Când o să mă fac eu mare…

Publicat în categoria Amărui de CrissA

Pot spune că de mult timp visez la clipa când voi fi “mare”. Când îmi voi putea lua singură deciziile, când îmi voi plăti singură facturile, când voi face exact “ce vrea muşchiu’ meu” fără să mă tragă nimeni de urechi din diverse motive. Motivul? Care altul decât părinţii.
Nu mă pot plânge (prea tare). Ai mei s-au luat din iubire, tata era deja trecut de prima tinereţe când a cunoscut-o pe mama. Mama… o copilă pe atunci. Cei 14 ani diferenţă nu i-au împiedicat să se căsătorească.

La scurt timp am apărut şi eu. Şi au fost fericţi… o perioadă. Până când copilul a început să crească, tatăl să îmbătrânească şi mama să se schimbe. Uşor uşor pasiunea s-a stins. Tata nu a fost nicicând genul de om care să-şi arate sentimentele, indiferent de ce natură sunt ele (paterne, de iubire sau de amiciţie). Nu, a fost genul de om tăcut care mereu a acţionat doar în ultimă instanţă. Mai exact când mama plângea. S-a întâmplat o dată şi nu numai. Plângea pentru că nu ieşeau niciodată din casă, plângea pentru că nu-şi amintea de ziua ei, plângea pentru că nu găsea o vorbă bună când îi era greu. Plângea şi eu mă uitam.

Cu timpul am mai crescut şi am înţeles: semăn perfect cu mama. Genul de persoană care are mereu nevoie de afecţiune, care se încăpăţâneze să vadă partea bună a lucrurilor până când totul devine negru, genul de persoană care are mereu nevoie de o mână alături de mâna proprie. Aşa că i-am fost sprijin mamei mele. Am fost într-un fel şi copilul şi soţul model. L-am împins mereu pe tata de la spate să îi facă câte o mică bucurie, când ţipa la ea fără motiv mergeam şi ţipam şi eu la el până reuşeam să ating o coardă sensibilă.

Până când mama a cedat. Fizic şi poate şi psihic. A suferit o intervenţie medicală care practic a schimbat-o definitiv. Îmi purta în pântec frăţiorul, frăţiorul pe care mai târziu am descoperit că tata nu-l dorea. Coincidenţă sau nu, cineva de sus l-a ascultat: nu a putut păstra sarcina şi a fost operată de urgenţă. Cu două săptămâni înainte de a intra în capacitate mama m-a sunat de pe un pat de spital din Bucureşti: “Vine mama acasă, o să fie mama lângă tine în examene.” Şi cu toate că eram cuprinsă de disperare, am crezut-o. Şi am aşteptat. Deşi a pierdut mult sânge în timpul operaţiei şi i-a luat ceva timp până s-a trezit, mama a venit acasă cu o zi înainte sa intru la prima probă. Timpul petrecut doar cu tata mă schimbase: slăbisem, nu mai vorbeam cu nimeni de ce mă frământă, dormeam în reprize de câte 2-3 ore cu pauze de uitat pe pereţi ce ajungeau uneori la 5 ore. Am fost fericită când am vazut-o pe mama acasă, dar odată cu întoarcerea ei multe s-au schimbat.

Nu mai are voie să depună nici un fel de efort. A fost greu cu gătitul la început, ea stătea pe scaun şi îmi spunea ce să fac iar eu amestecam în oală cu mâinile tremurânde. Cu timpul am învăţat să fac toate astea singură, eu sunt cea care găteşte acum în proporţie de 90% (mai găteşte şi mama dar foarte rar, statul în picioare pe perioade lungi e strict interzis). Curăţenia a căzut tot în grija mea, tata s-a refugiat în faptul că el munceşte deja să aducă bani în casă şi că munceşte şi peste program pentru noi.
Nu dau vina pe mama, nu şi-a dorit ea să se întâmple aşa. Poate nici pe tata, la vârsta lui probabil îşi doreşte doar să vină acasă de la muncă şi să joace o tablă cu vecinii (cine te-a pus să faci copii la 40 de ani?!). Dar când eu mă voi face mare, voi avea grijă să îmi iau un soţ care să mă iubească aşa cum vreau, care să-mi fie alături şi să mă facă mai bună, voi avea grijă să am copii educaţi care să ştie să dea o mână de ajutor dar să se şi distreze.

Pentru că atunci când practic ţii o casă întreagă în spate, îţi vezi de şcoală (cu bine chiar), nu ai vicii şi nici nu faci abuz de diverse lucruri (ex: bani, vorbit la telefon, ieşiri în oraş), iar când ajungi acasă ţi se reproşează că nimic din ce faci nu e bine, că ţi se vor tăia fondurile, telefonul şi ieşirile în oraş pentru că “te-ai învăţat să ţi se facă toate mofturile” tot la ce te poţi gândi e “ABIA AŞTEPT SĂ MĂ FAC MARE!”.