Revederea

Sunt cadru didactic de 21 de ani şi prin mâinile mele au trecut 5 generaţii de copii. Deja am început să pot să împărtăşesc din experienţa mea şi altora şi sunt mândră că toată strădania mea de-a lungul timpului a dat roade. Dar nu despre asta vreau să vă spun. Acum ceva timp m-am reîntâlnit cu învăţătoarea mea.

A fost o întâlnire emoţionantă, ne-am readus aminte de clipele când ne-am văzut prima dată sau de momentele frumoase petrecute în excursii sau de alte activităţi deosebite. Am vorbit şi de năzdrăvăniile pe care le făceam noi, copiii şi pentru care ne dojenea uneori. Am mers şi am mâncat împreună o prăjitură şi am băut un suc, apoi ne-am plimbat cred că în jur de două ore tot amintindu-ne de una de alta… Mi-am revăzut atunci întreaga copilărie, m-am revăzut în banca de la şcoală cu emoţiile mele, cu gândurile de atunci cu trăirile de atunci. Chiar dacă i-am urmat meseria şi am aproape 40 de ani, alături de dumneaei m-am simţit tot copilul timid şi foarte emotiv de atunci. Chiar dacă timpul şi-a spus cuvântul la amândouă, fiind împreună m-am simţit ocrotită şi alintată aşa cum era în copilărie când ceream sprijin şi-l primeam pe loc.

Ce vremuri…Putea să ne predea în voie nu era nevoită să alerge prin materie. Avea mult tact pedagogic şi multă, multă răbdare cu fiecare dintre noi. A aflat despre colegii mei care pe unde sunt, ce fac, câţi copii au şi era tare mândră de ei. Acum este o bătrânică ce-şi creşte cu drag nepoţii, dar pentru mine este aceeaşi persoană pedantă. Şi foarte importantă pentru universul meu. Şi foarte apropiată de inima mea. Şi prezentă în profesia mea.

Sunt mândră că i-am fost elevă, sunt mândră că mi-a dat dragostea pentru învăţătură, sunt mândră că la noi a funcţionat puterea exemplului. Mulţumesc pentru tot, doamna mea învăţătoare! Faceţi acelaşi lucru pentru dascălii care au reprezentat ceva pentru voi!

A voastră Cristina

 Loading ...

Viaţă aruncată la gunoi

Există oameni care n-au curaj să-şi ia viaţa în mână şi să şi-o trăiască aşa cum vor. Există oameni educaţi după nişte idei înţelese greşit, oameni care, până la urmă, trăiesc degeaba.

O doamnă, acum are cincizeci şi ceva de ani, ascunde în inimă un ocean de iubire. Iubeşte copiii (pentru ea nici un copil nu-i destul de răsfăţat), animalele, florile… Viaţa ei înseamnă să se dedice cuiva. N-a fost căsătorită niciodată, poate pentru că divorţul mamei a marcat-o destul de mult, poate pentru că a vrut să aibă grjiă de “mămica”, veşnic bolnavă, mai mult sau mai puţin imaginar, şi de frăţior (care are şi el cincizeci de ani, nevastă, copil). Acum “mămica” a murit, trecuse de 80 de ani, şi viaţa acestei femei este pur şi simplu goală. Nu îşi poate reveni, nu se poate întoarce în apartamentul pe care îl împărţea cu “mămica”, nu poate merge pe stradă pentru că plânge la fiecare zece minute…

Cred că e normal să te aştepţi ca fiica ta să te iubească şi să te îngrijească atunci când te ajunge vârsta şi boala. Cred că e normal să-ţi iubeşti mama şi să apreciezi sacrificiile pe care le-a făcut crescându-te singură. Dar mi se pare aberant ca o mamă să-şi oblige practic copiii să renunţe la viaţă, să le amintească zilnic de chinurile prin care a trecut la naştere sau mai târziu ca să-i crească, să ceară indirect cuiva să se ocupe numai şi numai de persoana ei. Pentru că asta a făcut “mămica“, un şantaj sentimental fără ruşine, cu un egoism dus până în pânzele albe i-a refuzat fiicei ei orice bucurie. Ar fi putut avea acum copii şi chiar nepoţi care să-i fie alături, s-o sprijine când şi-a pierdut mama, şi iubindu-şi familia , familia ei, să treacă peste momentul ăsta. Aşa… practic şi-a pierdut motivul pentru care trăia. Şi la vârsta ei e destul de târziu să găsească un alt motiv, mai ales că n-a fost niciodată o femeie puternică (dacă era, n-ar fi ajuns în situaţia asta), şi, în plus, era obişnuită să hotărască “mămica” şi pentru ea.

Aşa că, dragelor, băgaţi la cap povestea asta. Iubiţi-vă copiii, dar nu-i sufocaţi cu dragostea voastră. Învăţaţi-i să vă iubească, dar lăsaţi-i să plece când le vine timpul, iar dacă nu pleacă, daţi-le câte un şut în fund, pentru un pas înainte. Creşteţi-i puternici şi independenţi.

A voastră Adriana

 Loading ...

Sindromul NF

Vi s-a întâmplat să vă treziţi cu faţa la pernă, ochi umflaţi, dispoziţie de spart borcane şi vagă jenă la mers? Nu nu nu, nu vă gândiţi repede la varianta cea mai la îndemână. Că nu de perioada „neagra” a lunii e vorba. Aveţi dureri de cap? Probleme de concentrare? Când vă gândiţi la sex vi se face lehamite? Ştiu, o să spuneţi că seamănă cu PMS. Şi dacă nu e nici asta?

Contextul: ai cu cine, ai unde, ai cu ce, are loc, dar tot îi cauţi nod în papură stimabilului. Dacă nu v-aţi prins pâna acum, suferiti de sindromul NF. O să săriţi repede să-mi spuneţi că sexu‘ este. Chiar prea des ţinând cont de stres, program lung de muncă, deadline-uri, copii, bunici, părinţi şi alte neamuri cu tot felul de probleme existenţiale care vă mănâncă timpul şi nervii… Da, clar, de la stres vi se trage. Si aici o sa va spuna Adriana ca sexul (de calitate) e una din cele mai bune metode de combatere stresului cotidian.

Aiurea doamnelor si domnisoarelor. Aveti parte de sex care nu va satisface. Ori e prea scurt, ori nu e in pozitia pe care ati visat-o toata ziua, ori e preludiul prea nu stiu cum sau deloc. Sau e prea lung si deja oboseala isi spune cuvantul dupa o zi de munca si alte cele. Îhîm, si marmota invelea ciocolata in staniol …

Ştiu, va dau cu realitatea in cap si are gust amar. Dar nu-i dracul chiar asa negru. Sincer. Ca odata ce v-ati prins care va este nemultumirea, aveti posibilitatea sa va rezolvati problema. Luati initiativa in pat, nu mai stati sa va alerge barbatul prin casa pana cedati de lehamite. Sexul se face de placere, nu e lehamite. Sau (desi nu recomand), gasiti altul. Ca poate scartaie toata relatia, nu numai sexul si sindromul NF este doar un efect.

Intrebarea e, macar stiti cand aveti parte de sex satisfacator?

Hai sa nu fiu rea si sa va spun: atunci cand ajungeti in baie la dusul de dupa si cand va uitati in oglinda constatati ca aveti un zambet de care nu erati constiente.

Cum…

…să mă obişnuiesc cu faptul că trecutul nu are loc în viitor? Sună absurd, deşi nu cred că e. Vi s-a mai întamplat şi vouă ceea ce încerc eu să descriu aici sau, dacă nu vi s-a întâmplat vi se va întâmpla chiar dacă conjuncturile vă fac să realizaţi această schimbare uriaşă mai mult… sau deseori mai puţin.

De prea mult timp trăiesc într-un fel anume ca să nu pot să spun că îmi este frică să trăiesc altfel. Mă mângâie un singur gând şi anume “este firesc să îmi fie frică de necunoscut”. Nu îmi aduc aminte de ce-am simţit atunci, dar ţin minte că mi s-a povestit că am făcut primii paşi în parcul mare din Satu-Mare. Am văzut o fântână arteziană şi m-am pornit spre ea.
Atunci probabil încă nu realizam ce înseamnă primul pas în viaţă şi nu ştiam câţi paşi grei viaţa mă va mai determina să fac.

Cândva am fost şi la grădiniţă, am terminat o etapă şi am început o alta care s-a numit “şcoală”. Probabil că pe vremea aia acel pas a fost la fel de important pentru mine, la fel de greu şi de necunoscut doar că… din prezent privind trecutul toate astea par nişte mişcări minore. De ceva ani am terminat generala şi am simţit că am realizat ceva, apoi am ajuns la cea de-a 2-a graniţă şi anume şcoala în Germania care în majoritatea cazurilor ia sfârşit după clasa a 10-a.

De fiecare dată am simţit că trebuie să lupt, trebuie să reuşesc pentru că un om fără şcoală este ca o floare fără petale, trist şi nesemnificativ. De fiecare dată când o etapă a luat sfârşit şi am simţit că am realizat ceva, o altă etapă a început, etapă care parcă era şi mai importantă. Acum sunt pe cale de a termina o altă etapă şi parcă niciodată n-a fost aşa de greu, aşa de serios şi de important. Şcoala în curând va lua sfârşit şi cuvintele se termină. Simt un gol înfiorător, chiar înfricoşător. Ce se va întampla mai apoi? Nu ştiu.

Ani grei văd atunci cănd privesc în urma mea, matematici, limbi străine, chimii şi biologii, istorii, geografii şi politici.. şi toate pentru ce? Mă simt la fel de incultă ca înainte şi dacă cineva ar fi să mă intrebe “de ce oare?”… aş spune doar: “Pentru că nu am un scop în viaţă”. Acum simt că vor mai urma multe etape în viaţa mea şi că fiecare dintre ele va reuşi să trezească această stare de nesiguranţă. De fiecare dată voi simţi tot mai mult că trebuie să reuşesc şi cu fiecare nivel paşii vor deveni din ce în ce mai grei.

Şi totuşi… se spune că şcoala este singurul pas la care dacă te împiedici nu ai cum să-l recuperezi, muncile şi meseriile, facultăţile şi mii de alte căi de viitor sunt posibile… dar bacul… îl face fiecare doar o dată şi acum simt că va fi ca o ştampilă pe fruntea mea după care o lume întreaga mă va cataloga.

Ştiu sigur ce-am promis, pe ici şi colo la unu şi la altu, că oricât de greu o da să fie, n-am să mut un pas înapoi ci mereu doar înainte! Îmi doresc cu adevărat să pot să ţin aceste promisiuni.

A voastră Mihaela

 Loading ...

Rara avis - Tata e de vină!

Tata e de vină. Vă spun de la început, ca să ştiţi, toate lucrurile care fac ca eu sa fiu atât de sărită de pe fix sunt din vina lui tata.

Să explic: se ştie că femeile au un set de cromozomi XX, iar bărbaţii au XY. Adică eu am luat de la mama un X, şi de la tata alt X. Dacă binevoia domnu’ tata să-mi dea Y-ul lui, viaţa mea ar fi fost mult mai uşoară, jur, începând cu orele de matematică aplicată din liceu (idioata de profă nu mi-ar fi dat mai mult de şapte nici bătută, în schimb frumosul clasei împuşca câte un nouă pe ochi albaştri, că domnişoara profesoară nu mai auzea şi nu mai vedea nimic altceva), botanica sistematică, controlul medicamentului, industria şi chimiile din facultate, cazarea în cămin, săritul gardurilor (scurtătura era prin grădina botanică), duşul în căminele de băieţi (la fete era plin tot timpul), mâncarea de la cantină (nu vreau să vorbesc despre diferenţa dintre porţiile fetelor şi porţiile baieţilor, am traume), viteza cu care îţi aduce berea Mitzi de la terasă, pumnii pe care nu i-am putut plasa în anumite nasuri, verile cand îţi vine să lingi asfaltul de cald şi nu poţi umbla fără tricou prin cameră, şi terminând cu ideile mele idioate: indiferenţa faţă de pantofii cu tocuri, fluturaşi, cercei, poşete, rochiţe, dizainări, coafuri şi cine romantice, scepticismul şi pragmatismul din dotare, plăcerea de a înşuruba, deşuruba, ciocăni, tăia şi de a da indicaţii, groaza care mă apucă la auzul unor cuvinte urâte (cumpărături, magazin, roz, lichior, romantic, telenovelă). Toate problemele mele ar fi fost rezolvate dacă primeam amărâtul ăla de Y.

Ce m-a făcut să mă gandesc la asta? Pai, bărbatul ideal. Sper că nu-şi imaginează cineva că cele două sexe au reprezentări identice ale personajului în discuţie. Fetele vor un tip atent, băieţii vor unul care să nu întrebe de ce-s necăjiţi înainte de a patra bere, ele vor un tip cult, ei vor unul care să ştie în ce minut a dat Balaci gol în meciul foarte important de-acu’ o sută de ani, ele vor un tip romantic, ei vor unul care să-i ajute să-şi zugrăvească apartamentul şi să mute mobila, ele vor un tip tandru, ei vor unul pe care se pot baza că sare la bătaie dacă e cazul… să mai continui? Problema e că eu gândesc ca un băiat. Nu-mi trebuie flori, nu am pretenţia să-şi amintească ziua în care ne-am căsătorit, nu vreau să-mi aducă la pat micul dejun… vreau doar să sforăie în fiecare noapte, pe jumătate cocoţat peste mine, să-mi schimbe robinetul, să repare o priză, să împingă dulapul dacă am chef să mut mobile, să facă mişto de prostiile pe care le fac şi să se uite la meci dacă vreau linişte. Aş înnebuni dacă ar trebui să stau cu un bărbat în stare să aprecieze cum trebuie “Dansul lebedelor”, care să nu mă contrazică, să încerce să mă înveselească de câte ori mă vede supărată, sau vorba Mirunei, care să ştie diferenţa dintre “bej”, “crem” şi “alb-murdar”.
Eh, e clar, nu-mi lipseşte decât cromozomul ăla, că-n rest sunt băiat.

A voastră Adriana

 Loading ...

Sub ameninţare

Nu ştiu ce este mai rău în viaţă: să traieşti tot timpul sub ameninţare, să fii la mâna unei persoane doar de teama de a nu ţi se întâmpla ceva rău, sau de a înfrunta orice apare în cale chiar cu riscul de a nu depăşi acel moment.

Oricare din cele două situaţii are riscuri enorme, dar finaluri diferite. Cine şi ce te poate face să iei o decizie?

Să luăm un exemplu: o persoană a aflat ceva despre tine, iar dacă se află acel ceva îţi pierzi vise, speranţe, sursele tale de supravieţuire sunt categoric reduse, starea de agonie se prelungeşte. Aştepti doar finalul! Atunci mă întreb cu groază dacă ar trebui să rabd în continuare, să mă duc să plâng în camera mea şi să sper că se va uita. Dar până atunci, să accept să fac tot ce mi se spune, sau să izbucnesc cu riscul de a începe singură pe un nou drum?

Povestea sună cam aşa: mă îndrăgostesc de cel mai bun prieten şi plec cu el într-o excursie (bineînţeles că nu ştim decât noi doi şi câţiva prieteni). Ajungem acolo şi petrecem cele mai frumoase 3 zile, pline de întâmplări amuzante, dar şi de sentimente puternice. Nu s-a întâmplat nimic între noi, adică nu am făcut sex. Nu este vorba despre vârstă, că am 17 ani, este vorba de respectul lui faţă de mine şi de respectul meu faţă de educaţia pe care am primit-o. După 2 zile de vis, în care toate visele s-au împlinit, a treia zi a fost destul de tristă pentru că era cea în care trebuia să plecăm acasă. Ajunsă în Craiova, au urmat câteva săptămâni de euforie totală: nu mă supăram pe nimeni, starea de fericire persista chiar şi în cele mai urâte momente. Până când s-a rupt firul: nu ştiu cum naiba află frate-meu despre toată chestia cu excursia. Disperată să nu afle şi ai mei, în ziua aceea am făcut absolut tot ce mi-a zis el: de la curăţenie până la gătit şi dat bani (apropo de articolul cu cine îţi umblă în buzunar-poliţia, şi frate-meu este un viitor poliţist şi în mod sigur se încadrează în acea categorie). A doua zi el pleacă la Bucureşti, iar eu, fericită că am scăpat şi săptămâna aceasta fără să afle părinţii ceva, am continuat să sper că va uita.

Nu trecu bine săptămâna, că frate-meu veni iar în weekend acasă. Vreau eu să ies pe afară, aud o voce răstita: “Unde pleci?”. Cum până acum nu s-a pus această problemă, m-am uitat nedumerită şi îi zic “Cum unde plec, pe afară, de fapt mă duc la muzeu, la expoziţie”. Ca să aud “Muzeu îţi trebuie ţie, nu îţi mai ajung minciunile, descalţă-te că nu pleci nicăieri!”. Eram pe punctul de a izbucni. Să plec, să nu plec. Să ţip, să nu ţip. Unde îmi este orgoliul şi personalitatea? Dar cu ce rost să ţip, când el mă are la mână şi cum nu fac ceva, pot fi spusă alor mei. Iar problema se pune astfel: dacă afla, clar mi se va tăia internetul, telefonul, ieşirile în oraş, banii etc. Nu că ar fi asta problema, aş putea trăi fără toate astea, dar în fiecare zi mi se va repeta acest lucru. Şi în plus, am nevoie şi de internet şi de telefon până în toamnă (când băiatul de care m-am îndrăgostit va veni să facă facultatea în Craiova). Ce ar trebui să fac până atunci? SĂ ÎL ASCULT PE FRATE-MEU?

A voastră Flori

 Loading ...

PMS - Sindromul premenstrual

Din punctul meu de vedere, sindromul premenstrual (PMS) şi sindromul NF sunt două dintre cele mai utile invenţii ale bărbaţilor. Pentru că le oferă scuze plauzibile în orice situaţie: sunt nervoasă fără motiv? PMS. Am uitat ceva? PMS. Am ars mancarea? PMS. Mă doare capul? PMS. M-am certat cu vecinii? PMS, evident. În nici un caz nu-s ei de vină, drăguţii, pentru că femeile sunt prea obosite ca să-şi amintească să plătească şi gazul, sau prea ocupate cu ştersul copilului la fund ca să mestece în tocană, şi nervii nervoşi nu le vin de la faptul că domnu’ soţu’ stă de trei ore cu berea la televizor. Nuuu, PMS-ul e de vină pentru tot. Nu ştiu cum se face că majoritatea covârşitoare a femeilor care suferă de PMS sunt trecute bine de vârsta adolescenţei, când nu au asemenea probleme.

Serios vorbind, la mai mult de jumătate dintre femeile care merg la medic acuzând simptome de PMS nu se confirmă acest diagnostic. E, dealtfel, destul de complicat să faci diferenţa între PMS şi depresii, de exemplu, pentru că simptomele sunt comune: iritabilitate, furie, depresie, ostilitate, modificări ale apetitului (inapatenţă sau apetit excesiv), bufeuri de căldură, insomnii, cefalee (dureri de cap), fatigabilitate (oboseală excesivă), confuzie, dificultăţi de concentrare, introvertire (închidere în sine), certuri frecvente, discutarea în contradictoriu, sau între PMS şi sindromul colonului iritabil (balonări, cefalee, insomnii, oboseală). În sindromul premenstrual, acestora li se adaugă şi dureri la nivelul sânilor, iar durata este de 10-14 zile pe lună, cu apariţii periodice, în funcţie de ciclul menstrual. Ar trebui ţinut un jurnal al apariţiei si dispariţiei probleamelor, pentru confirmarea periodicităţii, iar dacă diagnosticul nu este plauzibil nu strică nici evaluarea relaţiilor maritale, a comportamentului social, cu copiii, a nivelului de stress etc pentru o eventuală discuţie cu un psiholog.

Simplul fapt că femeia se prezintă la medic pentru a cere ajutor, implică un grad de severitate, iar tratamentul ar trebui personalizat. Extractul de mlădiţe de zmeur, Donavital sau Mastodynon sunt destul de eficiente pentru reglarea tulburărilor hormonale care sunt responsabile de apariţia PMS. Asta în cazul în care diagnosticul e corect şi pus de un medic, nu de vecina de la patru.

A voastră Adriana

 Loading ...

Rara avis

Aşadar, am început aici să vorbesc despre bărbatul ideal. Cum spuneam, bărbatul ideal va investi resursele lui emoţionale şi creative pentru a-ţi face surprizele care-ţi plac, pentru a condimenta relaţia şi dragostea voastra (şi tu vei face asemeni, se-nţelege). Nu va fi niciodata prea ocupat să-ţi ofere atenţie, afecţiune, să-ţi arate cât de mult ţine la tine. Nu va face presiuni asupra ta ca să-i accepţi punctul de vedere şi n-o să-ţi scoată ochii aducându-ţi aminte de fiecare decizie greşita pe care ai luat-o. Mai mult decât astea, o să se abţină să facă comentarii la adresa felului în care şofezi şi nici nu trăieşte cu ideea că „femeile conduc prost”.

În privinţa felului cum arată, toata lumea spune că gusturile nu se discută. Asta-i bună! Şi-atunci noi ce motiv am avea să ne contrazicem dacă nu contează ce preferăm? Cică bărbatul trebuie să fie „puţin mai frumos decât dracul”. Vai de capul nostru! Cui i-o fi venit ideea asta? Adică femeia să fie aranjată, să fie frumoasă şi de bărbat să te sperii dacă-l vezi pe lumină sau cum? Ăia care-au inventat treaba asta nu ştiu că fetiţele seamănă cu taţii? De-acum dacă vedeţi vreo fată urâtă să ştiţi că tatăl e de vină

Bun, deci idealul trebuie să fie frumos, deştept, cu gust (zahăr, sare şi piper) şi să nu te întrebe de douăzeci de ori unde îi sunt cheile, portofelul sau tricoul alb (dintre cele câteva existente). Iar culmea culmilor, ar fi în stare să-ţi aducă „şosetele ălea cu picăţele vernil şi mov, care îmi plac mie mult” dintre cele 50 de perechi pe care le ai şi de a caror existenţa nici nu ştie. Să recunoască culoarea „coraille” şi să nu confunde turcoazul cu cine ştie verde urât. Să facă diferenţa între bej, crem şi alb murdar şi să se poată duce fără tine la cumpărături întorcându-se cu o pereche de pantaloni superbi, care-ţi vin perfect.

Cred ca as putea să fabulez mult şi bine având ca temă mitul bărbatului perfect, dar prefer să mă opresc aici şi astept părerile voastre.

A voastră Miruna

 Loading ...

Rara avis

Bărbatul ideal. Nu-l mai căutaţi că nu există. Sau, dacă aveţi impresia că l-aţi găsit, închideţi ochii şi prefaceţi-vă că aşa va fi până la adânci bătrâneţi (adică atunci când o să cadă pielea de pe noi şi n-o să mai auzim când nepoţii ne strigă “Vezi, bunico, c-ai să te împiedici de pisică!”, iar noaptea o să visăm la nebuniile din tinereţe şi-o să devenim insomniaci).

M-am gândit să fac totuşi o caracterizare acestui tip de bărbat inexistent sau, dacă totuşi mai există vreun specimen, două, sunt sigură că-i pe cale de dispariţie (asta nu înseamnă că trebuie protejaţi . Citeam demult, nu mai reţin unde dar tind să cred că era o revistă din asta în care scriu don’şoarele frustrate că cel mai important e să te iubească. Nu ştiu cum se face că multe femei acceptă ideea că “le iubeşte” în timp ce se poartă urât, le tratează cu indiferenţă sau uită că sunt parteneri cu drepturi şi responsabilităţi egale. Adică “te iubesc” spus de câte ori ai chef şi dovezi… ioc.

Bărbatul ăsta minunat de care vorbesc este un tip deştept, cu umor mai fin sau mai acid dar în nici un caz nu face glume de prost gust. Nu e un pierde-vară şi nici nu-şi afişează ostentativ puterea financiară. E o persoană discretă, corectă, fără pretenţii absurde, cult şi în stare să aprecieze un concert de muzică clasică. E înţelegător şi îţi dă dreptate (aproape) totdeauna . Ştie să sorteze lucrurile pentru maşina de spălat şi să facă o listă de cumpărături pe care să nu o uite acasă când se duce la Carrefour. Iubeşte copiii şi se implică în jocurile lor, la schimbat scutece, baie şi ce se mai întâmplă prin casă . E capabil să se ducă la hipermarket cu doi copii mofturoşi în dotare (aşa cum sunt capabile majoritatea mamelor) şi să nu-l uite pe nici unul când pleacă acasă. Chiar dacă a uitat când e ziua pisicii tale, a doua zi vine cu un buchet pentru ea, unul pentru tine, şi-o pungă de wiskas. Dacă pleci în delegaţie, îşi aduce aminte să ude totuşi nenorocitele alea de flori din casă care îţi fac ţie plăcere. Dacă pleacă în delegaţie, te sună des şi mult şi nu-ţi face în ciudă spunând că, de fapt, leneveşte toată ziua şi înoată la piscina hotelului unde sunt cele mai tari tailandeze în arta masajului. E perfect capabil să-şi facă singur bagajul pentru concediu fără să uite lucrurile esenţiale.

Pe lângă aceste amănunte, e un barbat care doreşte să-şi asume responsabilităţi şi nu lasă totul la întamplare…

A voastră Miruna

 Loading ...

Fiţele ieftine costă

Vineri eram prin facultate şi cum mă plictisea îngrozitor profu de drept civil la curs, decid ca următoarea oră să mi-o petrec cu câteva colege din grupă la o cafea în barul facultăţii. Ştiam că facultatea noastră este una dintre cele mai scumpe şi plină de fiţe… dar nici chiar aşa!

Am ajuns în barul menţionat, ne aşezăm la masă, fiecare cu poveştile ei, până la un moment dat când intră în bar o tipă: blondă, cu un ruj roşu aprins, machiată pînă la Dumnezeu, fond de ten foarte închis (cu toate că pielea de pe gât şi mâini era albă), PENIBILĂ oricum. Se aşează la masa din dreapta noastră. Scoate un Nokia 8800 Gold, pe care-l aruncă în scârbă pe masă, apoi pachetul de ţigări Vogue. Stă ce stă , dă un telefon, apoi la vreo 5 minute apare un tip…

Cum nu aveam ce face, am ascultat discuţia dintre ei (îmi place să analizez persoanele din jur şi mai ales felul cum vorbesc).

Blonda: „Mi-am luat geantă.”
Tipu’: „De care?”
Ea: „L.V. (pentru necunoscători Luis Vuitton), eh cum sunteţi voi băieţii, poate nu ştii că e 2000 de €. Îţi place?!

Deja nu mai puteam să fiu atentă la ce se mai discuta, eram prea amuzată de situaţie. Încerc să mă uit la geanta respectivă să văd cam ce ar costa 2000 de €. Dar…. nu face nici măcar 10 euro, poate cel mult costă placa aceea aurie pe care scrie mare Luis Vuitton să vadă toată lumea câte îşi permite tipa…. În fine, gusturile nu se discută.

La puţin timp vin băieţii, colegii noştrii, tipii bucureşteni. Unul dintre ei umblă în acelaşi tricou: negru, mulat pe corp pe care scrie mare COBRA cu auriu pe spate, pantaloni de stofă şi nişte pantofi negri gen „lăutar”. Stă ce stă şi dacă tot venim în barul facultăţii şi la facultate să ne etalăm maşinile, hainele scumpe, genţile, ochelarii de soare, telefoanele, aşa şi el: a fost saptămâna asta la Milano, s-a săturat de magazinele D&G şi Gucci. Unde să mai facă şi el cumpărături? Dar el de-abia ştie să-şi scrie numele.

Poate vă mai amintiţi reclama la Cosmote, dacă nu mă înşel, unde o tipă blondă se dă jos dintr-un Mercedes alb, îmbrăcată în nişte peticuţe albe, cu cizme albe, în mijocul bălţii: aşa sunt majoritatea studenţiilor de la mine din facultate. În stilul ăsta. Păcat că ei se laudă cu accesoriilor, în loc să realizeze ceva, fără a cere bani de la mami şi la tati sau să se dea jos din maşini de lux şi să se laude, când ei au în buzunar 5 lei exact pentru un suc şi fumează ţigări de la alţii.

Poate mulţi credeţi că sunt oarecum invidioasă de-i comentez pe genul ăştia de oameni, dar chiar nu sunt. Doar că e foarte penibil să vezi juma de facultate cu genţi L.V., identice şi cine ştie câte sunt făcături, dar ele îmbrăcate din Piaţa Obor sau Sudului şi nu sunt capabile să discute ceva interesant decât despre câţi bani au dat pe accesoriile pe care le poartă.

Mai sunt şi genul ăla de fete care se plâng tot timpul din cauza banilor şi din când în când îşi mai cumpără câte un mic accesoriu pe care îl supraevaluează sau de cele mai multe ori poartă făcături .

Aşa că dragelor, păcat că vă daţi mult mai importante decât sunteţi… degeaba.

A voastră Oana

 Loading ...