Schimbări

Şi uite că a trecut şi Paştele. Fiecare l-am sărbătorit aşa cum am crezut de cuviinţă, fie în familie, fie departe de casă, printr-o staţiune exotică. Cert e că acum trebuie să ne cam punem iar pe treabă. O dată cu această mini-vacanţă, am făcut şi câteva schimbări pe Dulce-amarui. În primul rând, puteţi observa că am schimbat tema. Erau destule  discuţii legate de acest aspect, aşa că am supus la vot în cadrul echipei şi într-un final am ales tema asta.

De asemenea, am făcut loc în sidebar pentru un blogroll, în care am adăugat persoanele citite de membrii echipei, plus câteva linkuri pentru cei care ne-au ajutat de-alungul vremii. Dacă aveţi propuneri de bloguri interesante, nu ezitaţi să ne contactaţi la adresa blog@dulce-amarui.com . Nu excludem posibilitatea de link-exchange, însă în limita bunului simţ.

Sper să continuăm ca până acum cu însemnările noastre care se pare că sunt pe placul cititoarelor şi nu numai. Hristos a înviat!

Al vostru Gabi

O greşeală pe care n-o regret!

Între prieteni nu încap secrete, unui prieten adevarat poţi să-i spui orice, cele mai ascunse taine, cele mai fierbinţi dorinţe, cele mai penibile întâmplări… Aveam şi eu un astfel de prieten. Vorbeam nopţi întregi, ne dadeam sfaturi unul altuia, eram împreună cu orice ocazie şi abia aşteptam sa ne revedem atunci când nu puteam fi în acelaşi loc. Vacanţele erau destul de greu de suportat, în special pentru că lui nu-i plăcea să vorbească la telefon, internetul era încă SF şi de scris scrisori… vedea-l-aş!

Ne simţeam lipsa. Şi ne-am hotărât să ne minţim părinţii că vacanţa se termina mai repede (era de Paşti, şi în anul ăla 1 mai pica imediat după) şi să ne întoarcem mai repede la facultate. Bun plan, şi ne-am trezit singuri în cameră, dotaţi cu vreo şase litri de vin producţie tata şi trei kile de prăjituri producţie mă-sa. Chef, nu?

Şi chef ne-am facut. Am băut, am râs, am băut, am vorbit, am băut, am băut, am fumat, am băut, am cântat (pardon, el a cântat, eu am făcut ca măgaru’, ziceai că s-a mutat spitalul de câini în camera mea), am băut… îmi amintesc perfect că ni se terminaseră ţigările şi ne-am certat când ne-am dus să cumpărăm altele, pentru că mă tot bătea la cap:

- Gata, acum taci, uite, aproape am ajuns.
- Gata, închide gura, stai să caut banii şi ne întoarcem în cameră, vorbeşti acolo.
- Gata, nu mai vorbi, stai că acum vine.
- Gata, tu copilă, taci că nu mă pot înţelege cu omul ăsta!

Mă enerva. De ce să tac? Proastă nu-s, să i se faca ruşine cu mine când casc gura, beată nu-s, că sprijinită de el n-am nici o problemă cu echilibrul… Atunci? Ha? De ce să tac? Bine, mă, bine, uite că tac, numa’ atât am de spus, că ş-aşa nu-i nimeni pe alee să mă audă, atât am de spus şi tac imediat, mai vorbesc până vine agariciul ăla care vinde ţigările, da’ taci tu, nu vezi că nu vine? I-auzi mă frate, nu mai poate omu’ să vorbescă dacă a băut o gură de vin, mare scofală, ce dacă vorbesc prea tare, tu nu vezi că nu-i nici dracu’ pe aici? Da, da, bine, tac, uite-acu’ tac, lasă-mă-n pace că tac, nu vezi că tac? Uite, am tăcut, na, mai auzi vreun zgomot? Acu’ eşti fericit că tac?…

El îşi aminteşte şi cum ne-am întors în cameră, dar nu mai ştie dacă nu cumva am cântat, eu nu. Asta nu înseamnnă că nu ne-am continuat cheful, nu ne-a deranjat nimeni până am terminat vinul. Presupun că după aia ne-am culcat.
Dimineaţa (vorba vine, cred că era trei) mă trezesc pentru că era musai să mă duc în locul ăla unde şi împăratul mere singur, şi-l văd pe bunul meu prieten că stă într-un cot, oarecum amărât şi cam nedumerit. Mă concentrez profund, constat că nu mi-e greaţă, nu mi se freacă pereţii de cap, nu tropăie pisica şi în general n-am nici un semn de mahmureală, trag urgent concluzia că nici el nu-i mahmur şi dau să mă ridic din pat să văd care-i problema. M-am lămurit imediat, în momentul în care mi-a aruncat tricoul. Da, tricoul meu, ăla roşu, pe care l-am fost ars aseară cu o ţigară.

Dintr-o mişcare l-am tras pe mine, m-am făcut şi eu roşie, am controlat să fiu sigură că am ceva textilă mai jos de buric şi m-am trântit lângă el, pe covor. Vreo cinci minute n-a vorbit nimeni, nu ne-am uitat unul la altul. Într-un târziu, mi-a povestit că mi se făcuse cald, si că mi-a spus în glumă “dă-ţi jos tricoul!”. Că a înţepenit când a văzut că-l arunc, şi că i s-a rupt filmul la scena asta. Mai departe nu se ştie ce-a fost. Am tot întors noi pe toate părţile problema şi am hotărât că nu s-a întâmplat nimic: eu am dormit în pat, el pe jos, eram praştie amândoi, şi gata.

Problema a fost că nici unul n-a fost pe deplin satisfăcut de explicaţia asta. Nu puteam renunţa la prietenia dintre noi din cauza unei tâmpenii, deci am continuat să ieşim împreună, şi când între noi au început să apară tăceri stânjenitoare a pus piciorul în prag: mi-a spus că mă iubeşte. L-am crezut, pentru că am vrut să-l cred.

Peste două săptămâni se împlinesc 16 ani de când am facut o greşeală pe care ar fi trebuit s-o regret. Mă, ce bine că mai greşeşte omu’!

A voastră Adriana

 Loading ...

Idiotule!

Trăiesc cu impresia că pe un copil, dacă nu-i complet retardat, îl poţi învăţa orice. Depinde doar de profesor, de răbdarea lui, de talentul lui de pedagog şi de pasiunea pe care o pune în ceea ce face. Tocmai ăsta e motivul pentru care mă enervează îngrozitor (în sensul că le-aş sparge capul) când aud de câte un idiot frustrat care s-a trezit la catedră pentru unicul motiv că nu l-ar fi băgat nimeni în seamă dacă ar fi făcut altceva.

Este inadmisibil să ai un elev olimpic la matematică şi să nu ţi se pară ciudat că la fizică nu trece de 7. E clar, în cazul ăsta, că nu elevul, ci profesorul are o problemă, mai precis e incompetent, că numai un dobitoc care habar n-are ce predă nu-i în stare să explice unul copil inteligent nişte banalităţi ca fizica de-a doişpea.

Înţeleg că sunt copii care nu pot prea multe, înţeleg că unii sunt talentaţi la desen, sau învaţă o limbă străină in trei săptămâni, sau fac nişte compuneri de plânge tot liceul de emoţie, dar când ai unul căruia îi merge mintea, care rezolvă fără nici un efort probleme grele de mate, cum mama dracului să nu-ţi dea prin bostan că tu eşti de vină când copilul ăla are note mici la fizică? Şi mai şi recunoşti, bulă, că ţi-a fost elev de mic, adică n-ai nici măcar scuza că bietul copil n-are noţiuni de bază pentru că nu i s-au predat cum trebuie!

Poate nu mă exprim destul de clar: idiotule, du-te şi pune mâna pe sapă, du-te şi bate cuie în copaci, du-te şi cară bagaje în aeroport, ca sigur nu eşti profesor!

Adriana!

Scrisoare de dragoste

Am regăsit printre vechi e-mail-uri o scrisoare de dragoste, scrisă de “prima mea iubire”. A aşteptat smerită, înghesuită printre alte e-mailuri timp de 9 ani până să-şi scoată literele la iveală în faţa dumneavoastră. A fost o iubire interzisă, secretă, matură şi nebunească la cei 16 ani pe care îi aveam în acel moment.

Ar fi superb….
Să izbucnim cu toată ardoarea pasionată a sufletului nostru, să înfrângem toate rezistenţele şi să distrugem toate piedicile din calea marii noastre nebunii. Să fim mândri de curajul nostru absurd şi infinit şi să poenim în beţia acestui orgoliu şi a acestui extaz, spre ultimile culmi ale fiinţei, împinşi de setea marilor cuceriri şi de dorinţa ultimelor realizări.
Gestul nostru să fie o creaţie, un semn de lume nouă şi orice avânt să fie o misiune, precum gândul o poruncă. Nebunia noastră, intensă şi adâncă până la sublim să dezlănţuie o teroare dulce şi o nelinişte nemărginită, din vârtejurile căreia să crească flăcările vieţii noastre, prea vie pentru a nu arde şi prea dramatică pentru a nu exploda.
Nimic să nu oprească elanul de afirmare şi vieţile noastre să lase atâtea morţi în urmă, încât ultima noastră afirmare să răscumpere toate sacrificiile.
Suprema cucerire şi avântul absurd în lume să ne domine toate gândurile şi toate dorinţele, iar setea de lumi infinite să crească în măsura înălţărilor noastre.
Să nu ne clădim viaţa pe certitudini. Şi să n-o clădim, fiindcă nu le avem, iar noi nu suntem atât de laşi ca să ne inventăm certitudini stabile şi definitive….. Căci unde am găsi în trecutul nostru certitudini, puncte sigure, echilibru sau reazem? Nu ne trebuie certitudini, fiindcă ştim cum ele nu pot fi găsite decât numai în suferinţă, tristeţe, moarte. Nebunia noastră să consiste în a călca pe certitudinile ce se nasc în noi fără să le fi dorit.
Pentru că…
Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un singur om pe drumul vieţii?
Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se coboară la un nivel mai inferior.
Aş vrea să fiu numai rază şi zi, să mă înalţ în ritmuri sonore spre culmi de splendoare şi adâncimile de întuneric să nu mă poarte pe aripile unei muzici sumbre….Nu ştiu dacă lumina se ridică în mine sau eu mă avânt în lumină, nu ştiu dacă sunt lumină sau devin lumină….. Dar tremură în mine mănunchiuri de raze, flori de lumină, ca apariţii îngereşti şi plâng străluciri de lacrimi! Şi nu cad aceste lacrimi din mine ca stele dintr-un cer părăsit, dintr-un cer ce îşi topeşte în flăcări propriile înălţimi? Cum creşte lumina în mine şi se adună, cum devine lumina grea de prea multă strălucire şi cum se răspândeşte în mine asemenea timpului, a timpului care curge în mine!?
Când mă apucă dorinţa de tandreţe şi săruturi infinite, pentru a nu cădea în neliniştea unei voinţe care nu ştie ce vrea şi într-o măcinătoare confuzie de senzaţii contradictorii, încerc să-mi consum într-o fugă de mine însumi tot surplusul de energie şi de încordare nervoasă.
În momentele când absenţa iubirii mă doare, mă eliberez prin alte metode, prin alte căi.. coborând din ideal în realitatea mocirloasă.
Alerg fără ţel pe străzi şi risipesc prin fuga de mine în braţe străine obsesia imposibilului de realizat. Cheltuiesc, în fiecare clipă de realitate “găsită”, un sărut din miile pe care aş fi vrut să le dau într-o realitate “dorită” şi uit de toate femeile pe care iubirea mea ar fi vrut să le îmbrăţişeze. Săruturile se desprind din mine ca petalele dintr-o floare în furtună. Şi risipirea aceasta nu se aseamănă unei înfrângeri şi nici unei renunţări, ci miile de săruturi imaginare înseninează iluzoriu viaţa cu atâtea zâmbete, cu câte tristeţi ea a întunecat-o.
Şi totuşi…

În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este inexistentă.
Iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului şi a “principiilor” , se prezintă ca o stare fals-pură.
Atunci trăieşti iubirea ca iubire mentală, adâncindu-te până la înecare în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptos şi imaginar de fruct interzis, care face suferinţele fluide…. le topeşte într-o iluzie… până când sfârşitul vieţii îţi va demonstra că ai trăit degeaba… refuzând vieţii dreptul la realitate.

PS: Sper să nu mă judeci prea aspru pentru ceea ce am scris!

Numele autorului l-am şters intenţionat pentru a-i păstra anonimitatea. Pe viitor o să vă spun mai multe despre această iubire.

A voastră Roxana

 Loading ...

Buni

Buni are 84 de ani, merge în pasul ştrengarului cu furca-n spate, calcă desculţă prin toate bălţile de pe drum (se şi întoarce dacă a ratat vreuna) şi sare gardul la vecina că durează prea mult să iasă la drum, să meargă pană la poarta vecinei şi să intre. Se enervează când alte babe pun sare pe gheţuşul făcut de copii şi merge la biserică doar ca să facă mişto de popă.

Când vin pisăloagele în vizita are un stil unic de a le scoate afară: le povesteşte, le tot povesteşte, mergând spre poartă, le scoate în drum povestindu-le şi la un moment dat dispare. E criminal sa vezi babele care stau in mijlocul drumului, uimite, “oare cum am ajuns aici? că parcă voiam să-i mai spun ceva…” şi le e ruşine să se întoarcă. Stau acolo câte un minut, două, gândindu-se, şi pleacă la fel de nelămurite.
Când eram mică, se certa cu noi toată ziua. O văd acum cum se ceartă cu copiii mei şi imi dau seama câtă plăcere îi face să-i provoace, ca să poată să-mi spună dup-aia că-s răi de gura ca mă-sa. Buni a mea se ceartă cu tot ce mişcă, cu oala de pe sobă “da’ ce te stropşeste?”, cu găinile, cu porcul, cu pisicile, cu câinele… Strigă odată “obraznico!” şi toţi fug să se ascundă - câinele în coliba lui, pisicile sub paturi, găinile în şură, ţărcile la vecini, cred că şi muştele o taie de-acolo.

Tot satul îi ştie de frică. Nu pentru că ar fi rea, sau pentru că se ceartă cu ei, ci pentru că e atat de sarcastică si ironică încât niciodată nu ştiu bieţii oameni dacă vorbeşte serios sau face mişto, şi toţi prietenii mei care o cunosc o iubesc. Când a venit prima dată la mine după ce m-am căsătorit, stăteam într-un apartament închiriat împreună cu cumnata mea şi cu prietenul ei de atuci (soţul de acum). Buni se plictisea în casă, aşa că-şi căuta de lucru, ne facea de mâncare, şi tocmai ne făcuse un popricaş cum numai ei ii iese, când a venit de la şcoală cumnatu’meu, şi i-a pus omului mâncare în blid. Săracu’, s-a ars groaznic, şi în loc de compasiune s-a trezit că-i spune “da’ cum sa frigă, că de-abia am luat-o de pe foc?!” cu o uimire atât de sinceră, că bietul copil nu ştia cum să reacţioneze, i se părea imposibil să facă batrana mişto de el, da’ nici în serios nu putea s-o ia. Şi-n ziua de azi merge mai cu plăcere la buni decât acasă la bunică-sa.

Nu-i timidă deloc, intră în vorbă cu oricine, fără sa fie băgăreaţă, şi ştie şi cum să-i taxeze pe băgăreţi, ca sa le treacă ideile tâmpite. Dacă ai noroc şi te place, râzi până te doare burta. Şi nu de la scoruşe.

Are un talent extraordinar de a “citi” omul, e un psiholog înnăscut, cu şapte clase, şi n-o poţi prosti oricât de mult ai încerca. În schimb ea profită fără ruşine de imaginea de “bătrână venerabilă” ca să te ducă de nas unde vrea, şi reuşeşte să te învârtă cum vrea, asta în cazul în care nu cedezi nervos.

A voastră Adriana

 Loading ...

Autodistrugere

Avem până în 18 ani? Nu ştim exact ce vrem de la corpul nostru. Pielea este fermă, „aripioarele” de pe şolduri sunt simpatice, picioare armonioase, sâni obraznici, ten perfect, păr sănătos. Dar se împlineşte o vârstă… peste 25 de ani, şi vezi că ceea tu ai luat by default atâţia ani de zile, începe să dea chix. Vezi că orice prăjiturică în plus îşi ridică un cartier general pe fundul tău sau pe coapse, vezi alea 100g de cartofi prăjiţi de la MacDonald’s adunate la colăceii ce susţin buricul, vezi Cola aia pe care o bei zilnic cum îşi lasă coloranţii şi zahărul pe limba ta… şi devii DISPERATĂ. Pentru că, da, doar noi, femeile, devenim disperate când se întâmplă ceva alarmant cu corpul nostru. Bărbaţii se pare că sunt mai toleranţi când trebuie să mai dea o gaură la curea.

Corpul nostru începe să cedeze. Este un fapt. Cu fiecare secundă care trece mai moare un neuron, mai îmbătrâneşte o celulă. Apar straturi de grăsimi peste vechile straturi de grăsimi, apar riduri, apar puncte negre, părul se îngraşă mai des, apar firele albe de păr, apare celulita, sânii încep să fie din ce în ce mai atraşi de gravitaţie, gâfâi mai repede când alergi după autobuz. Sunt semne doamnelor şi domnilor, că trebuie să acordăm puţină atenţie acestui ambalaj care ne va servi de recipient până murim. Trebuie să facem în aşa fel încât momentul final să fie cât mai departe. Nu ne mai putem trăi viaţa din prăjeli, paste, tutun, dulciuri cu kilogramele, mâncăruri grase, mici, chiftele, tochituri. Ritmul de degradare creşte pe zi ce trece şi ne sinucidem încet-încet.

Da, corpul oricum se degradează, o viaţă am şi vreau să o trăiesc. Păi şi aşa o trăieşti? Bătându-ţi joc de corpul tău? Şi ce dacă n-o să mai mănânci zilnic câte o ciocolată sau floricele sau chips-uri? Poţi să mănânci o dată pe săptămână aşa ceva. Nu vedeţi că societatea în care trăim ne consumă? Da, ca pe nişte lămâi, ne stoarce de tot ce avem mai bun, şi la sfârşit ne aruncă în garsoniere înghesuite în blocuri de pensionari, pândind poştaşul cu pensia pe vizor.

Gândiţi-vă câte mai vreţi să faceţi în viaţă, ce planuri aveţi de îndeplinit, câţi copii vreţi să aveţi, dacă vreţi să-i vedeţi mari, însuraţi, cu copii la rândul lor. Şi apoi gândiţi-vă la scenariul ăsta: copiii voştri rămaşi fără mamă/tată la 13-14 ani, atunci când au mai mare nevoie de o direcţie în viaţă, de un sprijin. Se întâmplă des asta, nu spuneţi că nu o sa vi se întâmple tocmai vouă. Poate nu o să se întâmple exact acest scenariu, dar unul echivalent în consecinţe este foarte probabil.

Este adevărat că ni se îndeasă pe rafturi de supermarketuri produse pline de E-uri şi grăsimi. Şi veţi zice: chiar şi legumele (am văzut eu la televizor) din supermarketuri au E-uri şi nu sunt perfect sănătoase. Păi da, dar au mai puţine decât şunculiţa de porc şi pufuleţii cu adaosuri de prafuri galbene. Încetaţi să vă mai lăsaţi manipulaţi de reclame la junk food, de marketingul distructiv care vă convinge că sucurile cu acid îţi dau energie şi te fac mai cool. E timpul să vă revoltaţi şi să începeţi să aveţi grijă de cel mai bun prieten pe care voi înşivă îl distrugeţi: corpul vostru.

A voastră Roxana

 Loading ...

Vulpea malefică

Vacanţele la ţară au ceva magic, poate din cauză că nu-s părinţii prin zonă să te disciplineze, poate pentru că nu trebuie să mergi la şcoală, pentru că bunicii s-au inventat ca să răsfeţe nepoţii sau poate pentru că nu rămâi blocat între blocuri… Cred că nu există copil care să renunţe la scăldat pentru confortul apei calde sau la hoinărit pe dealuri pentru joaca în parcare. Eu una ştiu că n-aş fi dat libertatea de a umbla desculţă cu ciurda (eu ştiam că se numeşte cireadă) de vaci; puteai să-mi oferi marea cu sarea. Din secunda când deschideam poarta la bunica, papucii rămâneau uitaţi pe sub te miri ce. Nici ameninţările, nici călcatul pe albine, nici cuiele ruginite din tălpile mele, nimic nu mă putea convinge să mă încalţ.

O singură dată am purtat sandale în vacanţa de vară şi sincer, nu m-au ajutat cu nimic. Aveam vreo 12 ani, cred, şi mă jucam cu nişte vecine în mijlocul drumului (pe-acolo treceau cam trei maşini pe zi) când am auzit nişte urlete disperate - una dintre babele din zonă. Evident că am dat fuga să vedem şi noi care-i baiu’: văzuse o vulpe. Şi vulpea, cu tupeu, s-a dus spre grădina fetelor cu care mă jucam eu. Asta era deja nesimţire, că fetele nu erau la câmp cu părinţii lor pentru unicul motiv că primiseră galinaceele în grijă, erau luate cu proces verbal, cum s-ar zice, ferească Dumnezeu să iasă vreuna lipsă la apel.

Alea au intrat în panică, făceau mai urât ca baba, erau în pragul isteriei, aşa că mă trezesc eu, knight in shining armor, să salvez situaţia şi le propun să mergem să prindem animalu’. Că ele nu vin, că dacă-i turbată, că vulpile muşcă, nimic nu mi-a scos vitejia din cap, aşa că am pus mâna pe-un furcoi cu coada de doi metri jumate (pentru aruncat fânul pe căpiţă) şi am pornit voiniceşte spre grădină. M-am oprit din elanul meu când mi-am dat seama că trebuia să trec peste o grămadă de bălegar uscat şi nu eram chiar aşa de mare erou încât să calc desculţă pe-acolo. Ferm convinsă că vulpea o să mă aştepte, dau o tură până acasă, trag nişte sandale în picioare, mă întorc la furcoi şi mă apuc, din mijlocul grămezii, să studiez problema ca să-mi dau seama pe unde se ascunde infractoarea. Înaintam foarte atentă şi foarte concentrată, plină de importanţă şi pe deplin conştientă de admiraţia prietenelor mele, cu furcoiul în poziţie de atac, gata să străpung monstrul dacă distingeam vreun semn de turbare.

La un moment dat, mi se pare că disting doi ochi strălucind pe sub gard, aşa că o iau înspre ei, tot cu furcoiul întins. Văd că fetele încep să se agite, le fac semn să tacă, să nu-mi sperie vânatul şi să se liniştescă: am văzut-o, îi vin eu de hac! Ele, reduse la tăcere de gestul meu hotărât, se agitau în continuare; încep să mă enervez, mă opresc şi mă întorc spre ele să fac scandal, când simt că-mi fuge bălegarul de sub picioare şi că încep să mă scufund. Şocată, mă uit în jos să văd ce îndrăzneşte să-mi strice momentul de glorie ca să constat cu groază că stăteam până la genunchi în… căcat. Uman.

Aia se chinuiau să-mi semnalizeze ele: faptul că eram prea aproape de groapa în care fusese golită alaltăieri buda. Până am recţionat eu, pâna s-au apropiat ele suficient de mult ca să mă tragă afară (încă le era frică de vulpe), eram numa’ bine scufundată până la fund în dejecţii. Vulpea cred că făcuse infarct când m-a auzit înjurând, că n-a mai ieşit de sub gardul ăla. Vecinele mele începuseră să plângă, eu mă isterizam dând ordine să treacă la scos apă, aveam senzaţia că am împuţit tot satul… Nu vă puteţi imagina ce circ a ieşit! Cred că mi-au turnat treizeci de găleţi de apă rece ca gheaţa pe picioare, că nu-mi venea să pun mâna să frec, şi sandalele alea mai mult m-au încurcat: aveau cataramă, cine s-o desfacă? Le-am tăiat cu un cuţit bont cu care tăiau buruieni pentru raţe, ne-a luat şi chestia asta o veşnicie.
Acum râd, dar vă daţi seama că toată demnitatea şi orgoliul meu s-au dus dracului pentru vacanţa aia, deşi fetele n-au suflat o vorbă despre afacere (le-am ameninţat cu furcoiul) - în loc să-mi fie apreciat curajul, tot ce-şi aminteau era probabil cum zbieram, unsă toată, să scoată apa mai repede.

Da, vacanţele la ţară au ceva magic…

A voastră Adriana

Pentru concursul lui VisUrat

 Loading ...

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Îmi amintesc de o oră de dirigenţie de undeva de prin anii ‘90: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

• Rada: „Eu voi fi stewardesa; voi învăţa cinci limbi străine şi voi merge cu avionul. Voi vizita lumea!” (Nu am mai auzit mare lucru de ea, decât că a dispărut în Elveţia unde era baby-sitter)

• Ioana: „Mă fac fotomodel că sunt foarte înaltă!” (A avut o tentativă şi, apoi, după mai multe relaţii ratate a devenit cosmeticiană)

• Nicu: „Mă fac patron - la faza asta era să ne leşine diriginta dat fiind faptul că Lumea Nouă era la început şi patronii rari - şi fac o casă de plăceri şi îmi angajez colegele în ea.” (Lucrează prin lumea mare, râde la fel de mult ca şi în adolescenţă… a chelit)

• Lenuţa voia să fie casnică. (Ieri am auzit că e la Bucureşti, se pregăteşte să devină judecătoare; probail a ajuns cel mai bine dintre toţi)

• Nuţa-Bulinuţa voia să fie „blonda de la drept” însă… n-a fost să fie! Noroc că în timp au apărut particularele şi a reuşit să îşi cumpere o diplomă (după trei ani). S-a măritat cu un grec. E atât de mândră încât inclusiv în anunţul mortuar pentru bunicul ei a menţionat: „…împreună cu soţul ei grec…”. De fapt, nimeni nu ştie cum îl cheamă, întrucât zice mereu asta, “am un soţ grec”!

La începutul anilor 2000, aceeaşi întrebare, altă poziţie la catedră, alţi copii în bănci:

• Linuţa: „Vreau să mă fac atletă şi să devin celebră!” (E studentă la ISE particular)

• Dănuţ vroia să fie militar. A fost refuzat, aşa că o să fie inginer.

• Ionuţ a fost şi el refuzat la Liceul de Poliţie, culmea ironiei, fiindcă era prea deştept! Va fi arhitect şi sunt mândră de asta.

Mulţi voiau să fie culturişti. Era o adevărată obsesie K1.
Sunt curioasă: oare ce vor adolescenţii acum să devină?

A voastră Ligia

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Feminismul

FEMINÍSM s.n. 1. Mişcare socială care urmăreşte dobândirea egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii. ♦ Doctrină care propagă emanciparea femeii şi extinderea drepturilor ei. 2. Stare patologică caracterizată prin dezvoltarea la bărbat a caracterelor sexuale feminine. [Cf. fr. féminisme].

MISOGINÍE s.f. (Livr.) Atitudine a misoginului, ură faţă de femei; misoginism. – Din fr. misogynie.
MISOGÍN, -Ă, misogini, -e, s.m., adj. (Livr.) 1. S.m., adj. (Bărbat) care urăşte femeile. 2. Adj. Care manifestă, exprimă ură faţă de femei. [Var.: misoghín, -ă s.m., adj.] – Din fr. misogyne, germ. Misogyn.

A nu se confunda feminismul ca antonim al misoginiei (corect spus şi misoginism). De aceea am pus mai sus definiţiile celor două termene, ca să fie clar despre ce discutăm. Nu o să deviez de la subiect bătând câmpii despre misoginism, acesta putând fi un subiect pentru un alt articol, ci o să ma concentrez mai mult asupra a ceea ce înţeleg EU prin feminism.

Mă lovesc adesea de concepţiile unor bărbaţi cum că aş fi o feministă înrăită, doar pentru că îi contrazic şi “mă iau în gură” cu ei. Cum zice şi definiţia feminismului de mai sus, atitudinea mea de “certăreaţă” (cum o interpretează unii) nu are nimic a face cu feminismul. Sunt de acord că unele meserii sunt dedicate în întregime bărbaţilor. Nu încerc să mă amestec în treburile lor de mecanică sau de inginerie. Până şi faptul că am învăţat singură să instalez un windows, să formatez un calculator, să cunosc nişte piese hardware ale PC-ului este văzut de unii bărbaţi ca un act masculin din partea mea. Am învăţat de nevoie, fraţilor. Nu suport să par neputincioasă când calculatorul decide că s-a săturat de personalitatea mea şi să sun pe nu-ştiu-care prieten IT-ist la o oră indecentă că am eu o problemă. Acum, fără modestie, spun că ştiu mai multe despre acest subiect chiar şi decât logodnicul meu, iar masculinitatea lui nu se simte deloc ameninţată de faptul ăsta. Ba chiar îmi cere ajutorul când se confruntă cu o dilemă calculatoricească.

Feminismul, zic eu, a căpătat un aspect deja exagerat, atât din cauza câtorva feministe înrăite, cât şi din cauza misoginilor. S-a exagerat pe principiul ăsta până la a ajunge în final în faţa ideii că femeile nu au nevoie de bărbaţi deloc. Schimbă ele becurile, bujiile, tund gazonul, bat cuie, fac politică, trag pârţuri, râgâie, lasă părul pe picioare să crească asemenea Pădurii Letea, nu se pensează, se uită la meci etc.

Haideţi, fetelor, zic eu, o dăm în diverse. O femeie este în esenţă “sexul frumos” numit şi “sexul slab” de nu ştiu care misogin. De ce să exagerăm în exprimarea feminismului? Noi suntem graţioase, aromate, îngrijite, delicate, mămoase. De ce să nu ne simţim bine în pielea noastră doar pentru că urâm misoginii şi trebuie să le arătăm noi lor?

Cosmetizarea noastră a pornit tot din antichitate, dar nu că aşa ne-au impus bărbaţii, ci pentru că acesta era atuul nostru de a reuşi să răzbatem cât de cât în societate cu unele idei, chiar dacă păreau a veni din partea bărbaţilor. Ne cosmetizăm pentru a MANIPULA bărbatul. Corect? Vrem să îi apărem cât mai tentante, cât mai aţâţătoare, să îi dăm cu pletele mirositoare a piersici pe la nas lăsându-l suspinând. Asta înseamnă putere. Multe dintre noi nu ştiu să folosească această putere în scopuri benefice acceptate de ambele părţi: atât feminină cât şi masculină.

Ei sunt conştienţi că pentru sacrificiile noastre estetice ei sunt datori să schimbe o butelie, să ne urce sacul de cartofi de 50 de kile’ în casă, să ducă gunoiul, să spele maşina, să ne alinte de Valentine’s Day, 8 Martie, Crăciun, ziua noastră, ziua în care ne-am cunoscut, ziua mariajului şi câte şi mai câte. De aceea se şi simt datori să aducă mai mulţi bani în casă, să pară că fac mai multe eforturi în a întreţine financiar familia, tocmai pentru că noi facem mâncare, noi facem curăţenie, noi facem cafeaua dimineaţă, noi băgăm rufele în maşina de spălat etc.

Aceste aşa-numite “sacrificii estetice” pe care le facem noi, femeile, sunt pur şi simplu din concurenţă. La fel cum fac şi bărbaţii. Şi ei (nu toţi) sunt atenţi să aibă unghiile tăiate, să miroasă cât mai atrăgător, să nu fie ciufuliţi, să aibă pantalonii călcaţi, să nu le miroasă gura şi picioarele şi altele. Dar asta (am observat) până îşi cuceresc partenera. De aceea trebuie să le mai aducem aminte din când în când să facă duş sau să-şi taie “copitele” de la picioare.

În mod analog, şi femeile se dichisesc tocmai ca să atragă “bărbatul ăla bunu’ ”, cât să iasă măcar la o întâlnire şi să vadă că nu suntem frumoase da’ proaste. Să vadă că ne duce capu’, şi că ar fi un fraier să ne piardă. Este un dans de “curting” până ajungem cu inelele pe deget. Apoi se cern uşor-uşor toate responsabilităţile şi personalităţile fiecăruia. Căci, nu-i aşa, cu toţii purtăm o mască la început, până vedem dacă celălalt ar putea să ne accepte cu ţăcănismele noastre cu tot.

Părerea mea este, totuşi, că în societatea contemporană s-au echivalat cât de cât drepturile femeilor cu cele ale bărbaţilor, şi că puţinii misogini care au rămas nu au decât să se certe parte în parte cu feministele deja masculinizate care mor cu sutienul ars în mână şi să-şi ia o “Vasilică” de la ţară să le fie nevastă, că numai pe acolo mai găseşti femei crescute în doctrină misogină. O femeie deşteaptă ştie să profite de misoginismul oricărui mascul.

A voastră Roxana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Tudor

Tudor

Se spune „eşti plin de tabieturi ca o fată batrână”, dar cine spune asta nu-l cunoaşte pe fiul meu. În viaţa mea n-aş fi crezut că un copil de nici patru ani poate fi atat de tipicar. Şi poate te pune dracu’ să nu-i respecţi tabieturile, că ai încurcat-o! După ce că se poartă ca un boşorog, mai e şi pisălog, ca să fie treaba făcută ca la carte. Locurile sunt împărţite: acolo tati, acolo mami, acolo soră-sa, dincolo el, nici nu se poate pune problema să stea unul pe locul celuilalt, indiferent de motiv, că se lasă cu scandal.

Sâmbătă dimineaţa toată lumea trebuie să mănânce iaurt cu cereale şi duminică dimineaţă pâine prăjită cu ou. Jucăriile au fiecare locul lor, creioanele colorate stau în ordine, pantalonii în sertarul de pantaloni, cănile în raftul de sus, mănâncă numai din bolul verde, ştie exact pe unde-şi lasă lucrurile… mă omoară cu zile. Eu sunt o dezordonată, dacă nu v-am spus, iar el mă ceartă!

Pe deasupra are şi simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat: „cutare chestie e a lui tati, de ce umbli cu ea?”, „aştia nu-s papucii mei!” „ba da, măi copile, ieri ţi i-am cumpărat, sunt pentru tine!” „nu-s ai mei!” (nu pot cumpăra ceva fără să fie de faţă, că nu poartă chestiile respective, trebuie să-i spun din start că mergem să cumpărăm pijama special pentru el), „ţi-a dat Andrada voie să-i citeşti cartea?” etc.

Singura care poate să-l manipuleze de fiecare data e soră-sa, nouă nu ne iese figura întotdeauna. Dacă-l pedepseşti, să zicem că nu mai are voie la calculator, replica la care trebuie să te aştepţi e „da’ io nici nu vreau să mă joc pe calculator!”. N-are voie afară? „nici nu vreau să ies afară!”. Nu-ţi mai cumpăr nimic? „nici n-am nevoie!”. Treci la colţ? „nici nu mai vreau să plec de la colt, ca io aici vreau să stau pâna mâine, aici dorm!” Pur şi simplu te face să te rogi de el să plece de la colţ.

Soacră-mea îl ameninţa cu „lupu’ rau” - Tudor zicea „mă duc sa-l bat!” (are o filozofie de viaţă foarte interesantă: „mi-e frică de ăla, mă duc sa-l bat”, şi chiar porneşte). O vreme a ţinut „dacă eşti rău, te amendează poliţia”, până l-a amendat unu’ pe tac-su pentru viteză şi a văzut Tudorelu’ că nu-i nici o scofală să fii amendat. Lui trebuie să-i explici logic orice, de ce nu trebuie să vorbească urât, să se bată, de ce să se culce, să mănânce mazarea, să nu plece din mijlocul lecţiei la grădiniţă… şi dacă nu-i mulţumit de explicaţie, face pe dos.

Cu grădiniţa este un circ întreg. Una dintre educatoare se teme de el. Da, de un mucos de patru ani. De câte ori mă prinde prin zonă îmi face capul calendar: că nu face ce face toata lumea (au trebuit sa picteze pe o hârtie cu o creangă maro nişte frunze verzi, cu degetele muiate in vopsea. Tudor - nu şi nu, că el pictează cu pensula, că degetele nu-s pentru pictat, asta e treabă pentru pensulă. N-a facut nimic, si educatoarea i-a scris pe foaie “n-a dorit să lucreze” ); că stă la măsuţă până vine rândul lui să răspundă, după care o taie la jucării; că a aruncat cu ciorba după îngrijitoare (avea “pihe” - adică mizerii - că era ciorbă de chimion); că nu vrea să mănânce (motive are săracul copil - fasolea frecată e “ca drumul”, cartofii franţuzeşti nu sunt albi, macaroanele n-au brânză); că nu vrea sa se culce; dacă se culcă nu se scoală la timp; că face mişcari de karate; că le cântă prostii…

Apropo de cântat, copilaşul ăsta are ureche muzicală. E mare fan Cargo, şi ştie exact când cântă Kempes („ăsta-s io!”) şi când cântă grasu’ („ăsta-i prietenul meu!”), recunoaşte orice melodie de-a lor dupa trei acorduri, ştie versurile - şi le cantă la grădi „nu mai am ţigari”, „fraiere, ia-ţi o maşină”, „batacanda”, „spiritus sanctus”… Educatoarea îmi spune doar mie care-s problemele cu ăla mic, cred că a tras concluzia că taică-său e satanist şi i-e frică să nu-i faca vrăji. Tudor e şi mare fan Phoenix, culmea e că recunoaşte stilul de interpretare în melodii pe care nu le-a auzit niciodată („aici e Covaci?”). Mă gândesc cu groază că peste zece ani în subsolul casei mele o să facă repetiţii vreo patru puradei şi că o să trebuiască să cumpăr baterii, sintetizatoare, pedale, amplificatoare şi chitări electrice. Că nu-i place cum sună chitara rece decât dacă o ia tati în mână.

Abia aştept să împlinească cinci ani, să-l trimit la karate. Atunci o să trebuiască să mituiesc părinţii, că în toamnă, când l-am dus la grădiniţa nouă, în prima săptămână a bătut toţi copiii, ca să se ştie cine-i şefu’. Dar poate până atunci se mai calmează şi turbatu’ ăsta micu’, poate i se mai consumă din baterii şi n-o mai avea chiar atâta energie. Sper.

A voastră Adriana

 Loading ...