Încă visez (II) - Guest post

*continuare*

La început îi fu teamă să se întoarcă, să-şi îmbete ochii cu imaginea lui, ca într-un vis în care ţi-e teamă să nu faci un pas greşit care să spulbere iluzia. Însă, de dragul lui, îşi luă inimă în dinţi.

-Cătălin, în sfârşit!

Şi nu îşi mai putu stăpâni lacrimile. Îi sări în braţe şi îl strânse tare, ca şi cum ar fi avut o încercare nebună de a-l integra propriului ei trup. Deşi vroia să îl privească, să facă şi altceva, nu putea. Se rezumă doar la a-l ţine strâns. Şi a plânge cum nu o mai făcuse până acum. Lumea trecea, se uita la ei, dar lor nu le păsa. Nimic nu mai conta în acele momente, căci perna pe care amândoi o strângeau în braţe seara a luat în sfârşit chipul dorit.

-Linişteşte-te, sunt aici acum. A trecut, gata. Nu-mi place să te văd plângâng.

Nu ştia ce să mai spună pentru a o linişti. Aşa că o trase puţin, se uită fugitiv în ochii ei şi o sărută. Cuvintele lui s-au destrămat, lacrimile ei s-au oprit. Şi timpul parcă s-a oprit. Sau cel puţin ceasul ticăia doar când buzele lor se depărtau.

-Mai bine-o luăm din loc. Până la urmă, nu avem aşa mult timp la dispoziţie şi cred că amândoi vrem să profităm la maxim de el.

Ea încă nu era în stare să îi răspundă, aşa că încuviinţă din cap.

-Bleguţa mea, promite-mi că nu vei mai plânge vreodată! Nici măcar de fericire!

Lăsă privirea în jos şi din nou încuviinţă doar prin gestică. Nu aşa ar fi vrut să reacţioneze la prima întâlnire, dar pur şi simplu sentimentele îi scăpaseră de sub control. O luă de mână şi porniră la drum. Nu ştiau încă încotro, erau multe lucruri pe care vroia să i le arate. Nu ştia cu ce să înceapă, cu ce să termine.

-Suntem pe strada numită Parfumul teilor pentru că toţi copacii din zonă sunt tei. Să vezi ce frumos e vara, mirosul ăla care parcă te îmbată… şi se opri. Privirea lui o intimida oarecum. Nu ştia ce e în spatele acelei priviri, iar asta o neliniştea oarecum.

-S-a întâmplat ceva?

-De ce trebuia să se întâmple ceva? Te privesc şi eu în sfârşit şi nu mă mai satur. De câte ori mi te-am închipuit, de câte ori te-am visat, niciodată nu am crezut că realitatea poate să bată visul.

Iar ea roşi.

-Uite, chiar şi partea asta mi-am închipuit-o, dar niciodată atât de frumoasă.

Iar din vorbă în vorbă, din glumă în glumă, din sărut în sărut, timpul trecea. După ceva mers, ea îl opri.

-Aici stau eu. Având în vedere că ai mei sunt plecaţi weekendul ăsta, ce spui să pleci înapoi cu trenul de 5:00 în locul celui de 20:00?

-Nu mă aşteptam la o aşa propunere.. dar bineînţeles că mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, nici nu se pune problema. Eşti sigură că asta vrei?

-Dacă nu eram sigură, îţi mai propuneam?

-Nu, cred că nu… şi o sărută entuziasmat la gândul că, pentru o noapte, va fi a lui.

Nici măcar în vise nu sperase la aşa ceva. Era parcă trăia un vis pe care nici măcar nu îndrăznise să îl viseze. Până acum. Odată intraţi înăuntru, părea că s-au izolat de restul lumii. De parcă între pereţii acelei case era un univers diferit, universul LOR. Sărutări pasionale, şoapte la ureche, mângâieri tandre şi priviri adânci. De asta au avut parte la început.

A voastră CrissA

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Fidelitate

Vin eu ca tot omu’ de la liceu, cu o oră mai devreme, că deh… am şi eu tabieturile mele şi deschid laptopul. Pe Y!m, Didişoru’ mă întâmpină cu un link de la softpedia. Recomandare cică. Curios din fire, bag eu ochiu’ să văd cum stă treaba. Ce să văd? “Virgina care vrea are iubit dar vrea s-o faca cu altul prima data”. Restul, e istorie. Citeşte mai mult »

Patinoar în sufragerie

Multă lume consideră că un copil inteligent şi sănătos e tot ce e mai bun pe lume. Ei bine, să ştiţi că nu-i chiar aşa. Un copil inteligent poate fi o adevarată pacoste, mai ales dacă are şi spirit de observaţie şi oareşce simţ practic.

Ca să înţelegeţi:

Când eram eu mică Citeşte mai mult »

Obsesia primăverii : curele de slabire

A venit. Foarte frumos, dar ce te faci că odată cu ea vine şi astenia de primăvara, şi mai grav, după ea vine vara, şi cu vara vine caldură, hainele subtiri, şi concediile, iar tu ai trei-patru kilograme în plus adunate peste iarna. Foarte multe fete încep cura de slabire primăvara, doar-doar vor fi subţiri şi frumoase pe când merg la mare, fără să ţină cont de ceva foarte important: astenia.

Scriu asta pentru că am obosit să repet de douăzeci de ori pe zi acelaşi lucru: o cura de slabire drastică face mai mult rău decât bine. După ce că săracul organism e slăbit de iarna - din cauza lipsei de fructe şi legume proaspete, lipsei de mişcare (şi să-i spuneţi lu’ mutu că faceţi mişcare pe ger, o ieşire la patinoar pe săptămână nu intră în calcul), lipsei de lumina (da, drăgălaşelor, ziua scurtă ne afectează mai mult decât credeţi), răcelilor repetetate şi nervilor pe care ţi-i fac cei care ar trebui să curete străzile (dar totuşi n-o fac), îl mai stresaţi şi voi cu un aport scăzut de energie. Mai grav e când fetele înghit tot felul de medicamente şi ceaiuri diuretice ca să slăbească mai repede, şi reuşesc aproape în toate cazurile să sărăcească şi cantităţile ălea mici de magneziu, potasiu, calciu şi vitamine rămase peste iarnă. Apoi se miră că au cârcei, palpitaţii, nu pot dormi, se enervează repede, au dureri de cap şi obosesc.

Sigur, ideal ar fi să nu pună nici un kilogram în plus, dar asta-i greu, şi atunci nu pot decât să sugerez mai mult sport. Hai să începem cura de slabire acum, să nu exageram mâncând numai branză de vaci degresată şi mere cu suc de grepfruit (între noi fie spus, de-aia nu fac eu cură de slabire: urăsc sucul de fructe şi brânza de vaci), să uităm de medicamente şi în schimb să mergem pe jos doi-trei kilometri pe zi. Fără tocuri, desigur. O să ne ia două luni, poate, până o să încăpem din nou în fustele de astă-vară, dar vom fi vesele şi în formă, ca să nu mai spun vorba profului de sport din liceu „mersul pe jos face piciorul frumos”.

A voastră Adriana

 Loading ...

Primii paşi

O lună! Am făcut ochii mari şi am răsărit şi noi în blogosferă, pornind cu optimism pe calea asta bătătorită de mulţi înaintea noastră, dar cu idei noi şi speranţe mari. Şi încă le avem căci suntem puşi pe treabă şi vrem să oferim ce putem noi mai bun. Cu poftă dulce de scris sau o lene amară care ne apucă pe fiecare uneori, în funcţie de gustul vieţii, am trecut de “primul hop” cu bine, de la voi venind desertul muncii depuse, prin aprecieri, critici bune şi vizitele ce s-au repetat, sperăm cu drag.

Surprinzător, taman în zi de sărbătoare naţională, pe 24 februarie, de Dragobete, s-a dat startul proiectului care între timp a devinit mai mult de atât, o preocupare cu sens bine definit pentru cei implicaţi, unde au venit cu gânduri, amintiri, opinii, poveşti mai dulci sau mai amărui, însă din care cei ce le-au citit au ce învăţa.

O lună poate trece repede sau greu, iar aici a trecut cu folos şi pe nesimţite, aşa cum şi afară totul s-a schimbat din trist şi sumbru în proaspăt şi energic. Prea multe schimbări cu vremea asta, i-a dat pe mulţi peste cap, iarăşi cu răceli, stări nedefinite, chef de nimic, posomorâre câteodată, dar să nu uităm că de fapt a venit primăvara. Probabil că se va stabiliza în curând şi situaţia de afară şi vom începe din ce în ce mai mult să ne bucurăm de ea dacă nu am făcut-o până acum cum ne-am fi dorit. Ne-au ţinut în schimb “de cald” acele rânduri în care ne-am regăsit, chestii trăite de mulţi dintre noi pe care nu ni le mai amintiserăm de mult şi de care ne bucurăm şi acum când, în fuga pe net rămânem câteva minute, sorbind în grabă din ceaşca de cafea (cu sau fără zahăr) sau trăgând pe nări fumul ţigării, cu gândul departe, unde nu demult era dulce viaţa. Între timp a trecut senzaţia aceea de bun, au mai venit şi lucruri amare, au trecut şi ele, dar pe fiecare le resimţim în minte odată cu amintirile care ne-au imprimat aceste gusturi acolo, adânc.

La noi au fost şi zile în care am vrut să ne punem în cuvinte părerile, trăirile, mai ales că am prins ocaziile de 1 şi 8 martie, atât de discutate pe buzele tuturor, ce au pornit marşul naturii, iar noi am revenit la vieţile noastre cu diverse alte chestii de rezolvat. Si cum ne “săturaserăm” de atâta dulce, am luat o gură de aer, am făcut o pauză mică, dar n-am stat degeaba, ceea ce s-a lucrat văzându-se mai apoi şi de acum înainte.

N-o să mai lungesc vorba. Cuvintelor le stă mai bine încadrate ca până acum, în articole din care se citeşte plăcerea redactării. Şi ca să nu uit, c-ar fi culmea, îmi şi le urez tuturor colegelor (şi dragului coleg Gabi, fără de care nu ne-am fi strâns laolaltă ideile de aici) SĂ CREŞTEM MARI !!! iar pentru toţi cititorii noştri fideli : a big hug, mulţumiri sincere şi să fim în continuare pe gustul vostru!

A voastră Arinia

Idolul tău

Constat că e la modă întrebarea „cine-i idolul tau?”. Ce tâmpenie! De ce ar trebui neapărat să ai un idol? Nu se poate să-ti placa o persoană pentru o trăsătură de caracter şi în acelaşi timp să-i vezi şi defectele? Şi nu-i normal că dacă-i vezi defectele să nu mai poţi numi acea persoană „idol”? Exact ca „ce carte preferi” (shit, da’ ce, am citit trei bucaţi şi pot să-ţi spun sigur că asta e preferata mea?), „ce muzică asculţi?” (cât de încuiat trebuie să fii ca să asculţi un singur gen de muzică sau mai rău, o singură formaţie, pardon, „trupă”, că aşa se spune acum?), sau “îţi place arta?” (îmi place, da’ s-ar putea ca ceea ce consideră alţii artă eu să consider timp pierdut, nu?).

Revenind la „idoli”, sunt surprinsă (deşi poate n-ar trebui) să văd că puştimea care pune întrebarea habar n-are de sensul cuvântului. Să presupunem aşa: una bucată bambinuţă de 15 ani declară că „idoala” ei e Nelly Furtado. Buuuun. De ce? Păi e frumoasă. Aşa, şi? Şi cântă bine. Sigur? Sigur, ei îi place la nemurire. Ce cântă? Cântece. Aha, înţeleg. În afară de asta, ce mai face “idoala”? Păi, e frumoasă. Aha. Chiar n-a facut altceva? Aaa, cum să nu, da’ nu ştie fătuca aia care-o idolatrizează ce anume, nu le poate şti pe toate, nu? Nimeni n-are pretenţia că ar trebui să le ştie pe toate, dar de aici şi până la a şti despre “idol” exact atât cât ştiu eu, adică una care a auzit de tanti asta acu’ trei luni din caietul de amintiri al fiică-si, e drum lung. Asta în contradicţie cu alţi puşti care au câte un idol despre care ştiu şi ce-a mâncat la petrecerea de 12 ani (a nu se înţelege că p-ăia îi apreciez).

În lumea mea nu există idoli. Există oameni pe care îi apreciez pentru ceva, fără să le neg părţile proaste. Edith Piaf, Jim Morrison, Janis Joplin, John Lennon, Jimmy Hendrix, toţi au fost deschizători de drumuri şi în felul lor au schimbat lumea, dar nu cred că erau nişte oameni cu care să te înţelegi prea uşor, ba chiar cred că i-aş fi ocolit dacă aş fi avut ocazia să-i cunosc (după ce probabil le-aş fi mulţumit şi le-aş fi pupat mâna). Einstein, Marie Curie, Mendeleev, Leonardo - niste genii care chiar au schimbat faţa pământului şi mi-am dorit, copilă fiind, să le calc pe urme, dar nici o secundă nu m-am gândit să fiu exact ca ei. Michelangelo şi Mozart îmi înfrumuseţează şi acum zilele proaste, dar nu mi-a dat vreodată prin cap că toţi ceilalţi artişti sunt egali cu zero. Concepţia mea despre „idol” e că acesta e o persoană pe care o adori şi când te faci mare vrei să fii exact la fel ca ea, prin urmare n-am avut aşa ceva; nu de alta, dar îmi cunosc lungul nasului.

Nu mi se pare greşit să ai „role models”, dar cred că e de-a dreptul periculos să te opreşti la o singură persoană. E normal să vrei să fii un fotbalist la fel de bun ca Mutu (zic şi io), dar ar fi chiar culmea prostiei să-ţi doresti să vorbesti ca el sau mai rău, să te porţi ca el (văd că în ultima vreme a învăţat să-şi ţină gura închisă). E normal să vrei să-şi amintească omenirea de tine ca de Morrison, care a spart orice tipar în materie de muzică, dar să recunoaştem: omul a fost un loser.

Ar mai fi o idee: să-ţi alegi ca obiect al adoraţiei un personaj. Unul imaginar, evident. Ăsta îl poate aduce aproape de perfecţiune. Cum ar fi Superman: e frumos, e deştept, e puternic, e bun, ajută pe toata lumea… nu cântă el prea frumos, dar ce mai contează? Singura problemă ar apărea când creşti puţin, adică ar trebui să-ţi dai seama, undeva între 6 şi 15 ani, că totuşi aşa ceva nu există, ca să nu-ţi vină ideea să zbori de pe balcon echipat cu faţa de masă. Nu că ar fi o pierdere prea mare pentru umanitate daca ai asemenea idei la 18 ani…

A voastră Adriana

 Loading ...

Despre tocilari

La vârsta mea e logic să susţin că „nu îmi plac tocilarii”. De fapt, nu ştiu ce e aşa logic. Poate nu am cunoscut unul cu adevărat. La mine în clasă tocilarele sunt acele fete care nu îţi dau niciodată tema sau nici măcar nu te ajută să înţelegi ceva pentru că vor să fie ele primele. Tocilare sunt fetele din prima bancă. Ălea care tocesc orice lecţie, şi când sunt ascultate iau numai 10, însă la matematică au numai 4 şi 5 pentru că nu le duce mintea. Aşa că, am confundat tocilarii cu proştii. De aceea, mi-ar plăcea să întâlnesc un tocilar în stare să aibe răspuns pentru fiecare întrebare a mea, să îl rog să mă ajute să învăţ PHP şi să zică foarte simplu: cu toată plăcerea. Acum sunt înca la liceu, într-o clasă cu fete, care nu ştiu să aprindă un calculator. Pe acestea le judec pentru că sunt orgolioase, individualiste, egocentriste. În rest, cred că, dacă tocilarii arată ca tipul din Eurotrip, mi se pare ok. Atunci, mi-aş dori să fiu tocilară, deşteaptă, chiar dacă nu m-ar accepta nimeni .

A voastră Flori

Amintiri din copilărie (1)

Sunt o fată tare bună . De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întâmplat să şi esuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Soră-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, baieţoasă şi cu o trenă de admiratori după ea, era în clasa zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, săptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea, avea o singura nota: 1. Ea, şi înca vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: “ăia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”

Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta pe parcurs, cu atât mai puţin corigenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la “binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai făcea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.

Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătarie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.

- Ce-i?

Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:

- Vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…

Mama, deja panicată:

- Ce-i? Spuneţi!

Deschid gura cu curaj… şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gură de aer şi-i dă drumul:

- Mamă… am rămas!

Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:

- Cu ciiiine?!?!?!

In secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am rămas câteva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:

- Tu nu-ţi dai seama, eşti inconştientă! Ce-o să faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!

Eu râdeam, sprijinită de perete; soră-mea râdea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipească fierul de călcat de mutre.

-Râzi ca o bleagă! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! Nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O să te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!

De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar începeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reuşit într-un final să ne adunăm de pe jos, respectiv a reuşit soră-mea să articuleze:

- Nu “cu cine?”, “la ce?”!

Si dăi, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei şi iar începe să strige:

- Cum adică “la ce?”? Ce-i aia “la ce”? Crezi că asta contează, “cum”?…

Eu, “suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, dar nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta… ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia “la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul “ei, lasă, că nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o să te lase corigenta, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea în calităţile de “empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o după una falsă, oribil de proastă.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

“Pentru concursul VisUrât”

Tocilarii

Mai, dati-o dracului, trebuie sa facem diferenta intre pampalai si baieti care nu-si tin capul pe umeri doar ca sa nu le ploua in gat. In orice caz, probabil ca eu inteleg prin “tocilar” altceva decat intelege restul lumii, un fel de nene care se uita la tine cu ochi mari si umezi cand il intrebi cat e ceasul si se apuca sa-ti explice diferenta dintre mecanismele de functionare ale ceasurilor digitale si celor cu cuc.

Mie-mi plac “tocilarii”, mi-au placut intotdeauna, pentru ca au logica si gandesc. De multe ori ne le poti urmari logica, dar nu inseamna ca nu exista. Majoritatea lor sunt pasionati de ceea ce fac, si mie-mi plac oamenii care au pasiuni, si ce e cel mai frumos e ca stiu foarte multe despre ce-i intereseaza. Nu, nu e cazul unuia care a facut o pasiune pentru masinile tari dar nu-i in stare sa-ti spuna cum functioneaza un motor, ca daca-l pui sa deseneze ghidusia aia de ciclu Otto se simte jignit. Imi plac tocilarii pentru ca nu dau doi bani pe fraierii care nu-s in stare sa priceapa chestii simple, cum ar fi teorema lui Fermat , nu pica in nas de cate ori trece o blonda strada si se amuza ca un copil de trei ani la circ cand aud “11010010110011010110″.

Si eu sunt o tocilara, am fost dintotdeauna si sper sa nu ma schimb. Nu dau doi bani pe chestiile trendy, ascult muzica pe care o ascultam acu’ cinspe ani, port blugi simpli, daca-s de baieti e perfect, port bocanci iarna, nu pot face diferenta intre doua parfumuri sau intre ruj si lipgloss (pana mea, ma iertati daca nu asta-i termenul corect) si hobby-urile mele sunt genetica, biochimia si psihologia. Nu spun “S” cand vad o integrala, inca mai stiu “pitagora generalizata”, am aflat acu’ o luna cine-i Orlando Bloom si habar n-am ce canta Nelly Furtado (daca asa se scrie, si daca tanti aia canta si nu-i vreun fotomodel celebru). Masinile si sistemele audio ma lasa rece, as putea trai linistita daca n-ar exista dizainari de papuci, stilisti, cabinete de cosmetica, saloane de masaj, case de moda, ziare de scandal si bijuterii.

Prietenii mei sunt tocilari. Am stat cu ei in camera ani de zile, am pierdut nopti uitandu-ma cum se joaca “warcraft” in retea, cum prefera sa rabde de foame decat sa lase zece minute calculatorul, am invatat sa apreciez subtilitatile umorului lor si am descoperit ca tocilarii sunt cei mai toleranti oameni de pe pamant: te lasa sa traiesti linistit in prostia ta, n-o sa incerce nici unul sa te convinga ca matematica sau fizica au logica, daca tu nu vrei sa pricepi. Habar n-au ce baga in gura, indiferent ca-i pita cu mustar sau stiu eu ce specialitate frantuzeasca, pentru ei mancarea e doar combustibil, berea e doar un motiv de a sta cu prietenii, si tigara o metoda de a amagi stomacul. Nu au zi sau noapte, sesiune sau vacanta, iarna sau vara, nu stiu ce-i ala romantism, nu stiu cand e ziua de nastere a sotiei, dar pot programa calculatorul sa trimita flori si cadouri la ocazii.

A voastra Adriana

Însemnare încadrată ca răspuns la asta. Vor mai fi şi altele.

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Ce se poartă anul ăsta?

E adevărat că anul ăsta “se poartă” tocilarii? Noi am decis, voi ce spuneţi?

Echipa Dulce-Amărui