Ce vor fetele?

Având în vedere că şi eu fac parte din această categorie enigmatică, ar trebui să ştiu răspunsul. În ultimele zile am ajuns la concluzia că nu răspunsurile sunt greşite şi nu-s femeile (cu mult) mai complicate decât alte specii (umane) cunoscute, ci pur şi simplu întrebarea nu e relevantă; bărbaţii ce vor? Râvnesc la femeia ca specie în sine… şi asta e relativ, pentru că nimeni nu vrea acelaşi lucru. Nu poţi întreba o femeie ce vrea, ce îşi doreşte, ce pretinde şi să afirmi că ştii răspunsul. Unele vor să plece în Italia să se mărite cu un baron, altele se văd la 30 de ani purtând dupiesuri şi coc franţuzesc, altele pur şi simplu se văd peste 10 ani ca la 18, copile, cu pielea catifelată, „de treabă”, sufletiste şi mai deştepte.

Eu nu deţin experienţă în domeniu, însă am observat, analizat şi concluzionat următoarea situaţie: niciodată noi nu vom avea totul, nu pentru că nu ni s-ar oferi, ci din simplul motiv că întotdeuna vom vedea şi vom dori să ne completăm din alte surse. Ca să fiu mai explicită, la 18-19 ani poţi iubi mai mult, mai frumos, mai pur decât la 40, dar asta nu va fi de ajuns niciodată: să iubeşti şi să fii iubită!

Eu asta îmi doresc, asta aştept, asta sunt… până la proba contrarie, până în momentul în care TU vei fi al meu mereu, când vei mânca cubuleţe de zahăr din mâna mea, când îţi voi spune „pleacă!” şi TU vei veni.

După asta mă voi simţi „îmbuibată” de tine şi voi ferici… cu tine, până când voi simţi nevoia de ceva amărui, care să mă facă să tresar şi atunci îmi voi da seama că nu am totul doar pentru că te am pe tine.

Trebuie să menţionez că nu am trăit o astfel de experienţă. Eu, în infantilitatea mea, încă sper, nădăjduiesc să îl iubesc doar pe el şi nimic nu m-ar mai putea tenta pentru că m-aş sătura în fiecare zi cu cea mai frumoasă şi delicioasă delicatesă! Restul ar fi aperitive reci.

Aş vrea să fiu ca voi… ar însemna experienţă, plăcere; aţi vrea să fiţi ca mine? Ar însemna iluzii de fericire…

A voastră Sara

 Loading ...

100

100 de însemnări! O sută de însemnări despre fericire, despre tristeţe, despre viaţa de zi cu zi, despre adolescenţă, despre căsnicie, despre mâncare şi multe altele. 100 de însemnări scrise de cele 15 bloggeriţe (le pot numi acum bloggeriţe în adevăratul sens al cuvântului, dat fiind succesul lor de până acum) ale echipei „Dulce Amărui”.

Care sunt rezultatele din punct de vedere statistic ale celor 100 de articole? 10.000 de cititori, 20.000 de afişări, 35 de abonaţi la feed, 10 abonaţi la newsletter, 37 autoritate în Technorati, locul 1097 în Ze List, PageRank 3, 70 backlinkuri şi o echipă bine legată în spatele acestui blog. O echipă care a devenit un fel de familie, fiindcă mă pot lăuda cu performanţa de a le cunoaşte personal pe majoritatea dintre cele care scriu aici.

Ce-a însemnat pentru mine Dulce Amărui? Testul suprem de răbdare, pricepere într-ale blogurilor, intuiţie şi nu în ultimul rând calităţi manageriale. Dat fiind faptul că până acum nu a existat nicio ceartă între cele care scriu aici, blogul şi-a menţinut un trend ascendent din toate punctele de vedere, a avut zile foarte bune şi echipa s-a extins aproape mereu, consider că am făcut o treabă bună. Greul de-abia de acum începe, fiindcă pretenţiile au crescut.

Ţin să le mulţumesc pe această cale tuturor celor care au sprijinit Dulce Amărui. Sunteţi mulţi, fiecare a făcut ce-a putut. Unii ne-au adăugat în blogroll, alţii au scris despre noi, unii chiar ne-au pus bannere pe blogurile lor şi alţii ne-au înjurat. Cu toţii au contribuit cu ceva la ceea ce reprezintă la ora actuală Dulce Amărui.

Sunt curios ce-a însemnat pentru voi Dulce Amărui, aşa că vă rog pe fiecare dintre voi, cititoarelor, dar şi pe voi, bloggeriţelor, să vă scrieţi impresiile cu privire la acest blog. Mi-aţi face o mare bucurie.

Al vostru Gabi

Nimic, dar mult!

(...) După o noapte destul de agitată, în ziua următoare din nou, in picioare, la aceaşi oră, doar venise timpul să se pregăteasca pentru scoală. Cătălina se simtea deja ca un robot, o simpla masinărie teleghitată de către mâinile destinului…

Tânăra merse in baie, trei minute, işi prinse parul in coadă, işi luase ghiozdanul si iesi pe usă. Era destul de agitată deoarece prima oră avea test şi nu avusese timp să inveţe, sau mai bine spus nu-i stătuse capul la invăşătură sub nici o forma…. Odată ajunsă la scoală, la test se pare că Dani o scoate din incurcătură, apelând la vechea metodă pe care o foloseşte fiecare elev şi anume copiatul(nu că ar fi un lucru tocmai bun, dar in cazuri de maxima urgenţă, omul mai şi trişează câte puţin, ei bine, poate puţin mai mult de această dată ).

În pauză din nou, râsete, vorbe, lucruri familiare pentru Cătălina, dar acum îi păreau atât de distante, căci ea nu făcea altceva decât să se gândeascâ la Rareş, pe care urma să-l întălnească deoarece era joi şi avea cursuri de dans. Frumos…

Timpul părea că s-a oprit…minutele păreau că se transformă in ore, iar asteptarea devinise greu de suportat pentru amorezata noastră. Cu chiu, cu vai, iată că în sfârşit ceasul arată ora 15:00. Cătălina se aranjează repede, se dă cu un lip-stick transparent pe buze şi se indreaptă spre sala festivă(locul unde se ţinea cursul). Se afla în întârziere şi fugind pe coridor, odată ajunsă în faţa uşii se loveşte de…nimeni altul decât Rareş(se părea că norocul era de partea ei). Acesta, binevoitor, îi oferă măna pentru a o ajuta să se ridice, întrebând-o daca se simte bine.

„Da…mersi…ăăă sunt bine”. Clar, totul mergea perfect!

La sfârşitul orei se pare că atât Cătălina cât şi Rareş mergeau spre casă în aceeaşi direcţie. Pe drum au început să vorbească despre o serie de lucruri :

„Şi acum, ia spune-mi care este prototipul băiatului perfect în viziunea ta?”, o întrebă Rareş

„Trebuie neapărat să-ţi răspund?” Rares încuvinţă din cap. “Ei bine, nu am tocmai un prototip, dar mi-ar plăcea să fie un tip înalt, să aibă ochii verzi, să fie sensibil, înţelegător…nu stiu, o persoană cu care in momentul în care încep să vorbesc să nu-mi dau seama când trece timpul.”

„Păi calităţile astea le am şi eu”spuse Rereş şi începu să râdă.

„Vai dar modest mai eşti!…Uite, am ajuns, aici stau eu! Pa!”

„Pa, ai grijă de tine şi nu uita că incă nu am terminat discuţia asta!!” şi o sarută pe obraz.

Ajunsă acasă, Cătălina merge în camera ei, ia laptopul in braţe şi se loghează pe messanger…Ia te uită, Adela era online….incredibil, mai ales poza ei de la avatar…
“Fiţe, nu altceva”îşi spunea Cătălina.

Totuşi se pare că Adela a salutat-o, obisnuita ei forma de salut “hey”. Cătă vroia să-i povestească tot ce s-a întâmplat in acea seară, dar parcă ceva o operea, nici ea nu ştia ce…simţea că dacă i-ar fi povestit cuiva despre cele întâmplate, s-ar fi distrus totul…era ciudat şi pentru ea…poate că era pentru prima dată când se îndrăgostise cu adevărat de un băiat…

După aproximativ 15 minute s-a hotărât să închidă calculatorul, nu avea chef de discuţii cu nimeni, vroia să fie singură…! Şi-a stins lumina, s-a aşezat pe covorul luminat de către becul reflectorizant de afară….se gândeadin nou la Rareş…era atât de fericită…

A voastră Mara

 Loading ...

My kind of guys

M-am plictisit să văd pe stradă băieţi “stilaţi”. Arată ca nişte blonde, de-alea cu IQ subunitar. N-aş putea să iau de mână un băiat care foloseşte regulat cremă de mâini, sau să-l sărut pe unul care foloseşte ir de buze. Prefer să miroasă a tutun şi iarbă, a săpun sau a cărţi vechi, în loc de aftershave, şi să mă zgârie cu barba atunci când mă strânge în braţe.

Nu-mi plac cei care se îmbracă elegant, sau casual, sau nonconformist. După mine, un bărbat se îmbracă, punct. Săpatul prin dulap după cea mai potrivită bluză, balsamul de păr, crema antirid, solarul, forfecuţa pentru pieliţe, întăritorul de unghii, uscătorul de păr şi spuma de baie sunt chestiuni la fel de feminine precum tampoanele şi tuşul de ochi.

Mă umflă râsul când văd un băiat îmbrăcat în roz, galben sau portocaliu. Aproape că aş pune pariu că şi-a epilat alaltăieri gambele şi antebraţele. Îmi imaginez cum a colindat zi de zi magazinele ca să găsească acea culoare specială, cum se oprea la un moment dat să bea un nectar de fructe şi să-si maseze discret, pe sub masă, picioarele chinuite … aproape că pot să aud cât de tare i-a bătut inima când a zărit, într-un final, ceea ce căuta, parcă văd emoţiile care l-au cuprins la gândul că ar fi posibil să nu existe mărimea lui, cum a controlat textila respectivă pe toate părţile să nu aibă nasturi lipsă, cusături desfăcute sau pete, şi cum după ce a plătit fericit, cu cardul, pentru că în poşetuţă nu încap suficienţi bani, şi-a oferit o cafea dulce în care a amestecat îndelung ţinând delicat linguriţa cu vârful degetelor, fără să-o atingă de pereţii ceşcuţei, şi o prăjitură cu multă frişcă. Sau poate că a fost un impuls de moment, s-a trezit bine dispus şi n-a putut rezista tentaţiei de a poseda ceva atât de însorit, cine ştie?…

Ştiu, sunt o ţărancă. Recunosc. Îmi plac băieţii care nu se duc la coafor (ptiu, drace, mă scuzaţi, stilist am vrut să zic), manichiură şi masaj, nu poartă bijuterii, tricouri mulate, pantofi portocalii (poate că or fi fost “teneşi”), blugi cu talie joasă, fermoare multe şi ceva scris pe ei, cei pe lângă care poţi să treci fără să-ţi mute nasul ultimul model de deodorant, cei care-şi ţin cheile de la maşină şi portofelul în buzunar, nu în poşetuţă, că nu ştiu cum altfel i-aş putea spune chestiunii ăleia pe care o duc în mână şi pe care trebuie s-o pună jos ori de câte ori plătesc ceva. Îmi plac băieţii care nu simt nevoia să verifice pe unde calcă, să nu cumva să-şi murdărească balerinii sau manşeta de la pantaloni, cei pe care-i poate ciufuli vântul, pentru că n-au trei kile de gel în cap, cei care nu merg pe stradă cu mânecile cămăşii suvulcate până la umăr sau cu trei nasturi descheiaţi să li se vadă muşchii. Cei care nu au în casă ochelari de soare, şlapi şi umbrele. Nu ştiu cum se face, dar ăia nu trebuie să arate lumii cât de masculini şi virili sunt ei.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Sens/Nonsens

Eu nu am fost niciodată o luptătoare. Întotdeauna mi s-a părut că viaţa e bună cu mine si că îmi dă ceea ce mi-am dorit, poate pentru că niciodată nu am stiut cu adevarat ce îmi doresc.

Întotdeauna mi-am dorit iubirea, iubirea aceea cu „i”-mare pe care cu toţii o căutam, conştient sau inconştient. Iubirea nu m-a ocolit în niciuna din formele ei şi totuşi am simtit întotdeauna ca alerg ca o nebună după ea. Toată viata mea e rezumatul unei goane dupa iubire.

Sunt oameni, aşa ca mine, nu mulţi, ce-i drept, care traiesc haotic fiecare clipa storcând-o pâna la ultima picatura de semnificaţii posibile.

Uneori ma întreb care e sensul vieţii, fară a face filozofie. Poate iubirea… dar atunci când suferi nespus din iubire, unde să mai gasesti sensul? În care directie să o apuci? Cine ne arată care e drumul bun? Si ce înseamnă drumul bun? Cum ştim dacă el e sensul pe care îl căutam? Ce facem atunci când simtim că totul se năruie în jur şi când descoperim cu tristeţe nemărginită că sensul în care am crezut cu ardoare e de fapt un nonsens sau e un înteles mult prea greu de descifrat, ce facem? Luptăm, dar eu nu sunt o luptătoare.

De ce trebuie să mă transform în ceva ce nu am fost niciodata? Pentru că pur şi simplu asta e menirea oamenilor? Să lupte, să caute mereu răspunsuri la întrebarile retorice ale vieţii. Si ce ne aşteaptă la capătul milioanelor de întrebări la care mereu căutam răspunsuri? Un alt raspuns mai limpede decât toate la un loc? Sau doar o altă întrebare…retorică? Ce e iubirea? La ce bun suferinta si asteptarea când oboseşti pe drum de atâta cautare şi sfârşeşti în dezamăgire?!

A voastră Sara

 Loading ...

Cine, el?

Nimic nu părea să fie ieşit din comun în acea zi, cel puţin nu deocamdată. Stând în ultima bancă, visând la ceva ce numai ea ştia, Cătălina nu era atentă la ceea ce profesorul de istorie trăncănea, cui îi pasă… Din zbor, mai prindea câte un cuvânt, căci gândul ei era departe, dar oare la ce? Ei bine, nici nu e chiar aşa greu de imaginat: ca orice altă fată de vârsta ei, visa la un prinţ, la băiatul visurilor, al cărui nume stătea undeva ascuns în suflet. Şi asta de ce? Doar avea prieteni… Şi totuşi Cătălina tăcea, nu spunea nimic… visa.

Ca de obicei, tânăra se trezi brusc din “transa” în care se afla, zărind chipul profului de istorie în fata ochilor şi simţind zgâlţânatul colegei de bancă.

„Cătălina, încetează să mai visezi. Nu eşti deloc atentă la ceea ce vorbesc eu aici, iar daca nu te controlezi eşti liberă oricând să părăseşti clasa.” Mda, era şi normal, că doar altfel nici că se putea….vechea replică; deja îi devenise atât de cunoscută, nu-i mai păsa. Ei şi, ce contează, doar nu era singura persoană de pe planetă care nu dădea doi bani pe şcoala, nici prima , nici ultima, iar la urma urmei era chiar aşa mare nenorocire că visase…?

Fără prea multă tragere de inima fata a dat profesorului un răspuns “mă scuzaţi”… ce raspuns, când nici măcar nu i-a fost adresată o întrebare?! Fără să pară prea afectat de cele întamplate, acesta şi-a continuat turuiala, ca şi cum nimic nu l-ar fi întrerupt.

Clopoţelul mult aşteptat suna în sfarsit însa Cătălina părea că nu-l aude…noroc cu Daniela, care a adus-o cu picioarele pe pământ.

“Hei…care-i treaba…a….s-a sunat?”, întrebase Cătă speriată

“Of, uită-te şi tu la tine, nu faci altceva decât să pierzi vremea gândindu-te la el….mă rog, nici numele nu vrei sa mi-l spui”

“Termină odată. M-am săturat de prostiile astea, trebuie neapărat să dau tot timpul socoteală cuiva? E viaţa mea şi fac ce vreau cu ea” şi punându-şi caştile în urechi se îndepărtă de sala de clasa. Încotro…nici măcar ea nu era sigură….nu ştia unde vroia să meargă… Destinatia perfecta, chioşcul: îşi cumpără o apă plată şi un pachet de biscuiţi tempo (preferaţii ei ). Dar iată, coincidenţă sau nu, acolo dă peste “Făt Frumosul” ei, care o salută, punându-i mâna peste şold. Incredibil, tocmai el….tocmai el să facă aşa ceva…era un nimic…dar ei i se părea atât de mult…işi facea atâtea sperante…era fericită…

Se întoarse în clasă fugind, lovindu-se de o mulţime de pesoane. Ajunsă aici, se hotărâse să-i povestească totul Danielei despre Rares (căci aşa se numea “Făt Frumos”). Dar totusi cine e Rareş? E dintr-a12-a. Înalt, cu ochii căprui spre verde, părul şaten, per ansamblu un băiat simpatic şi dragut. Cătălina îi povesti prietenei sale cum şi unde îl cunoscuse. Prima dată când l-a intalnit a fost la cursul de dans; el s-a apropiat de ea, a salutat-o, zâmbindu-I prietenos. I-a povestit şi ceea ce se întâmplase cu câteva momente în urmă, când s-a întâlnit cu el la chioşc. Dani era încântată de faptul că prietena ei era atât de fericită, însă totodata se temea ca până la urmă să nu fie dezamagită de “celebrul” Rareş.

Restul orelor trecură în zbor, iar odată ajunsă acasă amorezata îşi trânteşte ghiozdanul lângă birou, deschide frigiderul, înfulecă ceva în grabă, iar mai apoi se refugiază în camera ei. Tânara merse în baie, şi se aseză în faţa oglinzii. Toată fericirea îi dispăruse…oglinda….vechiul ei duşman care rareori îi devenea prieten….ciudat!… Işi priveşte proiecţia chipului. Ce părea să fie in neregulă?…o faţă rotundă, un ten închis la culoare, ochi căprui, păr şaten….ei, poate exagerează ca orice altă adolescentă….După ce se aranjă puţin, mai exact spus, după ce îşi prinde părul în coadă, se uită din nou.
“Parcă acum totul arată mai bine” îşi spuse şi schiţă un mic zâmbet.

Deschise televizorul, îşi scoase plictisită din ghiozdan cartea şi caietul de chimie, pentru a-şi face tema…si iar, salvată de clopoţel, numai că acum de către cel al telefonului . Cătălina a fost surpinsă să afle că la celalalt capăt al liniei era vechea ei prietenă, Adela, cu care a fost colegă de bancă timp de opt ani, până când amândouă au ajuns la liceu, fiecare alegând altceva. I se părea ciudat că ea a sunat-o, deoarece în ultima vreme, de cand Adela devenise mai populară, lucrurile se schimbaseră niţel, relaţia devenind una mai distantă. Termină conversaţia, trântindu-şi telefonul pe pat şi în scurt timp adormi…iar ce va visa…numai ea va şti.

A voastră Mara

 Loading ...

Dau palme femeilor care se lasa batute. Gratis!

Acum vreo câteva luni aud că o puştoaică de vreo 16 ani a intrat cu nasul în pumnii iubitului pentru că respectivul a dat de un mesaj de la un număr necunoscut pe telefonul ei. Degeaba a încercat fata să-i explice că oamenii mai şi butonează aiurea numerele, respectivul a pedepsit-o preventiv. La vreo câteva săptămâni după asta, aud că alta s-a despărţit cu circ şi palme de prieten pentru că a fost văzută venind acasă de la liceu cu un coleg. Şi devine aproape normal să ai interdicţii de ieşit din casă, fie şi după pâine, dacă există riscul să te întâlneşti cu vreun vecin posesor de puţă. Sau să li se controleze telefoanele, mail-ul şi împrejurimile casei. Şi nu pot să înţeleg chestia asta sub nici o formă. Adică, pentru că un frustrat oarecare se declară oficial “iubit”, fetele sunt chiar atît de idioate încât să renunţe brusc la orice urmă de personalitate? Cum li se poate părea normal ca un bou să îşi impună cu forţa prezenţa continuă în viaţa ei?Cât de disperată după iubire trebuie să fii ca să accepti atîtea umilinţe? Câte greşeli au făcut părinţii care te-au educat de ai crescut cu atât de puţin respect faţă de persoana ta? Cum e posibil să confunzi dragostea pe care ar trebui s-o primeşti cu complexele de inferioritate ale unui individ a cărui unică sansă de a-şi perpetua genotipul e să dea peste o bleagă?

Se mai întâmplă, în naivitatea pe care o ai la 15-16 ani, să te îndrăgosteşti de persoana greşită. Să zicem că o vreme te flatează gelozia lui, o iei ca pe o dovadă că e şi el îndrăgostit de tine. Dar cînd începe să te controleze şi să ceară explicaţii, când începe să aibă pretenţii, dispari. Dragostea înseamnă respect şi încredere, dacă nu ţi le acordă necondiţionat e clar că nu e cazul s-o arzi aiurea cu el de teamă că altul n-o să mai găseşti. Fata mamii, nici nu-ţi doreşti altul la fel!

Să vă spun ce-aş face eu? E irelevant. Trebuie să reţineţi un singur lucru: nu v-a câştigat nimeni la poker. Sunteţi fiinţe umane. Aveţi dreptul să vă întâlniţi cu oricine. Oricând. Cel care vă iubeşte cu adevărat nu vrea nici să vă transforme în sclave, nici să vă umple de vânătăi, şi nici măcar să vă controleze. Vrea doar să fie lângă voi şi să vă facă să zâmbiţi. Dacă cel cu care sunteţi acum vrea ceva în plus, daţi-i un şut între picioare. O să doară, dar n-aveţi ce stricăciuni să faceţi, acolo oricum nu a fost niciodată nimic.

Poate se trezeşte vreuna să-mi spună ca “mă controlează de teamă să nu mă piardă, pentru că nu poate trăi fără mine”, că o invit, cu toată seriozitatea, să vină mai aproape. Ca să-i pot trage două palme, de trezire la realitate.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Un colţ de rai

Întotdeauna am fost atrasă de colţuri. De parcă ar fi oferit siguranţă, de parcă m-aş fi ascuns. Desigur că acel cititor ce pretinde a ştii năravurile unei femei, m-ar cataloga drept „una care vrea să pară mai slabă”, căci indiferent de postura ce o încheagă într-un colt, insul pare mai mic. N-am cunoscut… N-am întrezărit niciun bărbat atras de miniaturi (asta dacă excludem lenjeria intima pentru bebelusi aruncată peste corpul unei femei mature). Acest lucru face un bărbat perfectionist? „Maximalist” ? În fine, ce e perfecţionismul? Pură dorinţă (deşi înclin către conştiinţă) de a fi perfect: nici bun, dar nici rău, nici frumos, dar nici urât, nici deştept dar nici prost, nici, dar nici. Sau mă înşel ? Perfectul constituie îmbinarea angulara şi complex structurată a psihicului cu fizicul; o completare şi relaţionare reciprocă între Yin şi Yang. Perfect ca un colţ.

Ce ar putea semnifica unghiul de 90 de grade? De ce 90 şi nu 127 de grade şi 34’ ? De exemplu, între şinele de tren, oriunde te-ai deplasa, în orice COLŢ al lumii, nu este o distanţă exactă, dar este constantă. Totuşi, chiar dacă sunt colţuri cu măsuri mai largi, colţuri ce depind, ce se agaţă de arhitectură ca de o mână din Rai, ele iau forma abstractului, neobişnuitului, şi îşi depăşesc fondul. Imaginaţi-vă o cameră fără colţuri. O cameră rotundă. Cerc. Cum e? O cuşcă, o învârtire în neant - incognito. Perfecţionismul, deci, se simte atras de „femeia-colţ”, de exactitatea unei picături de ploaie.

Raiul fără perfectul unui ceva, nu este. A fi sau a nu fi? Aceasta este întrebarea. A nu fi Rai, e Iad. A fi Rai e colţ, minimalizarea a tot ceea ce zboară şi ne înconjoara. Un colt de Rai… Nu e pleonasm ?

A voastra Andreea

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

credit foto

Chestiuni de familie

Când mi-am informat părinţii că mă mărit, mama a luat-o ca pe o jignire personală. Adică vine un măgar care-i lasă fata gravidă şi mai are şi pretenţia să fie de acord să i-o dea?! După ce că n-are nici un ban, s-a lăsat de prima facultate pentru motive neserioase (ce aberaţie e aia “nu-i place”?), e pletos ca un câine vagabond şi fumează!… Bineînţeles, n-a spus nimic, numai că mama habar n-are cu ce se mănâncă diplomaţia. Dacă nu te place, trebuie să fii complet idiot ca să nu-ţi dai seama de asta. După ce am născut, a venit şi m-a luat acasă, profitând de nevoia de a avea un loc curat şi liniştit pentru aia mică şi de sesiunea zăoanului, şi n-aş putea spune că i-a convenit faptul că el a venit după mine. Luni de zile l-a tratat pe săracul om ca pe un musafir nepoftit. Politicos, la limită. A început să-i treacă anumite chestii cu vederea doar când s-a convins că sunt fericită şi că e un tătic bun.

Acum, la aproape unsprezece ani de la anunţul ăla, nici nu mă mai bagă în seamă decât ca să mă ia la rost că n-am făcut nimic de mâncare şi l-am lasat flămând. Sau că-l trimit pe el să plătească facturi şi să ia copiii de la şcoala sau grădiniţă, că-l exploatez care-va-să-zică.

Nu pentru că ar fi de modă veche (câte femei de cincizeci şi ceva de ani care sunt fan Paraziţii cunoaşteţi?), dar ei i se pare normal că femeia să facă de mâncare. E irelevant faptul că la talentul meu culinar am consuma cantităţi industriale de antiacide şi enzime digestive, eu trebuie să fiu aia de la cratiţă. Deşi de câte ori o întreb “cum se face aia?” răspunde întorcându-se (vorba poetului): “deci, Rosto, fii atent: căleşti ceapa….” Sau, în ciuda faptului că el lucrează de acasă, dacă şi când are chef, şi eu merg zilnic la un job şi jumătate, întreabă: “s-a odihnit Rosto în concediu?”. Niciodată nu ne cheamă la masă că a facut ceva ce-mi place mie, dar întotdeauna ne cheamă când face ceva ce-i place lui. Nu întreabă “Adri, ce bei?”, întreabă “aţi venit cu maşina?”, ca să-i poata da lui ceva. Nu mă iartă nici de-al naibii de sarcinile neplăcute, în schimb lui îi găseşte scuze şi motive ca să nu-l care la o înmormântare, de exemplu, pentru că ştie că detestăm amândoi întrunirile oficiale. Îmi cumpără laptop (de serviciu) şi mă întreabă a doua zi “i-a plăcut laptopul lui Rosto? Poate lucra pe el?”
Lămuriţi-mă şi pe mine: e cazul să mă supăr sau să fiu fericită că se înţeleg? Care-i mecanismul prin care cineva trece de la categoria “troagher” la categoria “îmi place de el”? Cum se face că de la “inamicul” se ajunge la “hai ajută-mă cu o treabă” de trei ori pe săptămână? Şi de ce soţul soră-mi n-a trecut prin fazele astea? O fi din cauză că el a fost întotdeauna tuns regulamentar?

Cel puţin cu tata treaba a mers la fel pentru amândoi: văzut pretendenţii, încercat miştocăreli şi intimidări de şantier, candidaţii nu pus botul, încercat să-i îmbete ca să-i facă de râs, nu reuşit, dat de lucru chestii mărunte de care s-au achitat cu brio, dat chestii mai importante, căpătat încredere progresiv - “hai ajută-mă”. Se şi vede că treaba stă la fel: Rosto e mai demn de încredere - are voie să stoarcă strugurii pentru vin, în timp ce cumnatu-meu e încă la stadiul “du-te şi mai adă un kil de zahăr”, sau “Dane, instalează-mi upgrade-ul” (adică zăoanu’, inginer de case) comparativ cu “Adi, cumpără-mi nişte cd-uri, stai că-ţi dau model” (cumnatu-meu fiind informatician probabil că a stricat mai multe cd-uri decât a văzut tata). E clar că încrederea aia vine în funcţie de vechime.

Poate că o fi la mijloc adevărul din celebra vorbă “omul când îmbătrâneşte ori se-ngraşă, ori prosteşte”, că tata s-a îngrăşat şi mama nu…

Ajutaţi-mă să înţeleg. Vă rog. Ca să nu vă întrebe fiică-mea, peste vreo douăzeci de ani, ce s-a întâmplat cu mă-sa de a început să-şi iubească ginerele.

A voastră Adriana

 Loading ...

Leacuri băbeşti

Nu ştiu ce-i mai rău: să n-ai pic de imaginaţie, sau să-ţi fugă mintea la toate prostiile. Mă gândesc că totuşi a doua variantă e mai periculoasă… în definitiv, un om fără imaginaţie nu face rău nimanui.

Multă vreme am crezut că imaginaţia e un lucru bun. Ba chiar foarte bun, din multe belele am ieşit cu faţa curată şi fundu’ neînvineţit datorită ei. În familia mea sunt deja folclor minciunile mele: toata lumea ştie cum mi-am rupt eu sandalele pentru că m-a călcat excavatoru’ pe picior când aveam vreo 4 ani, dacă cineva bate câmpii prea mult se trezeşte imediat unul să spună “ştiu, ştiu, ca relieful Chinei” (oh, wait, aia nu v-am povestit-o… rugaţi-l pe Gabi s-o pună), scuzele inventate de mine ca să-şi poată prosti sora-mea grămada de adoratori, şi nici nu mai spun de la câte ore am chiulit şi câte absenţe mi-a motivat diriga - numai datorită imaginaţiei. De când am însă de-a face cu oameni creduli şi naivi, nu mai sunt sigură de asta.

DDe fapt, problema nu e imaginaţia, ci imaginaţia prostului. Şi faptul că prostul respectiv transmite informaţia altui prost, care face acelaşi lucru unui alt prost, până se ajunge la nişte chestii că şi pisica ar sta în coadă ca să se poata scărpina cu toate cele patru membre după urechi, întrebându-se “cum dracu’ s-a ajuns la asta?”
Exemplu uşor de urmărit până la origini: acum câteva zile întreba unul dacă-i adevărat că femeile cu grupa de sânge AB nu pot avea decât un copil. M-am gândit vreo jumătate de zi de unde-o fi scos ideea asta şi singura explicaţie care mi-a dat prin bostan e cam asta: cineva, o femeie cu AB, a rămas gravidă. Mai mult ca sigur, femeia respectivă avea rh negativ. Probabil că medicul a avertizat-o că din cauza sângelui va trebui ca în cazul în care vrea al doilea copil să facă un vaccin. Femeia o fi înţeles că din cauza sângelui ei al doilea copil poate avea probleme, a transmis informaţia vreunui prost care a transmis-o mai departe putin modificată… şi aşa se nasc miturile.

Bine, ăsta nu-i periculos. Dar mi s-a întâmplat să aud de tratamente minune: tuberculoza care se vindecă doar dacă faci o mociorleală din 7 kile de untură de bursuc cu nu mai ştiu cât lapte de capra, o filtrezi, o amesteci cu alcool şi o îngropi pentru o vreme, după care bei chestia aia, conform unui ritual pe care iarăşi nu mi-l amintesc. Să trecem peste faptul că nu prea văd cum faci rost de untura de bursuc, că laptele, de capra sau nu, e un mediu de cultură foarte bun, şi că dacă mai pui şi alcool bag mâna-n foc că te alegi cu o cufureală de dai colţu’ înainte să ajungă salvarea, vă daţi seama că un nene tuberculos care să zicem că supravieţuieşte, ar putea umbla fericit, crezându-se sănătos, printre noi? Sau că bolile de oase se vindecă dacă faci rost de-o rădăcină de la o buruiană minune, parcă untul-pământului, care are şapte metri, şi trebuie rasă şi lăsată la macerat în ţuică de prune, apoi băută după acelaşi ritual complicat… de parcă un nene cu reumatism ar putea căra o radăcină de şapte metri. Observaţi, vă rog, ca nu spun nici un cuvănt despre faptul că rădăcina aia ar putea fi otravitoare (chestie care nici nu contează prea mult, de fapt, cu atâta ţuică…).

Am mai auzit că dacă ai varicelă trebuie să te îmbraci în roşu, pentru ca bubele să iasă pe piele şi să nu se localizeze pe organele interne, că n-ai voie să te speli în urechi pentru că faci ciuperci (tot în urechi), că dacă porţi în buzunar un cartof sau o ceapă nu faci reumatism, ca herpesul trece dacă reuşeşti să faci o pisică să dea cu coada pe-acolo şi că durerile de dinţi trec dacă bagi un căţel de usturoi în carie (jiizăs, ce caverne ar trebui să ai!)

Cel mai haios leac pe care l-am auzit a fost unul pentru crizele de colici renale. Din nou, nu pot să vă spun exact schema terapeutică (unii ar putea crede că-s rău intenţionată şi nu vreau să vă împărtăşesc din miracolele medicinei tradiţionale, dar trebuie să ştiţi că adevărul e că nu mă puteam concentra, ocupată fiind să mă ţin de burtă ca să nu explodez de râs), ce-mi amintesc e că trebuia să tai în două o ridiche neagră, să o scobeşti, s-o umpli cu miere şi să bei lichidul rezultat. Dar toată treaba asta n-avea nici un efect dacă nu te tăvăleai pe covor, în sens orar, de exact 11 ori, la miezul nopţii.

O să mi se atragă atenţia că medicina naturistă câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi. Că dacă leacurile băbeşti au fost eficiente de sute de ani înseamnă că până la urmă e ceva de capul lor. Da, măi fraţilor, nimeni nu zice că nu-i aşa. Berea e excelentă pentru rinichi, limba-oii pentru răni şi pentru tuse, zmeurul pentru cicluri neregulate, usturoiul pentru paraziţi, untul e mai bun decât orice cremă anti-rid, aş putea să vă înşir zeci de tratamente de-astea, că ş-aşa se uita oamenii la mine ca la felul cinşpe când le spun să bea ceai de cimbru şi să nu mai înghită pastile, numai că eu nu despre aia vorbeam. Eu vorbeam despre tratamentele născute din imaginaţia hiper-reactiva a câte unuia, combinată cu naivitatea altuia şi cu faptul că prin transmiterea de la prost la fraier se pierde fix sămânţa de adevăr şi se exagerează ritulalul. Aş vrea să-l văd pe cel care e conştient că nu descântecul, ci cărbunele te face bine.

Ia să vă văd, mai ştiţi leacuri de-astea?

A voastră Adriana

 Loading ...