Când o să mă fac eu mare…

Pot spune că de mult timp visez la clipa când voi fi “mare”. Când îmi voi putea lua singură deciziile, când îmi voi plăti singură facturile, când voi face exact “ce vrea muşchiu’ meu” fără să mă tragă nimeni de urechi din diverse motive. Motivul? Care altul decât părinţii.
Nu mă pot plânge (prea tare). Ai mei s-au luat din iubire, tata era deja trecut de prima tinereţe când a cunoscut-o pe mama. Mama… o copilă pe atunci. Cei 14 ani diferenţă nu i-au împiedicat să se căsătorească.

La scurt timp am apărut şi eu. Şi au fost fericţi… o perioadă. Până când copilul a început să crească, tatăl să îmbătrânească şi mama să se schimbe. Uşor uşor pasiunea s-a stins. Tata nu a fost nicicând genul de om care să-şi arate sentimentele, indiferent de ce natură sunt ele (paterne, de iubire sau de amiciţie). Nu, a fost genul de om tăcut care mereu a acţionat doar în ultimă instanţă. Mai exact când mama plângea. S-a întâmplat o dată şi nu numai. Plângea pentru că nu ieşeau niciodată din casă, plângea pentru că nu-şi amintea de ziua ei, plângea pentru că nu găsea o vorbă bună când îi era greu. Plângea şi eu mă uitam.

Cu timpul am mai crescut şi am înţeles: semăn perfect cu mama. Genul de persoană care are mereu nevoie de afecţiune, care se încăpăţâneze să vadă partea bună a lucrurilor până când totul devine negru, genul de persoană care are mereu nevoie de o mână alături de mâna proprie. Aşa că i-am fost sprijin mamei mele. Am fost într-un fel şi copilul şi soţul model. L-am împins mereu pe tata de la spate să îi facă câte o mică bucurie, când ţipa la ea fără motiv mergeam şi ţipam şi eu la el până reuşeam să ating o coardă sensibilă. Citeşte mai mult »

Ultima trântă

N-am mai schiat de-o veşnicie, nici nu mai am echipament. Adică am, dar zace undeva în beciul părinţilor mei, şi parcă nici n-am tupeul să-l scot de acolo. Vă daţi seama, schiurile mele sunt “rubin”, făcute la Reghin acu’ o sută de mii de ani, de-alea lungi şi subţiri… cam cum aş arăta printre oameni cu echipament ultimul răcnet cu clăparii mei de când eram în clasa a zecea?

Îmi lipseşte frigul din obraji şi căldura din interior, senzaţia de “master of the wind” din timpul alunecării şi valul de adrenalină care te îneacă atunci când te ridici după vreo trântă serioasă. Mi-e dor până şi de beţe, deşi mai mult m-au încurcat beţele alea, dar asta nu e vina mea, ci a lui tata. Cred că i s-a făcut lene să se chinuie să înveţe un copil de trei-patru ani toată polologhia aia cu “pui plugul, înfigi băţul, schimbi greutatea, iei curba, scoţi băţul” şi a trecut direct la “schimbă, curbă!”, aşa că am sărit şi eu peste faza cu înfiptul. Multă vreme am crezut că se dau împreună cu schiurile doar ca să aibă copii nişte chestii printre care să facă slalom. Îmi amintesc că se mira lumea de tupeul nostru şi de părintele iresponsabil de tata când coboram Sulinarul în trei, cu soră-mea în faţă, eu după ea, cu schiurile mele încadrându-le pe ale ei şi tata în spate, cu noi între schiurile lui şi beţele (toate şase) ţinute orizontal în faţă, el dirijând “plugu’!”, “stânga!” şi noi urlând cât ne ţinea gura “pârtiiiieeeeeee!”, că poate era vreun ameţit care încă n-a observat ce talentate suntem.

Nu m-au descurajat nici vânătăile, nici febra musculară obligatorie de la începutul sezonului, nici idioţii care mi se băgau în faţă la coadă la teleski (că numai bunul simţ te poate obliga să stai după o mucoasă de-un metru), nici bradul pe care l-am luat în braţe după o porţiune cu gheaţă pe Kanzel, de n-am mai respirat bine vreo jumătate de ceas. M-a descurajat doar trânta pe care am luat-o printr-a doişpea, suficient cât să nu mai schiez deloc în iarna aia… iar în iernile următoare am fost ori în sesiuni, ori gravidă, ori cu copil mic… Citeşte mai mult »

D-ale altei scorpii

*însemnare scrisă acum ceva vreme bună*

Acum câteva zile coboram la metrou să mă duc şi eu acasă în jur de 9 seară. eram în ceva fustă mai de tifon, toată creaţă şi lungă, da’ oarecum cu vedere la picioare. Adică transparenţa. Numai partea de sus e dublată. Oricum, ţopăind eu graţios pe scări cu gândul să dau un sms ghiduş prietenului după ce trec de aparate, mă trezesc din senin cu fustă ridicată la spate. mă întorc uluită şi dau cu privirea de un nene care zâmbea senin şi spunea ceva foarte încet. Eu aveam căşti pe urechi, mi le dau jos şi spun “poftim?”Moment în care nenea, care avea undeva între 25 şi 27 de ani, curăţel, tuns, pantaloni la dungă şi cămaşa la fel spune o chestie pe care nu am înţeles-o în primul moment aşa că mai spun o data “poftim?!” ridicând puţin tonul.

Mă rog, vroia el ceva de la mine şi insistă, zâmbind. mă uit în jos mă uit în sus, nimeni. nenea era cu ceva trepte mai sus decât mine, aşa că se ridica întrebarea: “să-i dau un pumn la ouă sau nu?”. Cum băiatul insistă, îmi dau seamă că risc în cazul în care îi întorc spatele şi mă duc pe drumul meu să mă trezesc împinsă de-a berbeleacul pe scări aşa că dau să-i înfig pumnul menţionat. se fereşte, nu de tot (ştiu asta fiindcă încă mă mai doare un deget la mână dreaptă, vagă jenă), îmi da o palmă şi o ia repejor în sus pe scări. eu de la palmă, m-am dus vreo două trepte mai jos, mai mult de fereală, nu că a dat tare (lovea că o fată, perversu’ !!! dracu’, iar mă enervez când mi-aduc aminte).

Ce este foarte interesant este că la palmă a asistat un nene care tocmai îşi făcuse apariţia în dreptul scărilor. asta nu la- împiedicat să-l lase pe “agresor” să treacă LINIŞTIT pe lângă el, şi să treacă pe lângă mine fără măcar să întrebe dacă am nevoie de ajutor. doar a avut grijă să treacă la distanţă DE MINE. halal bărbaţi în ziua de azi pe străzile din bucureşti. nevoie mare.

Când idiotul a trecut pe lângă trecătorul inocent, am dat să zic un “va rog să-l reţineţi un pic pe domnul”, dar în prostia mea şi în uluiala de care nu mă scuturasem încă m-am gândit că nu e nevoie. am crezut că spiritul civic/cavaleresc sau cum drac i-o mai zice îşi va face simţită prezenţa. AIUREA. şi uite aşa am ajuns acasă pălmuita şi plină de draci şi acum caut iar săli de aikido prin cartier.

Ah, să nu uit. continuarea e şi mai amară: toată lumea care a auzit povestea a zis “zi mersi că ai scăpat ieftin”. nu ştiu cum vine asta, că eu mi-am luat a 4-a palmă din viaţă şi credeţi-mă că mi se vărsa tonă de adrenalină în sânge de la asta, şi capac la asta nici n-am reuşit saadrom prea devreme în noaptea aia. mda, am scăpat ieftin. mai au unii puţin şi-i plâng de milă boului că a avut nefericită inspiraţie să se ia de mine. printre comentariile de prost gust de care am avut parte se număra:

- “Ce ba, ăla e chior? nu s-a uitat ce brand ai? prostu’ dracu’, şi-a meritat-o”

- “Şi ce te enervezi aşa? ai scăpat ieftin, n-ai nici o urmă şi ăla mai şi vorbeşte subţire câteva zile”

And so on and so …

sursa foto

Lumea prin ochii mei

Altfel spus, vãzutã prin ochii mei de “copil” la 16 ani. Toţi spun ca la vârsta asta esti prea mic pentru a constientiza ce te asteaptã. Oare?! Hai sa o luãm logic. Care toţi? Sistemul, adică pãrintii. Libertatea de a alege ceea ce vrei sã faci mai departe e un lucru mare pe care pãrintii îl pot oferi unui “copil”.

Lumea văzută prin ochii mei

Spun asta pentru ca stiu cum e sa ti se spunã „Nu! Faci ceea ce zic eu pentru ca eu stiu mai bine, am o varsta, am trecut prin viatã si stiu ce e bine pentru viitorul tãu!” - h8 it! In schimb, altceva este atunci cand parintele iti spune “Dacã tu asta vrei cu adevãrat si asta îti place, eu te sustin si îti urez succes!” - frumos… Asta consider eu a fi libertate pentru “copil”.

Bineinteles, atâta timp cat pãrintele gândeste asa nu se mai pune problema de “n-ai voie decat pana la 8” si alte chestii de genul asta care marcheaza adolescenta unui om, ajungand astfel la 30 de ani intr-o discoteca si agatand pitipoance/cocalari.

Dar ce faci atunci cand, avand libertatea asta, iti iei viitorul in propriile maini de copil si te joci cu el asemenea unei jucarii frumoase din lego?

Daca il scapi s-ar putea sa se sparga iar miile de piese sa se imprastie pe jos. Il faci din nou asa cum a fost?! Nu cred…E imposibil sa nu pierzi macar una, sa n-ai regrete apoi ca nu ai fost atent… Citeşte mai mult »

Revanşa

Pentru a nu vă lăsa totuşi fără ceva de citit între timp, vă recomand câteva articole/bloguri:

• 15 septembrie departe de şcoală
• Complexe de liceeni
• Un blog descoperit relativ recent
• Şi blondele gândesc

Asta desigur,  în completarea blogroll-ului.

Pentru cititoare

Cred că era nevoie de acest articol, pentru că Dulce Amărui a trecut printr-o perioadă de linişte. Acută. S-au întâmplat multe şi simt nevoia de a vă face cunoscute câteva aspecte, din respect pentru cititoare.

A fost o vară lungă şi călduroasă, în care majoritatea am fost ocupaţi. Cu vacanţele, cu serile pline, cu familia, cu prietenii, cert e că nimeni nu prea a avut chef de muncă. Nici eu, ca editor, nici echipa, ca bloggeriţe. Până aici, nimic special. Era de aşteptat acest lucru.

Dar acum, s-a încheiat vacanţa, ne-am revenit cu toţii, mai mult sau mai puţin, la activităţile obişnuite: servici, şcoală, familie. Ar trebui să revină şi Dulce Amărui la vechea dinamică de dinainte de vacanţă. Însă, între timp, s-au schimbat nişte lucruri.

Au fost persoane care şi-au exprimat dorinţa de a scrie pe Dulce Amărui şi li s-a oferit această posibilitate, însă au dezamăgit. Nu prin prisma calităţii articolelor, ci prin faptele şi vorbele lor. Nu-i nimic, mergem mai departe. Au fost persoane care mi-au mărturisit probleme din viaţa lor personală care le împiedică să mai scrie. Cel puţin la aceiaşi frecvenţă până acum. Ţin să le reamintesc faptul că sunt în continuare alături de ele, indiferent de ce au nevoie.

Trec însă de la ce-a fost la ce o să fie de-acum înainte: o pauză. Până când? Până când o să punem la punct iar o echipă pe care să mă pot baza că o să vă ofere subiecte demne de citit, departe de tiparele clasice de site-uri/reviste pentru femei. Până când o să definitivăm un plan editorial pentru o bună perioadă de timp, pentru a nu mai avea incertitudinea că mâine nu avem ce publica. Şi nu în ultimul rând, cât o să fie nevoie.

Nu vreau să vă dau termene de care să nu mă ţin de cuvânt, să promit precum alţi stimabili domni din blogosferă că o să fac şi o să dreg, iar eu de fapt, n-o să fac nimic. Ar însemna să-mi dau cu firma în cap.

Dacă o să aveţi sau nu răbdare cu noi, numai dumneavoastră puteţi decide. Vă sfătuiesc totuşi să nu uitaţi ce  a însemnat Dulce Amărui până acum. Nu uitaţi nici realizările noastre. Nouă ne place să credem că nu am dezamăgit. Îmi permit să enumăr câteva din schimbările care o să aibă loc pe Dulce Amărui:

• restructurare a echipei
• organizare mai bună din punct de vedere editorial (subiecte abordate, plan editorial, etc.), administrativ (modul de colaborare şi de publicare), dar şi tehnic (wordpress, temă, promovare)
• cel puţin două categorii noi. atât pentru doamne, cât şi pentru domnişoare
• interactivitate

Sper că nu v-am dezamăgit şi de asemenea, sper că vom reveni mai puternici ca de obicei. Mai dulci, mai amărui. Că doar de-aia ne numim Dulce Amărui.

Al vostru Gabi

Începe şcoala!

În caz că n-aţi observat, mă simt obligată să vă spun eu: s-a terminat vacanţa. Adică începe şcoala. Păi ce, numai eu să mă iau cu mâinile de cap? Ia să vă stric şi vouă distracţia!

Şi dacă vi se pare că sunteţi cei mai necăjiţi oameni din lume, aflaţi că nu-i aşa. Părinţii voştri sunt cei mai necăjiţi. Nu numai pentru că o să înceapă din nou circul cu trezitul de dimineaţă, urletele de „spală-te şi pe dinţi”, „trebuie să mănânci, termină cu prostiile”, „ia verifică-ţi ghiozdanul”, „acum te-ai trezit să-mi spui că-ţi trebuie bani?” etc, cumpăratul de caiete, creioane, pixuri, învelitori (nu râdeţi, în clasa a cincea există elevi care au şi de-alea), truse de mate, radiere, ascuţitori, mine de 0.7, pantofi, adidaşi, treninguri, uniforme, şosete, tricouri, blugi, prostii de prins părul şi tot felul de bălării. Perioada cea mai grea e cea dinaintea primei zile de şcolă, aşa zisa „perioadă de reeducare”.

Poate că sunt mulţi care n-au trecut niciodată prin asta. Sincer, mi-e milă de voi. Pentru că perioadă asta de reeducare e un preţ mic pentru toată vacanţa în care aţi făcut tot ce v-a pleznit prin căpăţână, fără mama sau tata lângă voi care să comenteze că te culci prea târziu, că la amiază nu se mănâncă „pită unsă”, ci ciorbă şi felul doi, că e obligatoriu să te speli pe picioare înainte de culcare şi să te piepteni în fiecare dimineaţă.

Mi-am recuperat copiii de pe unde au fost plecaţi – la bunici. Dacă prichindelul era curat (a fost la bunică-sa , cea care are o obsesie cu igiena), apoi imaginaţi-vă că pe antebraţele prinţesei mele erau valuri de praf, tăpile îi erau negre (pentru că prinţesa umblă desculţă), în cap avea tot ce-ţi trecea prin gând şi nici nu vreau să vorbesc despre cum îi arătau unghiile. Bine, nimic nou, de fapt mă aşteptam la asta, că doar şi eu tot acolo mergeam în vacanţă şi încă-mi amintesc cum ne spăla mama cu piatra de călcâie. Mai draguţ era însă vocabularul fiică-mi: “nu”, „n-am chef”, „du-te tu”, „meargă cui îi trebe” etc. Puştiul în schimb începuse să aibă pretenţii să-i pun şerveţel lângă farfurie, să-i aranjez mâncarea…nu mai spun că mă disperă cu descălţatul de câte ori intră în casă şi cu “sărumâna pentru masă c-a fost bună şi gustoasă şi bucătăreasa babă”.

Au amândoi un accent criminal şi bineînţeles că nu le tace gura. După ce o vară întreagă a stat cu buni, cea care se ceartă cu toată lumea şi face mişto de orice, Andrada are nişte chestii în program că mă gândesc cu groază (printre hohote de râs) că trebuie să o învăţ să-şi ţină gura înainte să ia vreo scatoalcă de la vreun coleg mai lipsit de simţul umorului, iar Tudor inventează nişte explicaţii logice la orice prostie (de exemplu vaca are doi bărbaţi, taurul şi boul, pentru că taurul e înfuriat şi atunci şi-a căutat unul mai blând) de-ţi stă mintea în loc, te lasă fără replică.
Şi pentru că au fost separaţi toată vacanţa, modul lor de a-şi manifesta bucuria că s-au întâlnit e harţa. Se bagă unul în sufletul celuilalt, se contrazic, vociferează cu atâta spor încât ai senzaţia că-s vreo cincisprezece copii adunaţi acolo. Cred că numai eu puteam să fac aşa copii suciţi – Andrada i-a cumpărat un cadou lui Tudor pentru că nu l-a văzut de două săptămâni, dar refuză categoric orice manifestare de mulţumire, iar turbatul ăla mic o înnebuneşte pupând-o – pentru că ştie că o enervează, în schimb dacă-i spun eu că mi-a fost dor de el primesc un “da, da, bine” - tot ca să-mi facă în ciudă.

Mă gândesc cu groază că trebuie să îi educ înainte să-l duc pe Tudor la grădiniţă, că cine ştie ce ghiduşie mai spune şi pe-acolo (îi place foarte mult să povestească chestii interesante, cum ar fi cât pişu face un cal şi cât caca de pui are buni în curte), de-mi face iar capul pătrat deşteapta aia de educatoare, şi că am un milion de lucruri de cumpărat (coşmarul meu - cumpărăturile), trei tone de haine de spălat, trebuie să învăţ să gătesc, că nu mai merge cu ce ştiu eu după ce-au mâncat toată vara o mulţime de bunătăţi, şi că am nevoie de o grămadă de răbdare…

Donează cineva răbdare?

A voastră Adriana

[ratings]

[email_link]

D-ale scorpiei

Man, ce-mi place când vine la farmacie câte o tanti independentă şi supermodernă, de-alea care citesc reviste de femei!… Îmi place de mor. E una dintre puţinele ocazii când pot să fiu scorpie cu onoraţii clienţii.

Azi, de exemplu:

Intra o bucată. Bună bucata, nimic de zis, fustă scurtă de blugi, vestă de blugi, un singur lanţ, machiată civilizat, în jur de treizeci de ani. Eu eram în spate, îmi făceam de lucru cu socotitoarea, dar îi aud tocurile pe gresie şi mă duc repede în faţă. Tipa se uita pe rafturi. Eu, ca proasta, “bună ziua”. Ea se uita pe rafturi. Ridic tonul: “bună ziua, poftim!”. Dă din cap în direcţia mea, fără să întoarcă privirea. Insist: “ce să vă dau?”. Se uită la mine şi-mi spune, foarte nonşalalntă “nimic, mă uit umpic ce aveţi” “Medicamente.”

Se enervează tipa, din cauza tonului mai ales, că adoptasem un ton de profesoară care le explică unor copii de clasa a doua că în farmacie se dau medicamente, şi-mi trânteşte cu scopul clar de a mă călca şi mai tare pe nervi “pai văd că aveţi şi suplimente nutritive” şi se întoarce iar către rafturi. Adică, fraierilor, ea ştia că în cutiuţele ălea colorate sunt nişte chestii care nu se cheamă medicamente, ci suplimente nutritive (presupun eu că ştia dinainte, că e posibil şi să fi citit pe vreuna dintre cutii chestia asta), şi orice om inteligent ar trebui să înghită cel puţin periodic un supliment de-ăsta ca să contracareze poluarea, stressul, hamburgerii şi apa plată. “Da”, fac eu calmă, pe acelaşi ton scârbos, “şi suplimente nutritive. Ce să vă dau?” “păi, mă uit…mi-ar trebui un detoxifiant…” (un fel de “na, urâto, scoate tot ce ai detoxifiant, dacă ştii ce înseamnă!”)

“Aham… de care?” spun, la fel de binevoitoare. La faza asta am cam încuiat-o pe miţi, nu se prea aştepta să fie mai multe feluri, şi şi-a mai pierdut din încredere, aşa că-mi dă şi amănunte: “vreau să fac cură de slăbire, şi trebuie să mai elimin toxinele… ceva cu urzică…”. Mă cam mânca limba s-o întreb dacă vrea cu urzică vie sau moartă, aşa, de dragul conversaţiei, dar am întrebat-o ce fel de cură de slăbire vrea să facă. Nu ştia exact, se gândise doar să slabească. Îi explic, tot pe tonul care mă prinde cel mai bine, că în general când faci cură de slăbire se elimină o grămadă de toxine, pe toate părţile, că pastilele de slabit au şi urzici în compoziţie şi că n-are nevoie de detoxifiant, şi în plus dacă mai înghite toate prostiile riscă să se trezească cu lipsă de minerale. Puţin şocată de faptul că nu-i arăt ce-am mai scump prin farmacie, dacă tot îşi arătase disponibilitatea de a cumpăra, se întoarce iar spre rafturi. Eu, după ea: “doriţi şi altceva?” “Ăăăăă…cosmetice ce-aveţi?” N-am cosmetice, tocmai pentru că e farmacie, adică dau medicamente, nu-s pusă acolo de frumoasă ce-s, să păzesc săpunuri şi să spun că X cremă e mai bună decât Y şi eu habar n-am când se foloseşte antiridul şi când se pune nutritiva, şi mă enervează ideea că vin toate tutele să-şi cumpere pastă de dinţi de la farmacie, că tuşesc dacă şi-o iau din supermarket, aşa că-i spun cu deosebită satisfacţie “nu, doamnă, e farmacie, nu magazin de cosmetice!” (n-avea verighetă, da’ observasem eu că domnişoarele se enervează când le faci doamne şi viţăvercea) - chestiune care iar a scos-o din sărite: “mda… păi la farmaciile mari au cosmetice foarte bune…” “mda… noi n-avem” “păi… nu pot cumpăra nimic de la dumneavoastră…” “păi… poate reveniţi când vă hotărâţi ce cură de slabire vreţi să faceţi” “mda… poate” (care tradus era clar echivalentul lui “când o zbura porcul”) “mda… la revedere” şi mă întorc. Ea, nu. Se uita în continuare spre rafturi. Eu, iar: “mai doriţi ceva?” “aş vrea să iau nişte calciu” “aţi făcut analize şi aveţi prea puţin?” “nu, dar mă gândeamm că ar fi bine…” Îi mai ţin o predică relativ la luatul medicamentelor, pardon, al suplimentelor nutritive după ureche că poate face vreo piatră la rinichi dacă ia calciu fără să aibă nevoie, mă asigură că o să meargă la medic, salut iar, ea se întoarce iar să se uite.

Era deja puţin derutată de ciudăţenia de farmacie în care a avut ghinionul să intre, dar parcă n-ar fi plecat cu mâna goală, fără un detoxifiant, fără nişte pastile, fără o cremă, că numai ţăranii se duc la farmacie doar când au dureri… Mi se făcuse şi milă de ea, săraca, cum aştepta să-i mai vină vreo idee cu ce i-ar prinde bine prin poşetă, şi am lăsat-o o vreme în pace. Din fericire a văzut că am calculator şi şi-a amintit că monitoarele irită ochii, aşa că i-am dat nişte picături şi a plecat fericită. Chiar fericită, cred că până la urmă se întoarce şi după pastilele ălea de slăbit.

A voastră Adriana

[ratings] [email_link]

sursa foto

Din vacanţă

Ok, am fost şi eu la mare, două zile, «exagerat de mult» , cu părinţii. Să nu râdeţi sau să strâmbaţi din nas, eu mă înţeleg foarte bine cu ei şi chiar mă simt în largul meu alături de ei pentru că nu am griji, am bugetul asigurat, mesele la fel, poftele mele sunt prioritare şi tot aşa. În ciuda timpului atât de scurt petrecut pe litoral, am avut un ochi deschis mereu, pentru a observa toate ciudateniile ce mi-au ieşit în cale (slava Domnului, am avut ce vedea!

Trebuie să recunosc, turismul ţării noastre nu este chiar la pământ şi nici oamenii nu-s aşa de săraci precum pretind, la ce preţuri piperate erau. De la o sticlă de apă până la o masă la cel mai scump restaurant, logic era sa nu se apropie nimeni. O mare prostie! Toata lumea cumpără suveniruri, aceleaşi la fiecare magazin. Fetele plecau cu plăsuţele pline de haine drăguţe, dar de o calitate îndoielnică.

De asemenea, litoralul nostru colcăie de hoteluri cât se poate de scumpe şi cu cât mai multe fiţe, la care se adaugă un personal “flegmatic” şi prea sictirit ca să te servească aşa cum trebuie. Treaba se schimba când băgai mâna în buzunar după bacşiş, iar asta indiferent ce post ocupau ei în hotelul respectiv.

Piersici cu 7 lei kilogramul şi struguri cu 12 lei kilogramul (de apreciat că nu au pus pretul ăsta pe bucată, nu?) îşi făceau simţită prezenţa pe tarabe, fiind la mare căutare printre turiştii veniţi cu nasul pe sus, la cheltuit bani. Şi cu toate astea, nu îşi permiteau să arunce gunoiul la coşul de gunoi, că deh, avem salubritate, ăia pentru ce sunt plătiţi?

O altă chestiune fierbinte, care s-a mai discutat aici, mi-a atras atenţia. Era chiar o absurditate să nu văd cum nişte femei inconştiente îşi afişează sânii (sau tentativele) în faţa oricui, inclusiv a copiilor mici, de câţiva anişori. Exista plaja de nudisti. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic împotriva frumuseţii, dar să fie frate frumuseţe, nu să se perinde sub privirile uimite ale tuturor că au curajul să se arate aşa. Poluează! Pe de alta parte, am vazut multe fete tinere cu burţi gigantice, fete tinere care nu au grija de ele, care mănâncă orice, la orice ora din zi şi din noapte, fără să le intereseze de imaginea lor. Nu zic să fie anemice, fiindcă şi eu am burtică. Dar e burtică! Nu e burtă gigantică! Mănâncă ce ai poftă, dar ai grijă de tine, pentru că daca acum te neglijezi, la 50 de ani ce mai faci? E pacat că nu ţin cont de frumuseţea pe care o au şi de vârstă. E păcat că îşi bat joc de ele.

Oricum, acum sunt acasă şi e bine. Parcă mă simt în largul meu aici, aşa că fug repede să fac un duş, să ies la o plimbare. Voi continua cu alte relatări despre vacanţa mea minunată în curând!

A voastră Andreea

[ratings]

[email_link]

credit foto

Am mers prea departe

După mine, sportul e o chestie pe care o faci ca să te simţi bine, ca să te distrezi şi ca să te relaxezi. Nu faci sport ca să munceşti ca animalele de povară de dimineaţa până seara. În umila mea părere, omenirea a ajuns mult prea departe, a depăşit orice limită a bunului simţ: nu e normal să-ţi scoţi sufletul şi să renunţi la orice urmă de viaţă doar de dragul aplauzelor unor putori ordinare care se uită din fotoliu cu berea lângă ei cum nişte fetiţe de 14 ani riscă să-şi rupă gâtul.

Şi nici unul dintre ei, în mândria lor patriotică, nu se gândeşte că acei copii sunt abuzaţi, că ar fi cazul să sesizeze pe cineva de la Protecţia Copilului. Toţi sunt fericiţi că mai “avem” încă o medalie şi nimeni nu vrea să se gândească la copilăria lor.

Trăim cu impresia că asta şi-au dorit dintotdeauna: să facă performanţă. Să muncească de dimineaţa până seara. Să mănânce porţii cu conforme cu greutatea lor optimă, adică greutatea la care ele sunt capabile de cele mai bune performanţe. Să rămână la un metru patruzeci şi treişcinci de kile. Să înghită corticoizi de şase ori pe an. Să traiască cu impresia că a aduce în dormitor un coleg e o crimă şi a avea personalitate e cel mai oribil lucru de pe lume. Nu ne gândim că atunci când atunci au fost trimise la şcoală aveau în jur de cinci ani şi în nici un caz nu îşi puteau da seama ce le aşteaptă. Nu ne gândim la atunci când realizează că a fi copil înseamnă şi altceva în afară de sărituri, bârne, paralele şi saltele de un metru grosime nu le prea vine să renunţe la cei cinci ani de antrenamente criminale, entorse şi calorii numărate. În plus, bieţii copii sunt deja atât de îndoctrinaţi de ideea că viaţa aleasă pentru ei de părinţi este exact visul lor încât e mult prea târziu. Cel mai bun lucru care li se poate întâmpla e să se accidenteze suficient de grav încât să nu mai fie capabili de efort susţinut, sau să se îngraşe.

Da, sunt una dintre cei care se uită la olimpiadă. Da, le fac galerie, singură pe canapea. Da, când eram copil aş fi vrut să fiu în locul Nadiei. Da, sunt fericită şi mândră când fetele câştigă. Dar aş renunţa cu dragă inimă la acea fericire pentru bucuria simplă de a şti ca merg la şcoală de la 8 la 1 şi apoi cu prietenii la o pizza sau la un suc carbogazos şi cu exces de glucide, pentru gândul că vor fi profesoare, kinetoterapeuţi, medici, croitorese sau poliţiste pe care nu le ştie o ţară întreagă, dar care pot purta o sarcina fără probleme, pot mânca la două noaptea fără să se streseze că nu le mai primeşte antrenorul în lotul de concurs şi în general nu au regret.

A voastră Adriana

[ratings]

[email_link]

credit foto