Din vacanţă

Ok, am fost şi eu la mare, două zile, «exagerat de mult» , cu părinţii. Să nu râdeţi sau să strâmbaţi din nas, eu mă înţeleg foarte bine cu ei şi chiar mă simt în largul meu alături de ei pentru că nu am griji, am bugetul asigurat, mesele la fel, poftele mele sunt prioritare şi tot aşa. În ciuda timpului atât de scurt petrecut pe litoral, am avut un ochi deschis mereu, pentru a observa toate ciudateniile ce mi-au ieşit în cale (slava Domnului, am avut ce vedea!

Trebuie să recunosc, turismul ţării noastre nu este chiar la pământ şi nici oamenii nu-s aşa de săraci precum pretind, la ce preţuri piperate erau. De la o sticlă de apă până la o masă la cel mai scump restaurant, logic era sa nu se apropie nimeni. O mare prostie! Toata lumea cumpără suveniruri, aceleaşi la fiecare magazin. Fetele plecau cu plăsuţele pline de haine drăguţe, dar de o calitate îndoielnică.

De asemenea, litoralul nostru colcăie de hoteluri cât se poate de scumpe şi cu cât mai multe fiţe, la care se adaugă un personal “flegmatic” şi prea sictirit ca să te servească aşa cum trebuie. Treaba se schimba când băgai mâna în buzunar după bacşiş, iar asta indiferent ce post ocupau ei în hotelul respectiv.

Piersici cu 7 lei kilogramul şi struguri cu 12 lei kilogramul (de apreciat că nu au pus pretul ăsta pe bucată, nu?) îşi făceau simţită prezenţa pe tarabe, fiind la mare căutare printre turiştii veniţi cu nasul pe sus, la cheltuit bani. Şi cu toate astea, nu îşi permiteau să arunce gunoiul la coşul de gunoi, că deh, avem salubritate, ăia pentru ce sunt plătiţi?

O altă chestiune fierbinte, care s-a mai discutat aici, mi-a atras atenţia. Era chiar o absurditate să nu văd cum nişte femei inconştiente îşi afişează sânii (sau tentativele) în faţa oricui, inclusiv a copiilor mici, de câţiva anişori. Exista plaja de nudisti. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic împotriva frumuseţii, dar să fie frate frumuseţe, nu să se perinde sub privirile uimite ale tuturor că au curajul să se arate aşa. Poluează! Pe de alta parte, am vazut multe fete tinere cu burţi gigantice, fete tinere care nu au grija de ele, care mănâncă orice, la orice ora din zi şi din noapte, fără să le intereseze de imaginea lor. Nu zic să fie anemice, fiindcă şi eu am burtică. Dar e burtică! Nu e burtă gigantică! Mănâncă ce ai poftă, dar ai grijă de tine, pentru că daca acum te neglijezi, la 50 de ani ce mai faci? E pacat că nu ţin cont de frumuseţea pe care o au şi de vârstă. E păcat că îşi bat joc de ele.

Oricum, acum sunt acasă şi e bine. Parcă mă simt în largul meu aici, aşa că fug repede să fac un duş, să ies la o plimbare. Voi continua cu alte relatări despre vacanţa mea minunată în curând!

A voastră Andreea

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

credit foto

Am mers prea departe

După mine, sportul e o chestie pe care o faci ca să te simţi bine, ca să te distrezi şi ca să te relaxezi. Nu faci sport ca să munceşti ca animalele de povară de dimineaţa până seara. În umila mea părere, omenirea a ajuns mult prea departe, a depăşit orice limită a bunului simţ: nu e normal să-ţi scoţi sufletul şi să renunţi la orice urmă de viaţă doar de dragul aplauzelor unor putori ordinare care se uită din fotoliu cu berea lângă ei cum nişte fetiţe de 14 ani riscă să-şi rupă gâtul.

Şi nici unul dintre ei, în mândria lor patriotică, nu se gândeşte că acei copii sunt abuzaţi, că ar fi cazul să sesizeze pe cineva de la Protecţia Copilului. Toţi sunt fericiţi că mai “avem” încă o medalie şi nimeni nu vrea să se gândească la copilăria lor.

Trăim cu impresia că asta şi-au dorit dintotdeauna: să facă performanţă. Să muncească de dimineaţa până seara. Să mănânce porţii cu conforme cu greutatea lor optimă, adică greutatea la care ele sunt capabile de cele mai bune performanţe. Să rămână la un metru patruzeci şi treişcinci de kile. Să înghită corticoizi de şase ori pe an. Să traiască cu impresia că a aduce în dormitor un coleg e o crimă şi a avea personalitate e cel mai oribil lucru de pe lume. Nu ne gândim că atunci când atunci au fost trimise la şcoală aveau în jur de cinci ani şi în nici un caz nu îşi puteau da seama ce le aşteaptă. Nu ne gândim la atunci când realizează că a fi copil înseamnă şi altceva în afară de sărituri, bârne, paralele şi saltele de un metru grosime nu le prea vine să renunţe la cei cinci ani de antrenamente criminale, entorse şi calorii numărate. În plus, bieţii copii sunt deja atât de îndoctrinaţi de ideea că viaţa aleasă pentru ei de părinţi este exact visul lor încât e mult prea târziu. Cel mai bun lucru care li se poate întâmpla e să se accidenteze suficient de grav încât să nu mai fie capabili de efort susţinut, sau să se îngraşe.

Da, sunt una dintre cei care se uită la olimpiadă. Da, le fac galerie, singură pe canapea. Da, când eram copil aş fi vrut să fiu în locul Nadiei. Da, sunt fericită şi mândră când fetele câştigă. Dar aş renunţa cu dragă inimă la acea fericire pentru bucuria simplă de a şti ca merg la şcoală de la 8 la 1 şi apoi cu prietenii la o pizza sau la un suc carbogazos şi cu exces de glucide, pentru gândul că vor fi profesoare, kinetoterapeuţi, medici, croitorese sau poliţiste pe care nu le ştie o ţară întreagă, dar care pot purta o sarcina fără probleme, pot mânca la două noaptea fără să se streseze că nu le mai primeşte antrenorul în lotul de concurs şi în general nu au regret.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Mâine mă răzbun!

Clădirea în care e farmacia unde lucrez va fi demolata, ca să facă loc pentru trei blocuri de cinşpe etaje, cu parter comercial. Ma rog, aşa vor proprietarii, că nu se ştie încă ce părere are primaria. Oricum, asta înseamnă că am fost nevoite să mutăm toată şandramaua într-un spaţiu nou. Sărim peste povestea căutării, vă povestesc cu altă ocazie despre proprietarul apartamentului pe care l-am găsit într-un final (omul avea mai multe apartamente pe care le închiria firmelor disperate, aşa ca noi, şi trăia bine mersi fără să ştie cine-i racordat la gaz, la apă, pe numele căruia dintre foştii chiriaşi o fi acum curentul, dacă există linie telefonică şi alte tâmpenii inutile de-astea, atâta vreme cât îi intrau în cont banii), nu vă zic nici cât a durat până am primit undă verde de la minister (poate vă povestesc când veniţi la mine, că acu’ am şi colţ de confidenţialitate pentru pacienţii care se jenează să vorbească în gura mare despre diareea lor), şi n-o să vă plictisesc nici cu tăiatul mobilierului care nu încăpea în oficină, că era construit pentru alt spaţiu, dar trebuie să-mi iau de pe suflet povestea cu crucea verde.

Care va-să-zică, pe la jumătatea lui iunie îi spun cuiva, nu dau nume decât peste vreo trei zile, când o să-mi sară muştarul de tot, că am nevoie de o cruce verde, luminoasă, ca să vadă oamenii unde-i potica. Îmi spune omul că acum nu se poate, că-i foarte ocupat, că peste vreo două săptămâni… mi se pare perfect, oricum nu venise autorizaţia de la minister, telefon nu era, mai trebuia finisată câte-o mică problemă - în sensul că deşi uşa de la baie era termopană, pe jos era linoleum ceauşist (da, altă frustrare, nu suport să văd linoleum) - şi ne înţelegem că la începutul lui iulie îmi face firma. Evident, trece prima săptămână din iulie, dar nu mă stresez, că era vreme destulă. Trece şi a doua săptămână, terminăm cu renovatul, crucea încă nu. Omul, la fel de ocupat. Între timp vine hârtia de la minister şi eu încep să-l frec cu telefoanele: “bre, mă mut!” “acum nu pot, marţi o fac”. Vine marţi, trece marţi. Sun iar: “bre, io chiar mă mut!” “ăăăăă… joi” “mă, sigur joi?” “sigur, promit”. Vine joi, trece şi joi. Vineri, crizată, sun şi fac scandal, îmi promite că marţi trimite oamenii s-o pună, că-i făcută, dar nu poate să vină nimeni acum. Marţea aialaltă, urlam la telefon că i-a expirat timpul de mult. Vineri, după ce aştept două ore apar trei băieţi, descarcă schelele din maşină şi se apucă de măsurat. Dau iar telefon să fac scandal, apare şi drăgălaşul la locul faptei, scot niste plăci albe şi-mi montează o cruce albă pe perete. După care îmi promite solemn că mâine vin iar băieţii să pună nişte folie verde pe ea şi s-o lege la curent. Mă fac că-l cred că ăsta-i procesul tehnologic şi-l avertizez că dacă îl pune dracu’ să nu fie gata îl ia gaia.

Sâmbătă, nimeni. Sun şi fac scandal. Că luni, că au alte lucrări urgente… bineeeee. Luni, linişte. Sun şi fac scandal. Că mâine sigur vin, că n-a putut să le trimită grafica… bineeeeee. Marţi, sun şi fac scandal. Că până diseară vin. Bine….

Azi, miercuri, linişte. Sun iar: “sper că eşti internat în spital” “poftiiim?!” “sper că eşti internat în spital şi de-asta n-ai venit să pui crucea aia!” “hai mă Adriana nu te certa cu mine, că n-am putut…” “mă, dacă promiţi o treabă o faci, măcar spune-mi naibii cum sta treaba!” (poveste romanţată, ca să ma pun într-o lumină frumoasă, adevărul este că am urlat la el în mijlocul parcării şi că dacă era lângă mine îi trăgeam o geantă-n cap) ” într-o oră sunt la tine băieţii”

Cam în şapte ore şi trei telefoane vine un copiluţ cu foliile. Fără scară, fără o surubelniţă, fără sârme. Aflu că nu ştia cum arată crucea, cât e de mare, unde e pusă, că trebuie dată o gaurăşi trase nişte cabluri, şi în general habar n-avea despre ce-i vorba. Mai măsoară şi el o dată, pleacă, dar ăsta se întoarce după alte trei ore. Îi dau scara pe care mă cocoţ ca să ajung la cutiile de pe dulapuri, şi reuşeşte cumva să înverzească o parte de cruce. Partea dinspre perete, evident, aia pe care n-o vede nimeni. Mâine dimineaţă o să vină cu scule să dea jos crucea ca să poate colora şi jumatea aialaltă. Mai facem schimb de experienţă despre seriozitatea prietenului comun, şi pleacă şi copiluţu’.

Sun iar: “mâine dimineaţă să faci bine să vii la farmacie” “de ce?” “pentru că am de discutat ceva cu tine” “hai no lasă-mă că n-am avut cum să…” “mă, mâine dimineaţă eşti la mine.” şi închid.

Sunt sigură că l-am impresionat până la lacrimi, n-o să mai poata dormi în noaptea asta. Da’ şi când pun mâna pe el…

A voastră Adriana

 Loading ...

Prima întâlnire

Se spune adesea că nimic nu e perfect. Înclin să cred că aşa este, însă de data asta vom vorbi exclusiv despre locul unei prime întalniri, astfel încât să ofere cât mai multe avatanje şi să contribuie într-un mod natural la crearea unei atmosfere de neuitat.

Eu ,personal, mă simt extraordinar în parc pentru că dacă ploua, ninge sau e prea cald întotdeauna găseşti protecţie sub braţul iubitului sau sub copacii întinaţi de vreme. Pe de altă parte, există fel şi fel de părţi ascunse ale parcului unde ai parte de linişte pentru nişte discuţii îndelungate, numai bune să vă cunoaşteţi reciproc. Un dezavantaj ar fi ţinuta pe care eşti nevoită să o porţi- fustiţele mini ar cam trebui să dispară, pentru că draga mea… îţi asumi riscul privirilor pe care le atragi sau chiar fluierăturilor şi nu cred ca lui îi convine. Fii cât mai sport, cât mai naturală, cât mai larg îmbrăcată. Comoditate, fetiţo! Asta să grăiască ţinuta ta! Dar şi psihicul - uite că îţi vând şi un mic pont: relaxează-te la o întâlnire, nu fii disperată că el ar putea să înţeleagă greşit orice mişcare a ta, gândeşte-te că şi el, bietul, este în aceeaşi situaţie, numai că fiind mai stăpân pe sine, nu o arată. Curăţă-te de “păcate” şi comportă-te ca un copil: pune-ţi mutrişoara dulce şi inocentă, afişează zâmbetul ăla larg, până la urechi.

Că tot e vară, anotimpul care oscilează între căldura nebună şi adierea moale a vântului, presupun că vrei să scapi de caniculă, nu ? Aer conditionat? Gândeşte-te şi la sănătatea ta, căci sunt sigura că vrei să existe şi o a doua întâlnire cât mai curând! Ia-l uşor de mână şi fugiţi la o îngheţată… de ciocolată, de căpşuni, vanilie sau caramel. Poţi să-l guşti şi pe el chiar! Încă un pont: renunţă pe vremea asta la pizza. În afară de faptul că îţi umfla burta şi fundul, s-ar putea să nu vă pice prea bine la stomac. Adoptă salatele de crudităţi sau deserturile cu fructe şi frişcă. Ce ? Doar pizza e gustoasă?

O altă idee dulce ar fi să vă duceţi la cumpăraturi, în mall sau în magazinul central din oraşul tău. Ai foarte multe avatanje şi câştigi experienţe diverse. În primul rând, îi înveţi gusturile şi îi vezi reactiile într-o situaţie atât de simplă cum este probatul unei cămăşi. Apoi, este o ocazie de a-ţi cumpăra şi tu ceva drăguţ şi i-ai cere părerea, construind astfel o legătură între voi.

Ceea ce faci la prima întalnire este într-un final decizia ta şi nu sunt eu cea mai în măsură să îţi spun ce ai de făcut. Însă te sfătuiesc ce să nu faci: evită tăcerea stânjenitoare! Dacă ai o idee sau vrei să-i spui ceva fă-o, dar nu abera. Cel mai sigur mod de a „remedia” acea muţenie sunt ochii tai: o privire seducătoare, dulce sau emoţionată o să vă apropie. Nu te sfii să încerci!

Într-un final, îţi reamintesc să fii tu, cea de zi cu zi! Vei trece cu bine peste această experienţă, sunt sigură!

A voastra Andreea

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

Nostalgii adolescentine

Am fost candva acolo şi n-am uitat. Am cutreierat prin minţi frivole şi amintiri erotice. Am mers prin sufletul tău adulmecându-ţi aroma, amprentând cu paşii mei repezi imaginea ta aburindă. E doar o poveste de dragoste, aceeaşi poveste de dragoste pe care nu o uit vreodată, aceeaşi privire în care adorm seară de seară, aceleaşi vise şterse de timp şi recolorate de ale tale sărutari. Să nu-ţi inchipui că am să te uit. Să nu-ţi închipui că am să te divulg, eşti doar al meu, secretul meu, bine păstrat printre chiţibuşuri de adolescentă dependentă de literatură, printre farduri şi feminitate uzată, printre haine scumpe. Eşti deja trecut şi amestecat cu infantilitatea mea, dar nu te mai doare; durerea ţi s-a transformat într-o uşoară placere, fiind cambrată de dulcea mea poveste.

Mă mai primeşti să-ţi preumblu prin gânduri? Îmi mai iubeşti imaginea? Părul . . .

Nu mă interesează şi nici nu ştiu cum voi gândi mâine sau poimâine, însă tu vei fi acolo, în mintea mea de femeie în devenire, în gândurile mele „maturo-copilăreşti”,în amintirile mele de adolescentă. Cui nu i-ar plăcea să aibă o singură iubire în viaţă? Iubim o singură dată, dar de mai multe ori. Cum adică ? Aceeaşi iubire dementă ce îţi înnebuneşte … tot. O vei trece de-a lungul timpului prin toate celălalte iubiri, iar acel EL (jumătatea ta pe care se presupune că ai uitat-o) îl vei atribui celorlalţi, îl vei insinua şi îl vei da ca model, deşi în mintea ta el nu a fost niciodată EL. Să fim serioase! Zi de zi întreţinem un război continuu între subconştient şi conştient, declarându-ne mereu conştiente de alegerile şi iubirile pe care le inducem sufletului. La graniţa dintre ego şi alter ego, între bombardamente, apare conştiinţa : „Vai! Am greşit undeva! E de vină alter-ego-ul meu! Aşa zic marii filozofi!” .

Unei iubiri ce partea a ta umană i-o atribui ? Sau te intreb, e iubirea umană? Ego-ul tău. Tu eşti uman. Eu sunt umană. Insa ceea ce simt, nostalgia care mă macină nu e umană, se transpune in ezoteric. Eşti în conştiinţa mea. Eşti în mintea mea. Oare eşti conştient?

Andreea

 Loading ...

Obsesiile mele

Am fixuri ca orice om, însă ale mele întrec banalul, ajungând chiar să mă uimească pe mine. Printre multe altele, sunt obsedată de oameni, de cum arată, de câtă diferenţă există între două femei care merg pe stradă, de imaginaţia lor, de talentele şi răutăţile lor. Deseori, exagerez cu insistenţa pe care o depun în privirea mea încărcată de reproşuri sau de admiraţie către ceilalţi, însă nu mă satur niciodată. E ca şi cum le-aş crea un caracter aparte, le-aş atribui fapte pentru că de cele mai multe ori, îmi mint neuronii frumos şi inteligent atunci când insul ce traversează strada lângă mine ajunge să fie cel mai important doctor, astfel încât par condusă de naivitate.

Îmi plac mult bătrânii şi copiii. Dar nu orice copil, ci acela care deschide ochii larg către un altul de vârsta sa, care moare pentru acadeaua la 1 leu, care nu ştie că există calculator sau sex, care îşi iubeşte mama chiar dacă nu are posibilitatea să-i facă toate poftele. Aceştia sunt specii foarte rare, căci mai nou, copilăria nu mai e copilărie, nu mai există jocurile acelea penibil de distractive, nu mai sunt gumele Turbo - toate au dispărut, fiind înlocuite de chips-uri, grăsimi, monopoly, jocuri video, magazine nike&co şi în fiţe de doi bani.

Bătrânii nu îi deosebesc dupa aceleaşi criterii pentru că sunt mai rudimentari, mai rustici şi mai conservatori decât cei tineri. Totuşi, majoritatea şi-au uitat blândeţea de bunic, legendele din moşi strămoşi, reţetele tradiţionale, hainele închise la culoare, vocea scăzută. Mai nou, se ascund şi ei în scandaluri legate de pensia prea mica sau cu vecinii, uită că au nepoţi pentru că aceştia la rândul lor le cer prea multe. Unde a dispărut aroma de miere de albine din bucătăria bunicilor ? Unde a dispărut farmecul vacanţelor la ţară? Acei bătrâni ce nu s-au lăsat pradă nebuniei sociale sau democratice îi iubesc. Acei bătrâni cu ochi albaştri, de catifea, care îţi cer respectuos, cu un glas scăzut, un loc în autobuz îi admir. Acei bătrâni ce nu au uitat basmele, legendele, cărţile de demult şi magia unui „a fost odată” îi vreau aproape de sufletul meu.

Tot ce am spus sunt doar amintirile şi dorinţele unei adolescente, însa te marchează copilul pur sau bunicul blând, indiferent de principiile sau statutul tău social. Sunt obsesiile mele.

A voastra Andreea

 Loading ...

credit foto

Salate de fructe şi alte dulciuri de vară

E vară, iar aromele naturaleţii se regăsesc în ţinuta unei femei; farduri în nuanţe de bej şi rujuri în roze-uri cât mai deschise îşi lasă amprenta în prospeţimea chipului feminin, în timp bluzele cât mai vaporoase dau o tentă de dulce spiritului mereu tânăr. Însă naturalul nu consta numai în imagine, ci şi în psihic, remodelându-se prin stări de bine, de relaxare, de linişte. Fiind anotimpul goliciunii, dezbracă-te de stress şi dedică-te libertăţii, frappe-ului cu prietenele, căldurii, cumpărăturilor din miezul reducerilor. Însă, ca orice femeie, deseori eşti nevoită să îmbraci hainele de gospodină, dar stai liniştită! Noi te ajutam să (te) găteşti prezentându-ţi câteva reţete de efect care îţi vor impresiona simţurile şi bărbatul.

Salată de fructe din compot

Ai nevoie de 200g de vişine conservate pentru prăjituri (poţi folosi foarte bine şi vişine din dulceaţă), o cutie compot de ananas, un borcan compot de pere, un borcan compot de gutui, 100 ml frişcă lichidă (e mai gustoasă), 200g pişcoturi de şampanie. Într-un castron măricel pui vişinile fără samburi, fructele din compot şi 2-3 linguri de suc din fiecare compot şi amesteci uşor. În boluri mai mici pui salata, ornezi cu multă frişcă bătuta bine, adaugi câteva vişine şi două pişcoturi. O poţi băga la frigider un sfert de oră pe caldura cea mare, cu ocazia asta îşi împrumută fructele gustul între ele.

Desert cu prune şi budincă de vanilie

Ai nevoie de 16 prune, 1 plic de budincă de vanilie, 16 biscuiţi cu cacao, 1 plic de frişcă, 700 ml lapte, 5 linguri de zahăr, 1 linguriţă de scorţişoară măcinată şi 4 castronele. Pregăteşti budinca mpreună cu 500 ml de lapte şi 3 linguri de zahăr. Speli prunele şi le tai bucăţti mai mari sau felii. Pui câte 4 biscuiţi zdrobiţi în fiecare castronel, apoi aranjezi feliile de prune peste biscuiţi, iar peste prune torni budincă fierbinte şi pui castronelele la rece. Prepari frişca după instrucţiunile de pe plic, adaugi linguriţa de scorţişoară măcinată şi 2 linguriţe de zahăr şi amesteci bine împreună cu frişcă. Ornezi cupele cu frişcă şi cu felii de prune. (În loc de prune, poti folosi piersici, dacă doreşti o gustare mai dulce).

Bulgăraşi cu ciocolată

Ai nevoie de o jumătate pahar de zahăr pudră, 200g ciocolată fără cremă, 3 linguri esenţă de rom, 1 pahar de biscuiţi simpli măcinaţi, 100g nuci măcinate, 2 linguri de cacao, lapte sau unt. Razi ciocolata din care opreşti puţină pentru ornat bulgăraşii, iar pe cea rămasă o amesteci cu zahărul, esenţa, biscuiţii măcinaţi, nucile măcinate şi cacao. Amesteci totul foarte bine şi abia la sfârşit adaugi lapte sau unt, după ochi, astfel încât să nu rezulte o compoziţie nici prea tare, dar nici prea moale. Formezi apoi bulgăraşii pe care îi tăvăleşti prin ciocolata rămasă (pentru un gust mai fin, în loc de ciocolata rasă pentru ornat, este foarte bună şi nuca de cocos).

Pofta buna!

A voastra Andreea

 Loading ...

credit foto

Alte frustrări

Nu-mi place să mi se dea ordine. E musai, în cazuri de-astea, să fac fix pe dos, cred că sufăr de ceva fel-formă de manie complusivă. Şi mai puţin îmi place să fiu controlată. Dintotdeauna l-am întâmpinat pe cel trimis să mă controleze cu reticenţă, în cazurile în care pricepeam rostul controlului, sau cu nonşalanţă belicoasă dacă mi se părea că e o tâmpenie. Probabil că sufăr şi de ceva model de respingere a oricărei forme de autoritate. Şi parcă de-a naibii mi-am ales o meserie la care se pricepe tot românul şi evident, dacă tot se pricep aşa de bine, se simt obligaţi să mă controleze.

Ştiţi cum e, în parcarea din faţa blocului, vara, de preferinţă duminica la şapte dimineaţa, când se aduna trei inşi să repare vreun hârb: unul îl ambalează de zor, şi cu spor, unul are o presimţire inspirată de mirosul fumului că de vină ar fi bujiile, al treilea deduce după trepidaţii că nici ambreiajul nu-i în regulă, alţi doi, aduşi de zgomot, explică primilor trei că nu fac bine şi aduc încă trei experţi care să le pună în ordine şuruburile, o babă vine să facă scandal că au umplut parcarea de ulei, alta vine cu ultima hotărâre a adunării de locatari în care se spune clar că nu e voie să repari maşini la ora aia, cinci copii fac galerie de pe margine, şi destul de curând nu mai ştii nici a cui e hârbul, nici cine e mai priceput. Constaţi doar că reparaţia se amână pe duminica viitoare din cauză că toată lumea ştie mai bine ce trebuie făcut.
Ei, cam aşa e şi la mine. Cei cinci ani de facultate la finalul cărora memoria mea era atât de bine antrenată încât eram în stare să învăţ cartea de telefoane a Clujului pe de rost în cinci zile sunt nesemnificativi. Faptul că mi-au fost necesari, ca să ştiu exact ce face fiecare “crenguţă” agăţată de vreun “fagure”, faptul că am făcut injecţii la zeci de broaşte şi şobolani ca să văd ce efecte are supradoza de ceva, faptul că am “bucătărit” ani de zile printre retorte si exicatoare ca să ştiu la ce temperatură mi se taie “maioneza” sau îmi sare “supa” până în tavan, ce se poate amesteca şi ce nu, în ce ordine obligatorie, căte picături sunt într-un mililitru, ce se dizolvă şi ce precipită în vreo soluţie - toate astea nu înseamnă nimic. La recomandat medicamente e bun tot românul. Mai bun decât cei care visau noaptea 1,4-bezochinonamidinohidrazontiosemicarbazonă (adică faringosept, nu săriţi pe google că le pică serverele).
Ştiu că din exterior faptul că ţi se spune “ia ăsta, că-i mai bun” nu înseamnă neapărat “are mai puţine efecte nedorite”, şi că anii de cercetare care impun preţul mare al unui medicament nu au relevanţă pentru cel cu pensia împărţită pe zile, şi înţeleg asta. Pot să mă împac cu gândul că cineva îşi îmaginează, din cauza ignoranţei sau a experienţei de-o viaţă printre şarlatani, că sunt
o excroacă profitoare, şi nici măcar nu mă supăr. Dar nu pot să înţeleg şi nici să accept ideea că un om care ar trebui să ştie ce înseamnă munca mea are senzaţia că trebuie să mă controleze. Şi nici nu pot să înţeleg, dacă tot mă controlează, de ce nu trimite pe cineva capabil să înţeleagă ce îi explic. Sau măcar, dacă tot îmi trimite un inginer pe cap, de ce nu-l pune să citească naibii legile alea pe care ţine neapărat să le aplice după ureche.
Da, e vorba de frustrare. Îmi iubesc cu pasiune meseria pe care nu sunt lăsată să mi-o fac pentru că mi se ocupă tot timpul cu chiţibuşăreli contabiliceşti şi controale inutile, pentru că mă obligă să-mi bat capul cu linsul reţetelor ca să trimit rapoarte despre cât a scris dermatologul şi cât a scris ginecologul, chestiuni care nu au nici o relevanţă pentru că majoritatea tratamentelor recomandate de specialişti trec prin mâna medicilor de familie. Dar eu sunt inamicul public care şi-a pus în cap să ruineze sistemul de sănătate, aşa, de-al dracului.

E frustrare pentru că sunt om. Pentru că mi se rupe inima să spun unui bătrân “nu pot să-ţi dau toate medicamentele, mi se decontează doar patru din şapte, doar atât se poate scrie pe lista A”, nu pot să le spun “îmi pare rău că din cauză că ai fost prizonier în Rusia ficatul tău nu mai funcţioneaza, dar nu pot să-ţi dau silimarină, nu mai e pe liste”, sau “nu ni se livrează insulină, nu se pot înţelege cu ministerul la preţuri, haideţi săptămâna viitoare, poate se reglează treaba”. Mă doare sufletul şi când mă gândesc cât de mult s-a redus timpul pe care-l puteam acorda fiecărui bolnav.

A voastră Adriana

 Loading ...