Copil … cu copil

Se spune că familia este cel mai drag lucru de pe acest pământ. Că ea este locul unde vei găsi mereu o mână întinsă şi o vorbă bună. Că aici se formează omul de mâine. Nu sunt de acord. Cel puţin nu în totalitate.

Poate că nu toţi avem acest spirit matern/patern dar o fiinţă căreia îi curge prin vene sânge din sângele tău, o fiinţă care s-a născut din tine, trebuie protejată. Sau cel puţin teoretic. Este din ce în ce mai comun incestul. Ce este incestul? După mine un păcat de neiertat, să-ţi pângăreşti copilul care nu are nici o vină că tu nu eşti în deplinul facultăţilor mentale ar trebui să fie de neiertat. Atât din punct de vedere legal, dar mai ales moral. Moralitate? Cunosc oare aceste persoane (prefer să le numesc aşa pentru că am un termen mult prea dur pentru adevărata lor natură) semnificaţia cuvântului MORALITATE? Unde e moralitate când îţi desfaci pantalonii şi te urci peste fiica ta de nici 14 ani? Unde e moralitatea când o violezi cu bestialitate şi ochii ei se uită nedumeriţi în ai tăi sperând să găsească ceva din ceea ce numea “tati”? Unde e moralitatea când te ridici, o mângâi pe creştet şi îi spui “să nu-i spui nimic lu mami că mă supăr pe tine”? Unde?! De asta ţi-ai făcut un copil? Ca să ai o jucărie cu care să-ţi satisfaci poftele murdare?

Şi apoi… vine adevărata surpriză. Afli că e însărcinată. Copilul, cine credeai? Că o doare burtica, că vomită, pare să aibă o intoxicaţie. Îi faci analize să descoperi că jocul tău s-a încheiat din a mai fi un joc. De parcă ţi-ar păsa… Disperată de situaţie şi simţindu-se absolut neajutorată, mama caută ajutor la medici. Nu poate concepe cum fiica ei se juca mai devreme cu păpuşile iar acum avea să se joace cu biberonul. Te gândeşti că poate e mai bine să nu păstreze copilul, că mai bine îşi asumă riscurile unui avort decât riscurile unei naşteri la o vârstă aşa fragedă.

Iar doctorii ce-ţi spun? Că nu e “moral” să ucizi un făt, că sunt împotriva avortului şi că din moment ce a reuşit să rămână însărcinată e capabilă să ducă sarcina până la un termen propice naşterii. Şi îi asculţi, doar cine are o facultate de medicină şi doctorate în spate? Tu sau ei?

Şi peste câteva luni… devii bunică. Copilul tău… are un copil acum. Mai e copilul tău? Sau având propriul copil e femeie?
Se ştie că cea mai tânără mamă are doar 5 ani, 7 luni si 21 de zile, a născut copilul propriului ei tată. Biata creatură avea doar 2,7 kg…  Şi-acum stau şi mă întreb… pentru asta m-ai făcut tată?

A voastră CrissA

 Loading ...

Nu noi ne alegem părinţii!

Simpla şi eronata mea definiţie în legătură cu părinţii a persistat toată perioada adolescenţei şi m-a făcut să interpretez lucrurile cu o conotaţie greşită. Mă gândeam mereu „De ce toată lumea zice că trebuie să ne respectăm părinţii pentru simplul fapt că ne-au dat viaţă?”. Aşa e, ne-au dat viaţă, dar suntem muritori. Mi-au dat o viaţă care îmi va fi luată. De ce să îi respect? Dar ce puteam ştii eu în perioada adolescenţei? Voiam să fiu deosebită, independentă, aş fi vrut ca ei să depindă de mine, nu eu de ei. Eram nervoasă că părinţii mei sunt aşa cum sunt, mi-aş fi dorit de multe ori să am părinţii oricărei colege, căci ei îmi zâmbeau naiv ori de câte ori mergeam în vizită. Orice altceva mă fascina, în afară de a sta acasă.

Mă gândeam cum să fac să devin mai puternică. Bineînţeles că nu aveam nicio şansă: bani nu aveam, libertate nu aveam, însă dispuneam de un strigăt foarte puternic pe care îl foloseam de fiecare dată când nu îmi convenea ceva. Am ajuns la concluzia că am fost o răsfăţată, nicidecum un copil care a avut de suferit după urma părinţilor. Ce vină au ei că nu au 3 facultăţi, dacă la vârsta de 14 ani au fost izgoniţi de acasă, să vină la oraş să muncească? Ce vina au ei că în loc să se joace cu papuşi şi maşinuţe, plecau dimineaţa la muncă? Cu toate astea, au încercat să fie nişte părinţi modeli: nu m-au stresat sau obligat să muncesc, dar m-au învatat, nu m-au silit să învăţ, dar mi-au explicat necesitatea de a ştii cât mai multe. Nu m-au batut, însă au stat supăraţi până mi-am dat seama că am greşit.

În sinea mea îi admir. Nu ştiu cum m-au suportat atâta timp. Nu înţeleg cum au făcut 2 copii atât de diferiţi: fratele meu, care nu ar comenta şi nu ar ieşi niciodată din cuvântul lor şi eu care de la cele mai mici vârste mi-am impus punctul de vedere prin strigăte şi urlete. Acest capitol al adolescenţei şi al problemelor cu părinţii m-a marcat. Încercam să le caut cât mai multe defecte, încercam să îi fac să pară mai slabi decât mine, deşi nu trecusem încă prin viaţă, ca ei. Nu înţelegeam de ce trebuie să meargă toată ziua la servici şi de ce nu pot merge cu noi în fiecare zi cu noi în parc.

Dacă viaţa m-ar lăsa să îmi aleg părinţii, tot pe ei i-aş alege. Aş vrea să mă schimb pentru ei, aş vrea să îi ajut, să nu îi mai văd obosiţi după 12 h de muncă, să nu mai văd biroul plin de pastile, pe care sunt nevoiţi să le ia din cauza muncii care i-a îmbolnăvit sau poate din cauza mea că i-am supărat. Nu vreau să pun problema că atunci când îmi voi întemeia familia mea voi uita de ei, nu vreau să îi doară sufletul ştiind că le pleacă copii la facultate sau în alte părţi, vreau doar o familie mare care să îi includă şi pe ei, vreau să îşi crească nepoţii ca pe mine, pentru că după atâta muncă şi efort pe care l-au depus cu mine, să îşi culeagă roadele. Am cei mai buni părinţi, în sinea mea ştiu asta, dar în faţa lor nu ştiu dacă pot recunoaşte vreodată.

Singurul lucru pe care îl poate face un copil pentru cei care i-au dat viaţă este să îi aprecieze. Să le dea din când în când o dovadă de iubire: o floare de 1 martie, o masă gătită atunci când vin obosiţi de la servici, un noapte bună înainte de culcare, un zâmbet la masă, un mulţumesc şi un sărut.

A voastră Flori

 Loading ...

credit foto

Homo Ludens

Când te-ai jucat ultima dată? Poate că la firma unde lucrezi s-a făcut un teambuilding şi ai apucat să te stropeşti cu nişte vopsea sau te-ai dus la un tenis de masă. Poate că ai în familie un copil şi-ai gustat bucuria unui joc de curând. Sau poate te duci săptămânal la nişte prieteni şi jucaţi monopoly şi biliard . Dar câţi mai au timp pentru jocuri şi hobby-uri?

Generaţia de azi în niciun caz. Suntem prea ocupaţi cu proiecte, slujbe, cariere, bani şi uneori… familii. Am pierdut cumva bucuria unor jocuri simple, a unor hobby-uri. Eu sunt o colecţionară. Îmi amintesc cu plăcere de clasoarele pe care le aveam când eram mica şi de colecţia întreagă de la Turbo care mi-a fost furată la şcoala. Colecţionez serveţele de masă, pietre semipreţioase, monezi, cartele telefonice şi… etichete. Dar ieri am realizat că de caţiva ani buni n-am mai adăugat nimic la colecţiile mele. Sunt păstrate frumos în cutii, aranjate şi etichetate şi tăcute. De ce nu le-am mai băgat în seamă? Îmi făcea plăcere să mă ocup de aceste lucruri. Să scriu felicitări reale (pe care le făceam manual şi erau foarte apreciate), nu virtuale, să trimit scrisori, nu email-uri. Ah, sigur că mă bucur din plin de avantajele evoluţiei tehnologice.
Dar mi-e dor de joc, de hobby-uri, de-a mă ocupa din nou de lucrurile dragi mie.

Şi sinceră să fiu mă bucur teribil că mă pot din nou răsfăţa cu jucării datorită faptului că am un copil. pentru că eu chiar îmi doresc să construiesc lego, să mă joc cu maşinuţe şi maimutoi, să mă prostesc, să râd de la cele mai banale lucruri. Cred că deja vă închipuiţi că nu mi-oi fi trăit copilăria. Nu e deloc aşa, însă nu ştiu de ce, îmi sunt dragi toate „nimicurile” astea şi-aş vrea ca într-un fel să rămân copil toată viaţa, să nu mă ocup numai de lucruri serioase şi anoste. Jocurile sunt minunate şi cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă şi-ar face timp pentru ei şi pentru pasiunile lor.

A voastră Anca

 Loading ...

La cumpărături online!

De când mă ştiu, urăsc să pierd vremea prin magazine. Şi îmi este absolut îngrozitor dacă mai trebuie să şi probez vreun articol de îmbrăcăminte (apropo de asta, în sarcină a fost şi mai rău) şi nu o fac decât dacă e musai. Şi sunt femeie, asta-i culmea! Frecventez foarte rar magazinele de îmbrăcăminte, când am nevoie urgentă de ceva şi cumpăr mereu fără să probez. Din fericire le nimeresc bine. Atât pentru mine cât şi pentru restul familiei. Aşa că mai mereu îmi fac cumpărăturile online. La noi încă nu e fenomenul aşa de răspândit. Lumea încă se miră când spun că eu cumpăr cam de toate din afara ţării, online, pentru că-i mai ieftin şi mai bun.

Partea proastă însă acum vine. Mi se pare atât de comod să cumpăr online încât cheltui prea mult. Şi de când am copil şi-am lăsat-o mai moale cu ţoalele pentru mine, am dat în boala cumpărăturilor pentru bebe.
E-adevarat că nu cumpăr lucruri inutile sau pe care să nu le port vreodată. Însa tot am impresia că e prea mult. Dar îmi place să mă schimb. Mi-e lene şi totuşi îmi face plăcere să mă îmbrac cu ceva dimineaţa, după-amiaza altceva şi uneori varianta nr.3 seara. Şi e bine că bebeluşii şi copiii mici (nu ştiu exact despre ăia mari) se murdăresc de n ori pe zi şi trebuie schimbaţi. Altfel la ce-ar servi colecţii întregi de toate cele?

Şi ca să mă asigur (sau poate nu) că nu-s singura nebună, mi-ar plăcea să-mi răspundeţi la câteva întrebări…

Pentru bărbaţii care citesc:

• Aţi prefera să vă cumpere altcineva hainele atât timp cât sunt alese după gustul şi mărimea voastră? Sau preferaţi să vi le alegeţi singuri?

Pentru sexul feminin:

• Mai există femei cărora nu le place să umble prin magazine şi să probeze?
• Aţi cumpărat vreodată/cât de des cumpăraţi haine şi accesorii online?

Şi dacă vreţi să mai povestiţi despre obsesii vis-a-vis de cumpărături, vă aştept curioasă şi nerăbdătoare (ştiu că de asta a murit pisica).

A voastră Anca

 Loading ...

Îmbătrânesc

M-am tuns săptămâna trecută. Treceam pe lângă un coafor de cartier şi am văzut-o pe tanti coafeza în drum, la o ţigară. Am întrebat-o dacă-mi poate face programare şi mi-a spus că n-are pe nimeni, aşa că mă poate tunde pe loc. Zis şi facut, deşi „pe loc” s-a făcut aproape o oră.

Acum îmi pare rău. Nu pentru că mă pot pieptăna cu prosopul sau pentru că nu mai scot la duş câte un pumn de şuviţe şi nici măcar pentru că dimineaţa îmi stă părul ca unui punkist, ci pentru că azi am vazut câte fire albe de păr am. Ce vorbesc eu… „fire”! Sunt şuviţe de-a dreptul! Azi dimineaţă am crezut că am ceva făină în cap!

Ceea ce e dubios e că oamenii au reînceput să-mi spună „domnişoară”, aşa că aş putea deduce că freza cea scurta mă întinereşte, nu? (mie nu mi se pare că-s schimbată, dar de altfel când mă întreabă cineva câţi ani am, primul impuls e să spun „23”).

Şi asta mă face să mă întreb dacă nu-s uşor caraghioasă: mă simt ca la 23, mă îmbrac ca la 23, mă port ca la 23, şi când colo eu am tâmplele grizonate. Ar trebui să-mi vopsesc părul, eventual să-mi pun puţină pioctanină, albastru de metilen sau fuxina în cap, să port fuste lungi şi drepte, ruj ciclamen şi să-mi desenez sprâncenele cu creion dermatograf „Ada” de la Farmec. Să-mi pun naftalină în dulap (damn, I hate that smell) sau săculeţi cu cimbrişor, lavandă sau tutun, să port pălărie de paie vara şi de fetru iarna, paltoane lungi şi mânuşi de dantelă. Şi desigur, tocuri şi poşetă, exceptând sâmbăta dimineaţa, când o să mă duc la piaţă cu paporniţa.

Acu’ să nu începeţi să mă consolaţi, că vă bat. N-o să ajung niciodată una din babele care pune sare pe gheţuşul copiilor. Sau dacă ajung, promiteţi-mi că mă împuşcaţi. O să port blugi şi tricouri negre (emo, da, da, ştiu), adidaşi şi bocanci până la adânci bătrâneţi. O să scriu pe blog făcând pe deşteapta ca şi până acum. O să am prieteni de 17 ani şi când o să am eu 65. Şi o să mă simt de 23 toată viaţa.

A vostră Adriana

 Loading ...

Când ai fost ultima dată fericită cu adevărat?

Când încercam să adorm, prin mii şi mii de gânduri, întrebări fără răspuns pe care le aveam în minte, primesc un mesaj : „Când ai fost ultima dată fericită cu adevărat?” … era o prietenă de-a mea care şi ea se gândea la asta.

Întrebarea care m-a pus pe gânduri rău de tot şi nu m-a lăsat să dorm deloc. I-am răspuns simplu : ”de ce?” , iar ea mi-a dat răspunsul pe care îl simţeam şi eu destul de aproape : ”eu nu-mi amintesc momentul în care am fost fericită şi te întrebam pe tine”. E genul de întrebare care te pune pe gânduri şi te face să te gândeşti neîncetat până când găseşti un răspuns cât de cât plauzibil, pentru liniştea ta.

Acum … când ai fost ultima dată fericit(ă) cu adevărat?

A voastră Oana

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

Ce mâncăm azi?

Nu-s mare bucătăreasă, de fapt habar n-am să gătesc. Aşa că vara mâncăm verzituri, mai ales după ce trimit copiii la buni. Se mai întâmplă, dacă-i foarte cald, să prestez o supă de roşii sau de “bogăţia pământului” (adică cu tot ce găsesc), şi dacă se enervează Rosto („astea-s fluştureală, nu mâncare!”) câte un ghiveci, sau dovlecei cu orez, vinete cu orez, vinete turceşti, varză călită, conopidă…

Vă spun cam ce salate ştiu să fac, menţionez că ingredientele se pun “ad oculus” (după ochi), iar maioneza şi smântâna “quantum satis” (cât încape).

• Salată bulgărească: roşii, castraveţi, ceapă, telemea, şuncă, măsline şi ce mai găsesc prin frigider, ulei şi sare, m.f. susp.

• Salată de paste cu ardei: paste fierte (mie-mi plac gnocchi de la Barilla), trei culori de ardei tăiaţi fâşiuţe, roşii, măsline, ton şi iubirea mea, maioneza, tot m.f. susp.

• Salată cu porumb: şuncă (sau orice chestie fiartă şi afumată bine), telemea sărată, multe multe măsline negre feliuţate, mult porumb dulce, ciuperci, o tonă de maioneză şi trei de smântână, m.f. susp.

• Ciuperci cu maioneză: in plus faţă de ce ştie toată lumea, eu pun mult usturoi, ou fiert şi un pic de porumb

• Vinete cu maioneză: arhicunoscută

• Salată orientală: cartofi, ouă şi restul de verzituri.

P.S: „m.f. susp.” înseamnă “misce fiat suspensia” (amestecă şi fă o suspensie), adică toate alea trebuie să plutească in sosuri.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Cafeaua

Când am auzit prima oară “dulce-amărui” m-am gândit direct la cafea. Cu mine în casă trebuie să ţii cafeaua sub lacăt. Îmi place cafeaua, îmi place gustul ei, mirosul, culoarea şi tot ce ţine de cafea. Şi cel mai mult îmi plac bârfele de “la o cafea”. Tipic feminin, nu?

Dar trebuie să recunoaşteţi că nimic nu se compară intr-o dimineaţă ploioasă de octombrie cu mirosul cafelei care-ţi încălzeşte palmele şi obrajii - scuza perfectă ca să mai stai o oră în pijamale - şi vocea lui Janis Joplin in timp ce o prietenă bună te pune la curent cu cine, ce, de ce, unde, cum şi când. E o bucăţică de rai. Cam ca atunci când se duc bărbaţii la toaletă cu ziarele sub braţ şi acul de siguranţă după ureche (în caz că li se pune vreun cârcel).

Cafeaua n-ar avea nici un succes dacă nu ţi-ar oferi cu atâta nonşalanţă posibilitatea să socializezi. În definitiv, e doar o băutură negră şi amară, miroase demenţial, e adevărat, dar câte dintre noi pot spune că-şi savurează cafeaua când o beau singure? Se mai întâmplă, dar o bem “în virtutea inerţiei” şi pentru că ne-a intrat în cap că ne trezeşte. Texte, fetelor, texte, ceea ce ne trezeşte cu adevărat nu e cofeina, ci bârfa! (so, data viitoare când vă beţi singure porţia zilnică nu vă mai miraţi “tot adormită sunt, şi doar am făcut-o destul de tare!…”). Cu zahăr sau fără, cu frişcă, hel, rom, coniac, ciocolată, fursecuri… cafeaua ar trebui trecută în patrimoniu, la capitolul “mari comori ale umanităţii”.

Îmi place cafeaua. Să fie dulce-amăruie, fierbinte şi într-o cană mare, cu toartă largă. Să-mi daţi ca accesorii un fotoliu mare şi câteva prietene, “Bobby McGee” şi “Mercedes Benz”, o pijama largă şi ţigări. Puneţi-vă câte o cană şi voi, v-ascult.

A voastră Adriana

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

Epoca de tranziţie (2)

V-aţi prins, cred, sunt un român frustrat. Mă disperă faptul că româncele nu ştiu cum să se alinieze mai repede la standardele internaţionale (să nu insultăm doar Europa), şi nu ştiu cum să-şi dea mai repede fustele peste cap la nişte vârste puţin spus fragede. Când eram eu în şcoala generală se purta „competiţia” pe teme oarecum legate de şcoală, nu de ultima modă: cine ia notă mai mare la olimpiadă (în condiţiile în care nu prea există noţiunea de meditaţii private, ci doar pregătire pentru olimpiadă cu profesorul de la şcoală, pregătire gratuită, în grup); cine înscrie mai multe goluri în nu ştiu ce meci cu nu ştiu ce şcoală în cadrul campionatului interşcolar de handbal. Acum se poartă competiţia de modă şi gadget-uri: „uite ce telefon minuscul am, încape în buzunarul bikinilor. Şi vezi ce roz cu picăţele e? Mi l-au dat ai mei cadou dragă că am reuşit să promovez clasa a IX-a”. Sau: „Ora de sport? Vai, vrei să-mi rup unghiile? ŞTII CÂT AM PLĂTIT PE MANICHIURA ASTA?!”. Ptiu să nu le deochi.

Am crescut cu Nadia Comăneci, Cristian Ţopescu, o profesoară de matematică în generală care îl avusese ca profesor în facultate pe A. Hollinger. Profesoara de sport din generală se numeşte Maria Constantinescu, câştigătoare (cu echipa) a câtorva medalii de aur la Campionatele Mondiale de handbal. Antrenoare mi-a fost colega de echipă a doamnei Constantinescu, Irene Naghy. Am crescut cu o bibliotecă de vreo 2000 de cărţi, mama fiind mare pasionată de literatură. Am învăţat să folosesc un dicţionar la 10 ani, când maică-mea a refuzat să-mi mai răspundă la întrebările de gen: „ce înseamnă <insert unknown term for a 10 year old here>”. Îmi aduc aminte că azi ziua în care mi-a spus pe un ton răstit în timp ce toca ceva verdeaţă în bucătarie: „Nu ştii unde este DEX-ul? Îţi spun eu. Cum intri în sufragerie, fix în faţă în bibliotecă e o carte mare, verde închis. Ia vezi, reuşeşti să o găseşti?”. Şi acum lângă birou, pe jos am un dicţionar la îndemână. Nu mai e DEX-ul, ci Dicţionarul Englez-Român al Academiei Române, ediţia a II-a. Da, ştiu, ce super tare sunt eu. Oare?

Este uimitor cum ne puteam descurca şi puteam excela ca naţie acum 20, 30, hell, 50 de ani… Mi-e groază să mă gândesc la naţiunea română de peste 20 de ani. Pur şi simplu nu văd nici o speranţă. Eu mă consider o persoană superficială, dacă dau de un domeniu nou şi nu mi se leagă lucrurile din prima, nu mă obosesc să aprofundez. Dar cred că dacă mă compar cu majoritatea copiilor din ziua de azi stau PREA bine.

Am uitat să menţionez, am lucrat într-o firmă multinaţională. Nu mai vreau. Nu-mi place să fiu privită de sus la mine acasă de un gigel oarecare dintr-o ţară europeană, mai vestică de felul ei, doar fiindcă el e mai şef decât mine, deci are automat dreptate. Deşi problema nici nu s-a pune că el e şef, ci că eu sunt româncă, deci sunt mai jos pe scara evoluţiei. Cu alte cuvinte, eu n-am cum să am dreptate. E adevărat, nu-s toţi aşa. Doar că ăia care nu-s aşa n-au nici ei pălării de şef. Un prieten mi-a zis acum ani buni că atunci când ceva nu-mi convine, să pun mâna să încerc să schimb lucrul ăla, că doar plângându-mă că nu-mi convine, nu schimb nimic. Aş adăuga acum: „Iar dacă ai încercat să schimbi şi nu se poate, vezi-ţi de drumul tău”. Aşa că le-am urat de bine, mi-am luat jucăriile şi am plecat!

Mă [beep] în ea de Europă, nu-mi place. Cu tot cu integrare! Că ne mănâncă tranziţia până ne integrăm…

Epoca de tranziţie

Suntem în UE. Mai mult sau mai puţin de probă, dar aspectul ăsta nici măcar nu e relevant. Ce este relevant este că încercăm să ne aliniem la standardele Uniunii. Cu preţurile (că de salarii nu se oboseşte nimeni) şi cu mentalitatea tineretului.

Acum câteva zile îmi povestea o colegă aventuri la interviuri, ea fiind cea care lua interviuri. Cel mai des se prezintă proaspătul absolvent de facultate (dacă nu întârzie), dornic să învete şi plin de spirit de echipă. Nu stie nimic, dar el promite că o să înveţe. N-a făcut practică, dacă a muncit în timpul facultăţii a fost un part time care n-avea nici o legatură cu obiectul studiilor. Că aşa se face şcoală în România (excludem mediciniştii). Dar nu faptul că nu ştia nimic şi n-avea nici o pregatire în domeniu e problema, ci faptul că cerea de început 1000 €. Vezi Doamne, suntem integraţi, da? Adică, cine nu câştigă în ziua de azi 1000 € ? Şi oamenii cu experienţă ne uităm năuci unii la alţii şi ne umflă râsul câând auzim de câte un lunatic d-ăsta care se crede în altă ţară. Ăsta nu ne împiedică să ne întrebăm dacă nu cumva ne vindem noi prea ieftin, în ciuda sondajelor care spun că suntem plătiţi la nivelul pieţei din România. A dracului integrare. Cunosc pe cineva care câştigă în Danemarca de două ori mai mult decât mine, şi lucrează ca vânzător la o benzinărie. Mai că aş emigra în condiţiile ăstea, că m-am săturat să lucrez în condiţii de stres, să am responsabilităţi, să iau decizii în miez de noapte care pot afecta major veniturile companiei dacă se întâmplă să greşesc.

va urma …

A voastră Blonda

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email