Ne ducem dracu’ …

Mă uit pe geam, din lipsă de activitate, şi văd trecând în grupuri de doi-trei o mulţime de liceeni. Ar trebui să fie la şcoală, sau în pat dacă au ore după-amiaza. Probabil vin sau se duc la meditaţii, majoritatea au câte un rucsăcel amărât în care încap maxim două cărţi şi un pix. Şi nu mă pot opri să mă gândesc: când s-a ajuns aici? De ce?
Îmi amintesc ca mi se parea snobismul suprem să faci meditaţii. Adică altă metodă mai interesantă de pierdut timpul şi stricat banii nu se găseşte? Să te duci, după ce freci menta la şcoală, la un profesor, altul sau acelaşi, ca să-ţi mai spună o dată acelaşi lucru, ca să mai faci o dată aceleaşi probleme, ca să mai citeşti o dată aceleaşi comentarii? Aveam în clasă trei sau patru colegi care “luau ore”, pe motiv că admiterea la facultate e grea. Nici nu se punea problema să faca meditaţii pentru bacalaureat, săracii, cred că am fi făcut mişto de respectivii un an întreg.

Acum se duc la meditaţii copii de clasa a cincea. Mai au ani buni până la primul lor examen, au tot timpul din lume, şi ei fac meditaţii. Ce s-a întâmplat cu “tata mă ajută la mate şi mama la română”? Cu ” mă duc la Anca să învăţăm la chimie”, sau “mă, grasule, hai până la mine că nu-mi iese testul al şaselea”? Când a murit “doamna profesoară, n-am înţeles!…”?

Toată lumea se plânge că programa e prea încărcată, că materia e prea densă, că elevii sunt stresaţi, că n-au timp să înveţe… cred că sunt eu sucită, dar mi se pare că nu se face nici 50% din tâmpeniile pe care le faceam noi. “În epoca mea”, that is. Mai degrabă nu mai au părinţii vreme sau chef să-şi contoleze picii de teme, să-i asculte… Pe mine mă enerva mama îngrozitor: în fiecare zi “ce-ai făcut la şcoală?  Teme ai?”… da’ mai lasă-mă, fomeie, în treaba mea, crezi că nu mă descurc!? Sau tata “aia ai înţeles-o? Aia ştii s-o faci? Nu vrei să te ajut?”… nu, nu vreau, că dacă încerci să mă ajuţi iar o iei de la Ana şi Caiafa şi volumul sferei şi teorema celor trei perpendiculare şi cum se extrage rădăcina pătrată până adorm cu capul pe masă.

Poate profesorii nu mai ştiu să-şi predea lecţiile în aşa fel încât să nu-şi plictisescă de moarte elevii. E drept că şi programa şcolară e de-a dreptul idioată, nu ştiu care-or fi fost deştepţii care-au făcut-o, dar e clar că n-au auzit în viaţa lor de logică şi n-au văzut un elev în bancă de când şi-au terminat liceul. Mă mai mir că din ce în ce mai mulţi scriu “auzi-ţi”, “intra-ţi”, “scump-o”… în curând o să văd “castrave-ţi” şi “telefon-ul”. Beşinoşii ăia bătrâni de la academie au gasit de cuviinţă să declare corect “întro” şi “niciun”, că doar e mai simplu să spui “merge şi-aşa” decât să-ţi complici existenţa încercând să-i înveţi. În definitiv, mai uşor se adaptează un copil deştept la o tâmpenie decât un prost adult la scrisul corect.

Şi am auzit că se mai poartă metoda “ţinem copilul în note mici, că poate-l trimite mă-sa la ore suplimentare la mine”. Tare aş vrea să văd eu profesorul sau profesoara care-mi face figura asta şi nu se trezeşte “întro” dimineaţă cu nasul mutat la spate. În definitiv, de la cei care au fost la cheful lui Vanghelie te poţi aştepta la orice, că nu cred că un profesor serios are subiecte comune cu unul “care este almanahe”.

Şi totuşi, cum e posibil ca trei sferturi dintre elevi să aibă nevoie de meditaţii? Că, saracii, chiar au nevoie de ele, restul de un sfert le fac pentru că le face toată lumea, doar n-o să-ţi laşi copilul să ajungă ultimul, nu? Aud acum că şi materia va fi redusă cu 30%, că va scădea numărul de ore la maxim 5, cu acordul medicilor, profesorilor, psihologilor… numai preafericitu’ mai lipseşte să-şi dea binecuvântarea. Mă aşteaptă vremuri grele, şi pline, că eu una n-am de gând să-mi las copilul să crească ignorant şi fericit şi cu mult timp liber, Becali reloaded.

Mă întreb cine naiba o să ne scoată din sistemul solar, presupunând că savanţii care încă n-au ieşit la pensie o să reuşească să ne ducă pe Marte. Ce ne facem după ce mor medicii de-acum? Cine o să mai proiecteze zgârie-nori? Se termină petrolul, cine o să găsească un nou combustibil? Şi, la naiba, cine o să mai repare bug-urile din Windows?

A voastră Adriana

 Loading …

 Trimite acest articol prin email

Naşa mea

Există oameni care îţi schimbă viaţa. Oameni extraordinari, care intră în viaţa ta când nu îi aştepâţi şi chiar şi după ce au plecat, rămân acolo. Te trezeşti, când e mai greu, încurajându-te cu cuvinte care nu sunt ale tale. Le simţi prezenţa când ai pofta să râzi, că eşti fericit… Te marchează zi de zi… implacabil, fin şi puternic în acelaşi timp. Sunt oameni-oameni. Sunt „cei mai prieteni dintre oameni”, sunt modele.

Cineva zicea de o noapte în care s-a nascut o preitenie. O… multe nopţi d-astea mai sunt! Pe unul dintre ăştia îl citiţi uneori pe aici, dulce-amarui.com . Nimeni nu poate trece nepăsător pe lângă posturile lui, ale ei. Ce bărbat nu ar fi fericit să fie iubit de prietena mea, minunata, extraordinara mea prietenă? Ce copil nu ar fi norocos să vada ce mamă are? Cât de mult îl poate iubi? Dacă ar fi după mine, aş stabili valoarea oamenilor în funcţie de puterea lui de a iubi, de intensitate. Iar draga mea ar fi în top.

Un om… altfel. Un om care nu mai are loc în lume, în lumea asta… fiindcă e bun, e deştept. Sunt mândra că cunosc un aşa om… e naşa mea. Îmi amintesc de ea. Aşa cum e. Aşa a fost mereu. Mereu râdeam din nimic când era prin preajmă. Dacă mă durea capul zicea „stai liniştită, eşti gravidă” şi altele de gen. Cea mai calmă persoană din lume, mereu ok. Nu cred că am vazut-o vreodată pesimistă. E raza mea de soare, sursa mea de încredere. Îmi încarcă bateriile. Cred că puţin îi pasă ei de asta. O doare în cot de toate! Doar e naşa mea !

A voastră Ligia

 Trimite acest articol prin email

 Loading …

Sora perfectă

Sa presupunem că ai 18 ani, nişte părinti care vor să crească o doamnă adevărată şi o soră mai mare, pe care au reuşit s-o educe cum au vrut. Să mai presupunem că ideea de „doamna” nu ţi se potriveşte. Nu-ţi plac fustele, cerceii te deranjează, uiţi să te piepteni de trei ori pe zi, îţi rupi gâtul când încerci să te sui pe tocuri, adormi la opera şi nu ştii niciodată când e ziua mătuşii. În schimb îţi place berea, ai început să fumezi (prost obicei!), stai pe scaun cu genunchii la gură, asculţi rock sau hip-hop, mănânci cu mana şi te înţelegi mai bine cu băieţii decât cu fetele.

Să mai presupunem că sora cea mare, bine-intenţionată, evident, are obiceiul să anunte acasă, de preferinţă în timpul mesei, că te-a vazut sprijinind blocul cu un băiat. Sau că a aflat de la un coleg care sta vis-a-vis de liceul tau că în ora de chimie erai la o ţigară cu o “gaşcă de nespălaţi”. Ea face toate astea spre binele tău, ca să-ţi arate cum te văd alţii, ca să înveţi din greşelile tale şi să nu le mai repeţi, sperând că încet-încet, te vei da pe brazdă şi îţi vei da seama că singurul mod de a fi fericită în viaţa e să găseşti un soţ bun, un „adevărat domn”, care să nu uite să aducă flori şi bomboane, să tragă scaunul la restaurant, şi să nu râgâie ca un porc.

Evident, un astfel de domn nu poate fi atras de un „băieţoi” ca tine, care are păreri personale categorice şi nu se sfieşte să şi le exprime, aşa că trebuie neapărat să înveţi să te porţi.

Să mai presupunem că fiecare prieten pe care l-ai avut s-a lovit iremediabil de ideile familiei tale şi a dat bir cu fugiţii, aşa că ai preferat să nu-i mai prezinţi nimănui. Părinţii şi sora cred că ai început să realizezi că ei au dreptate şi sunt fericiţi.

Şi să mai presupunem că se organizează un chef, undeva la munte, la cabana părinţilor unui coleg. De dragul discuţiei, o să presupunem şi că acest coleg e prietenul tău actual.

Ai, ca urmare, o problemă: cum faci să te duci la chef? Poţi băga mâna în foc că dacă întrebi, răspunsul va fi un „nu” categoric, indignat şi dezamăgit. Să zicem că spui doar jumătate de adevăr şi declari escapada „excursie tematică cu clasa”. „Pe urmele lui Calistrat Hogaş” sau orice alt nume îţi vine în cap. Ooo, dacă e vorba de un scriitor, desigur, ai voie!

Te duci, te distrezi un week-end. Dar marţi unul dintre colegi povesteşte unei vecine, care povesteşte vărului, care-i spune prietenei, care e colegă cu colegu’ surorii. Sora cea bine-intenţionată te anunţă că a aflat pozna, dar de dragul părinţilor nu va spune nimic, ar suferi săracii prea mult dacă ar afla cât de amarnic au eşuat în educaţia pe care ţi-au dat-o. Desigur, asta n-are nimic de-a face cu faptul că ei nu-i place să facă piaţa, să ducă gunoiul, să spele vasele, să calce hainele… tu le vei face, din recunoştinţă.

Dar pentru că nu eşti o doamnă, te gândeşti la răzbunare. În definitiv, sora aia are cam multe antene, şi află cam multe treburi. Cel mai bine ar fi dacă ai putea face în aşa fel încât să n-o mai creadă nimeni. Să-i creezi o imagine de bârfitoare prefăcută. Pardon, să deschizi ochii părinţilor asupra adevăratului ei caracter.

Complici se găsesc: colega de bancă poate suna la 10 jumate seara s-o cheme la discotecă. „da, fată, la aia la care am mers după examen, când i-ai spus lu’ maică-ta că te duci la bibliotecă! cum? Mă scuzaţi, doamna X, eu credeam că vorbesc cu fiica dumneavoastră!… Adică am greşit numărul, pardon!”. Băiatul cu care mergi la meditaţii poate sună şi el: „i-a venit ciclul până la urmă? mi-ai dat nişte emoţii!… ah, îmi cer scuze, domnu’, am greşit numărul!” Şi să mai presupunem că apar în camera ei, nu prea des ca să nu bată la ochi, CD-uri cu Paraziţii. Că mama găseşte un prezervativ în buzunarul hainei cu care a fost la examen. Că tata vede că a lăsat calculatorul deschis şi când să-l stingă apare profilul ei de Hi5, cu descrieri şi mesaje dubioase. Ca semn de carte la una dintre cărţile ei e prospectul unui test de sarcină. Că sună colegii s-o întrebe dacă-i bolnavă, că n-au mai văzut-o de mult pe la facultate. Că…

Important e să nu te dai bătută. Nu eşti o doamnă, eşti o fată deşteaptă, hotărâtă şi cu imaginaţie. Chiar dacă nu vei reuşi s-o discreditezi, merită să încerci: e distractiv!

A voastră Adriana

 Loading …

 Trimite acest articol prin email

Şpagă

Fac ce fac şi tot de belele dau. Azi, marţi, nu a fost o zi extraordinară. Se zice că marţea sunt 3 ceasuri rele. Ehh… eu am avut unu şi foarte rău. Eu fac Giurgiu-Bucureşti cam în fiecare zi, aşa şi ieri. Am ajuns la facultate, am suportat cele 4 ore de psihologie judiciară şi, ca tot omu, să vin spre casă, spre Giurgiu.

Încerc să scap din aglomeraţia de la City Mall, singurul semafor pe care-l întalnesc, şi pornesc spre Giurgiu. Trec de câteva sătuce până când, după vreo 20 de km, vine Poliţia după mine. Mă depăşeşte, trage în faţa mea, mă opreşte pe mine şi pe încă un tip.
”Actele la control.” Dau actele şi îmi spune să aştept. Stau vreo 5 minute în maşină. Între timp ei vorbeau cu celălalt tip. Se apropie unul dintre poliţişti de maşina mea.

”Domnişoară vi se suspendă permisul pe 3 luni! Aşteptaţi să scriu procesul verbal şi vă chem să semnaţi.”
Foarte nedumerită de ce am făcut, întreb: ”De ce mi se suspendă permisul?” El: ”Aţi trecut pe trecerea de pietoni fără să acordaţi prioritate.” Mă uit lung la el şi pleacă. Între timp pleacă şi tipul care fusese oprit odată cu mine. mă cheamă la ei la maşină, iar aici vine partea cea mai interesantă.

„Sunteţi conştinetă că vă iau permisul pe 3 luni şi primiţi amendă de 600 lei ? O să o plătiţi?”

Mă uit nedumerită. „Da, am să o plătesc.”

Ei se uitau ciudat la mine. „Dar sigur o plătiţi?”

„DA!”

Ei : „Atunci îmi pare rău că vă las fară permis. V-am mai văzut trecând pe aici. Unde lucraţi?” în timp ce se uitau pe acte.

Eu: „Nicăieri, sunt studentă.”

Unul dintre ei, mai cu tupeu: „Păi şi cum o rezolvăm că… te las pe picioare.”

„Eu : ”Asta e… nu am ce face.”

El : „Hai, dă 6 milioane şi rup procesu’ verbal.”

Hmmmm… În momentul ăla nu ştiam ce să fac : bani nu prea aveam la mine, nu-mi venea să cred că poliţia îmi cere şpagă! Mă uit lung la ei şi încerc să le explic că nu am 6 milioane la mine, că nu umblu cu atâţia bani după mine.

El (cel cu mai mult tupeu): ”Atunci cum rezolvăm? Mergem undeva? Bem ceva?” Deja mintea mea nu mai procesa bine. Nu-mi venea să cred! Erau totuşi nişte oameni ai legii. Vroiau să mă culc cu ei? Sau… ce? Poate mi s-a părut. Să scap îmi aduc aminte de cei 100 de dolari care-i aveam în portofel şi le spun că am doar 100 $.

El: „Cam puţin… dacă erau măcar euro…”

Eu: „Alţi bani nu am şi nici nu am de unde să fac rost.”

El: ”Hai adu banii dar să nu te vadă nimeni!”

Mă duc îngrozită spre maşină şi aduc banii. Primesc actele şi îmi aruncă un jegos ”te pup”. Am plecat îngrozită, nu ştiam ce să fac, să sun la poliţie? Să opresc în următoarea localitate la poliţie? Mi-am continuat drumul spre casă, încercând să mă calmez. Numai dădusem ŞPAGĂ niciodată şi nu am crezut că mi se poate întâmpla mie asta. Oare cel dinaintea mea câţi bani i-o fi dat?!

A voastră Oana

Planificare

Cândva pe parcursul vieţii mi-am pierdut abilitatea de a-mi face planuri. Acum doar schiţez ceva, un gând, şi aştept să treacă vremea ca s-o pot dezvolta la faza de “plan”. Ciudat e faptul că de cele mai multe ori, până să apuc eu să mă gândesc că ar fi cazul să merg mai departe cu schiţa aia, mă trezesc că nu mai am nevoie de nici un plan. Că e un fapt împlinit, ca printr-un miracol. Sunt mulţumită cu starea actuală, de fapt chiar îmi convine că nu mai e nevoie să-mi bat capul cu metodele necesare pentru aducerea planului la faza de “realitate”, dar parcă pe undeva îmi lipseşte emoţia si nesiguranţa din adolescenţă, plăcerea de a plănui în cel mai mic amănunt un lucru.

Pentru că sunt sigură că doar în adolescenţă ai curajul să-ţi planifici viaţa aşa cum ai planifica o ieşire la biliard, pe măsura ce te maturizezi şi îţi dezvolţi capacitatea de a face compromisuri pierzi tot acel curaj. Nu cred că există vreun individ de 30 de ani cu toate rotiţele prezente şi la locul lor care să-şi poată permite să spună, sigur pe el, ”în maxim trei ani mă însor şi fac un copil!”, “la vară încep să-mi construiesc o casă” etc, fără strângeri de inimă sau întrebări “şi dacă intervine ceva?”, pe când unuia de 20 de ani nici prin cap nu-i trece că ar putea exista ceva care să-i strice planurile.

Nu e magnifică încrederea cu care se aruncă aceşti copii în viaţă? Curajul nebunesc de a începe ceva nou şi necunoscut? Nu e ciudat că peste ani aceiaşi “supermeni” care acum pleacă la facultate într-un oraş necunoscut fericiţi că “scapă de părinţi” şi fără nici o urmă de îngrijorare vor face ca trenu’ dacă le întârzie copiii de la şcoală un sfert de oră? Că se duc la un examen de care depinde - în ultimă instanţă - viaţa lor viitoare, fără cea mai vagă emoţie, dar un coş pe nas e o tragedie şi un telefon închis e un capăt de lume?

La 17 ani crezi că ştii tot ce trebuie să ştii despre viaţă şi eşti ferm convins la atunci când vei avea copii nu vei face greşelile pe care le-au făcut părinţii tăi. La 30, când ai sau vrei să ai copii, faci ceea ce ţi se părea “greşeală” intenţionat, în speranţa că educând copilul aşa cum ai fost tu educat vei reuşi să-l creşti ca să-ţi semene – pentru că abia atunci poţi fi suficient de detaşat de sentimente ca să realizezi că “greşelile” sunt o parte importantă din ceea ce eşti şi din educaţia ta. Şi de multe ori înţelegi prea târziu zicala aia cu “tot răul spre bine”.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading …

Iniţialele dragostei

Mai întâi vă rog să ascultaţi cuvintele acestei melodii:

Se spune că iubeşti cu adevărat o singură dată-n viaţă. Ei, aş! Ar fi înfiorator de dureros dac-ar fi aşa. Ce-nseamnă “cu-adevăratul” ăsta? De ce nu pot să iubesc 10 bărbaţi? Uite c-am putut! Şi pe câţiva deodată! Platonic, neplatonic, ce mai contează? În final rămâne sertarul cu amintiri, de dragoste, că ai iubit şi că totul a fost reciproc, că n-ai stat să te mai gândeşti la prejudecăţile, morala şi invidia altora şi ai făcut aşa cum te-a dus pe tine capul şi că nu regreţi nimic. Pentru c-a fost ceva ce ai trăit la intensitate maximă, cu fiecare celulă a ta şi care ţi-a adus atâta satisfacţie încât, atunci când te uiţi în urmă, ai impresia că ai trăit poveşti, nu realitatea. I-am iubit pe L, pe B, pe G, pe doi de C, pe M, pe W si pe S (cu W a fost doar o iubire flamboiantă, de la distanţa, o iubire neconsumată cum s-ar spune… dar ce iubire!). Însă nu vorbesc acum despre asta. Cu L şi B au fost relaţii plăcute, iubiri “mari”, dar platonice. Cu G o iubire specială, din aia care te face să tremuri la ani distanţa… cu unul din C şi M cele mai tandre, dulci şi intense iubiri. Cu celălalt C, scurt şi nebunesc. Iar cu S prea puţin, prea târziu…

Tu te uiţi la ele şi nu vezi decât nişte iniţiale. Banale, ca oricare altele. Eu văd călătorii, zile şi nopti de reguli încălcate, de aşteptări, flirturi, telefoane, întâlniri, aeroporturi şi hoteluri.Nu mă aştept să fiu înţeleasă de cei care-au trăit iubiri cuminţi, cu întâlniri prin parc, trandafiri şi declaraţii siropoase. Dar măcar nu judecaţi ce nu înţelegeţi, că cineva s-a abandonat unor relaţii mai mult sau mai puţin convenţionale. Am avut nevoie să trăiesc nebuneşte ca să fiu fericită. După toate aceste trăiri şi iubiri am ales una singură, sunt femeia unui singur bărbat şi n-aş schimba niciodată asta.

Am iubit mult, dar nu ştiu dacă tot de-atâtea ori am fost şi îndrăgostită. Pentru că dragostea nu înseamnă numai freamătul fluturilor din stomac şi nopţi pierdute. Dragostea se probează în timp. Iar eu vreau să continui să iubesc. Aşa cum respir. Egal şi adanc. Pentru totdeauna.

Voi… cum iubiţi?

A voastră Miruna

 Loading …

 Trimite acest articol prin email

Funny thing

Funny thing happened yesterday: mi-au tăiat curentul.

Îmi trimit zăoanu’ ieri dimineaţă să plătească facturi. Gaz, cablu, net, curent. Ultimii la care a ajuns au fost din fericire ăia de la Electrica, pentru că a constatat că nu se ştie cum am o factură restantă de aproape 3 meleoane vechi de prin ianuarie. Se enervează, dar plăteşte, că nu te poţi înţelege cu ăia, să-ţi explice de unde a apărut şi când (el e aproape tot timpul acasă, aşa că nu prea se putea să treacă tanti cu hârtiile şi el să nu ştie), şi se întoarce acasă că trebuia să ajungă maimuţa de la şcoală. Era deja suficient de capsat.

Zăoanu’ meu e cel mai blânduţ om din lume, de un calm supranatural, până i se adună câţiva pitici pe creier şi-l vezi că explodează ca o bombă. Şi chiar nu vrei să fii prin zonă când explodează un nene de doi metri şi o sută de kile, cu un vocabular de şantierist.

Pe când se sfădea mai cu spor cu fii-sa să-şi facă temele, se stinge lumina. Şi televizorul. Şi se închide şi calculatorul, care randa de juma de oră nişte blocuri. Toate ca toate, dar aia cu calculatorul i-a pus capac. Aude el voci la cutia de rezistenţe de pe casa scării şi se duce să le explice indivizilor că tocmai a plătit porcăria aia de factură, să termine cu prostiile că are de lucru şi are nevoie de calculator. Acu’, fie că felul în care a deschis uşa (probabil “smuls” ar fi un termen mai potrivit), fie că băieţii aveau deja experienţe cu clienţi crizaţi, nu se poate spune exact ce-a fost, cert e că a mai apucat să vadă cum dădeau colţul pe scări în jos doi neni mititei. Evident că în secunda aia i-a sărit muştarul definitiv, s-a aruncat în bocanci şi a luat-o pe urmele lor cu şireturile fluturând după el, înjurând de mama focului, că săracii vecinii mei nici n-au avut curaj să se uite pe vizoare.

Până a ajuns el jos, mititeii dispăruseră. Dispăruseră de tot, nu se vedeau nici măcar în capătul străzii, nici maşină, nimic, nimic.

S-a întors zăoanu’ frustrat spre casă şi a fost interceptat de o babă mai curajoasă: “poate au crezut că vreţi să-i bateţi, de-aia au fugit…” no shit, Sherlock!

Andrada şi-a făcut temele cu viteza luminii, pe când a terminat ăsta de pus siguranţa la loc, era gata. S-a prins şmechera că-i trecuseră nervii lui taică-său şi a început să facă mişto de el cum că dacă ar fi purtat papuci de casă n-ar mai fi pierdut timpul cu bocancii, poate îi ajungea, deşi nu se compară un bocanc numărul 45 înfipt în fund cu un şlap.

Pe când am ajuns eu acasa toată lumea se distra de minune pe seama incidentului. M-aş fi crizat şi eu puţin, da’ era caraghios să fiu nervoasă singură. Aşa că l-am trimis tot pe el la Electrica, să facă scandal şi să plătească taxa de rebranşare. Poate se întâlneşte cu atleţii ăia pe-acolo.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

Secrete

Pe vremea când locuiam într-un cartier bucureştean cu blocuri apropiate unele de-altele, obişnuiam să mă uit seara şi vedeam luminile celorlalte apartamente, uneori siluete distingându-se la ferestre. Şi mă gândeam mereu cine or fi acei oameni, care e povestea vieţii lor? Nu, nu mă interesează telenovelele doar că sunt pasionată de psihicul uman şi mai ales de ce ascunde el.

Sunt convinsă că fiecare persoană are propriile secrete. Unii par precum o carte deschisă dar nu poţi băga mâna-n foc că aceea e realitatea, iar unii sunt atât de introvertiţi încât te întrebi dacă vei reuşi vreodată să cunoşti măcar o părticică din sufletul lor. Mie îmi plac teribil de mult secretele. Dar nu ştiu (şi nu sunt sigură c-aş vrea să aflu) secretele altora. Mă bucur însă de secretele mele, că există lucruri pe care doar eu le cunosc, le-am trăit, le-am gustat şi m-am bucurat de ele. Amintiri care nu se vor şterge niciodată. Uneori simţeam nevoia să le împărtăşesc ,dar sunt unele secrete pe care e mai bine să le porţi doar cu tine. Pentru că suntem atât de vulnerabili. Pentru că la un moment dat totul se poate întoarce împotriva noastră. Cred că mulţi au fost dezamăgiţi astfel. Dispreţuiesc persoanele care nu ştiu să păstreze discreţia. Din câte îmi pot aminti, probabil în afara perioadei copilăriei şi-a sincerităţii totale, am păstrat cu sfinţenie secretele încredinţate.

Până la urmă, la ce-s bune secretele dacă doar tu te bucuri de ele? Simţi poate nevoia să le spui unui prieten apropiat. Dar dacă ai făcut ceva ieşit din comun, ceva ce societatea consideră a fi intolerabil? Dacă ai dat la o parte toate regulile şi ai trăit la un moment dat fără să dai socoteală nimănui, răsturnându-ţi toate valorile şi aşteptările tale şi ale celor din jur? Ai avea curaj să povesteşti despre asta? Ai putea să trăieşti astfel?

Spune-mi un secret doar… există lucruri care vor rămâne mereu… nespuse?

A voastră Miruna

 Trimite acest articol prin email

 Loading …

Ipocrizia de sărbători

Nu-mi plac sarbatorile. Nu pentru că nu mi-ar place ideea de sarbatoare sau zilele libere, dar urăsc să mi se facă program, fie şi indirect. Şi nu există sarbatoare să nu se întample aşa ceva. De Crăciun trebuie să facem sarmale, fripturi, prăjituri, curăţenie, să ne vizităm rudele şi prietenii, să mergem la colindat sau să primim colindatori… De Paşti - aceeaşi treabă. Cândva, demult, când eram tineri, mâncam de Paşti peşte, sau ciuperci, aşa, de-a naibii, nu-şi batea nimeni capul cu oua roşii, cu prăjituri sau cu rude. Acu’ nu ne mai ţine figura: trebuie, obligatoriu şi neapărat, să plecam în turneu pe la neamuri, nu de alta, da’ dacă nu mergem noi, vin ele. Şi toţi vor să fim prezenţi de sărbători. Cum naiba să fii în trei locuri deodată? Da’ cui îi pasă? Oricum cineva se va supăra: că n-ai fost, că ai stat prea puţin, că de ce te-ai dus şi dincolo…

Prea multe traditii. M-am saturat de tradiţii până peste cap. Şi mă enervează îngrozitor că particip la păstrarea lor. Pentru că m-am obişnuit să mănânc sarmale de Crăciun şi salata cu ridichi de Paşti, m-am obişnuit să pregătesc cadouri, m-am obişnuit să fac tort, şi deja am reflexe condiţionate pe tema asta. Sigur, e frumos să-ţi vezi copiii aşteptându-l pe Moş Crăciun, sau bucurându-se de hainele noi la Paşti, şi parcă pe undeva sunt mândră că o să-şi amintească de zilele ăstea cu bucurie şi că probabil vor încerca să-şi bucure în acelaşi mod copiii. Dar în acelaşi timp mi-e ruşine de ipocrizia mea, pentru că n-am tarie să spun “gata, începând de acum, tradiţia familiei noastre zice că…” De fapt, îmi lipeşte nu numai tăria, ci şi imaginaţia: cu ce să înlocuiesc sarmalele?

Nu ţin neapărat să renunţ la tradiţii. Nu-mi place că sunt îngrădită, asta e problema mea. De câte ori n-am copiii acasă de sărbatori îmi pot permite să stau în pat până la 12 fără să mă gândesc la ciorba de cap de miel (bleah) sau la hârtia de împachetat cadouri, nu mă duc la colindat şi nu desfac şampania. Poate că asta înseamnă că sunt un părinte bun pentru că încerc să nu-mi privez copiii de bucuriile copilăriei mele, în ciuda faptului că pentru mine nu mai înseamnă decât o oboseală în plus, poate că sunt un părinte rău pentru că nu-i încurajez prin exemplul meu să renunţe la nişte obiceiuri care nu mai spun nimic (amintirile nu se pun la socoteală, că nu despre asta vorbeam) cu preţul dezaprobării unei largi majorităţi a rudelor şi prietenilor.

Complicat.

Şi mă întreb oare de ce mă apucă dilemele existenţiale exact când am mai multă treabă: trebuie să spal geamuri, să desfac bagajele… pentru că nici anul ăsta nu am pus piciorul în prag să le spun tuturor: gata, lăsaţi-mă în pace, anul ăsta vreau să dorm până-mi înghit limba, n-am chef să fac nimic, o să mănânc cremvurşti!

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading …

Schimbări

Şi uite că a trecut şi Paştele. Fiecare l-am sărbătorit aşa cum am crezut de cuviinţă, fie în familie, fie departe de casă, printr-o staţiune exotică. Cert e că acum trebuie să ne cam punem iar pe treabă. O dată cu această mini-vacanţă, am făcut şi câteva schimbări pe Dulce-amarui. În primul rând, puteţi observa că am schimbat tema. Erau destule  discuţii legate de acest aspect, aşa că am supus la vot în cadrul echipei şi într-un final am ales tema asta.

De asemenea, am făcut loc în sidebar pentru un blogroll, în care am adăugat persoanele citite de membrii echipei, plus câteva linkuri pentru cei care ne-au ajutat de-alungul vremii. Dacă aveţi propuneri de bloguri interesante, nu ezitaţi să ne contactaţi la adresa blog@dulce-amarui.com . Nu excludem posibilitatea de link-exchange, însă în limita bunului simţ.

Sper să continuăm ca până acum cu însemnările noastre care se pare că sunt pe placul cititoarelor şi nu numai. Hristos a înviat!

Al vostru Gabi