Chestiuni de familie

Când mi-am informat părinţii că mă mărit, mama a luat-o ca pe o jignire personală. Adică vine un măgar care-i lasă fata gravidă şi mai are şi pretenţia să fie de acord să i-o dea?! După ce că n-are nici un ban, s-a lăsat de prima facultate pentru motive neserioase (ce aberaţie e aia “nu-i place”?), e pletos ca un câine vagabond şi fumează!… Bineînţeles, n-a spus nimic, numai că mama habar n-are cu ce se mănâncă diplomaţia. Dacă nu te place, trebuie să fii complet idiot ca să nu-ţi dai seama de asta. După ce am născut, a venit şi m-a luat acasă, profitând de nevoia de a avea un loc curat şi liniştit pentru aia mică şi de sesiunea zăoanului, şi n-aş putea spune că i-a convenit faptul că el a venit după mine. Luni de zile l-a tratat pe săracul om ca pe un musafir nepoftit. Politicos, la limită. A început să-i treacă anumite chestii cu vederea doar când s-a convins că sunt fericită şi că e un tătic bun.

Acum, la aproape unsprezece ani de la anunţul ăla, nici nu mă mai bagă în seamă decât ca să mă ia la rost că n-am făcut nimic de mâncare şi l-am lasat flămând. Sau că-l trimit pe el să plătească facturi şi să ia copiii de la şcoala sau grădiniţă, că-l exploatez care-va-să-zică.

Nu pentru că ar fi de modă veche (câte femei de cincizeci şi ceva de ani care sunt fan Paraziţii cunoaşteţi?), dar ei i se pare normal că femeia să facă de mâncare. E irelevant faptul că la talentul meu culinar am consuma cantităţi industriale de antiacide şi enzime digestive, eu trebuie să fiu aia de la cratiţă. Deşi de câte ori o întreb “cum se face aia?” răspunde întorcându-se (vorba poetului): “deci, Rosto, fii atent: căleşti ceapa….” Sau, în ciuda faptului că el lucrează de acasă, dacă şi când are chef, şi eu merg zilnic la un job şi jumătate, întreabă: “s-a odihnit Rosto în concediu?”. Niciodată nu ne cheamă la masă că a facut ceva ce-mi place mie, dar întotdeauna ne cheamă când face ceva ce-i place lui. Nu întreabă “Adri, ce bei?”, întreabă “aţi venit cu maşina?”, ca să-i poata da lui ceva. Nu mă iartă nici de-al naibii de sarcinile neplăcute, în schimb lui îi găseşte scuze şi motive ca să nu-l care la o înmormântare, de exemplu, pentru că ştie că detestăm amândoi întrunirile oficiale. Îmi cumpără laptop (de serviciu) şi mă întreabă a doua zi “i-a plăcut laptopul lui Rosto? Poate lucra pe el?”
Lămuriţi-mă şi pe mine: e cazul să mă supăr sau să fiu fericită că se înţeleg? Care-i mecanismul prin care cineva trece de la categoria “troagher” la categoria “îmi place de el”? Cum se face că de la “inamicul” se ajunge la “hai ajută-mă cu o treabă” de trei ori pe săptămână? Şi de ce soţul soră-mi n-a trecut prin fazele astea? O fi din cauză că el a fost întotdeauna tuns regulamentar?

Cel puţin cu tata treaba a mers la fel pentru amândoi: văzut pretendenţii, încercat miştocăreli şi intimidări de şantier, candidaţii nu pus botul, încercat să-i îmbete ca să-i facă de râs, nu reuşit, dat de lucru chestii mărunte de care s-au achitat cu brio, dat chestii mai importante, căpătat încredere progresiv - “hai ajută-mă”. Se şi vede că treaba stă la fel: Rosto e mai demn de încredere - are voie să stoarcă strugurii pentru vin, în timp ce cumnatu-meu e încă la stadiul “du-te şi mai adă un kil de zahăr”, sau “Dane, instalează-mi upgrade-ul” (adică zăoanu’, inginer de case) comparativ cu “Adi, cumpără-mi nişte cd-uri, stai că-ţi dau model” (cumnatu-meu fiind informatician probabil că a stricat mai multe cd-uri decât a văzut tata). E clar că încrederea aia vine în funcţie de vechime.

Poate că o fi la mijloc adevărul din celebra vorbă “omul când îmbătrâneşte ori se-ngraşă, ori prosteşte”, că tata s-a îngrăşat şi mama nu…

Ajutaţi-mă să înţeleg. Vă rog. Ca să nu vă întrebe fiică-mea, peste vreo douăzeci de ani, ce s-a întâmplat cu mă-sa de a început să-şi iubească ginerele.

A voastră Adriana

 Loading ...

Leacuri băbeşti

Nu ştiu ce-i mai rău: să n-ai pic de imaginaţie, sau să-ţi fugă mintea la toate prostiile. Mă gândesc că totuşi a doua variantă e mai periculoasă… în definitiv, un om fără imaginaţie nu face rău nimanui.

Multă vreme am crezut că imaginaţia e un lucru bun. Ba chiar foarte bun, din multe belele am ieşit cu faţa curată şi fundu’ neînvineţit datorită ei. În familia mea sunt deja folclor minciunile mele: toata lumea ştie cum mi-am rupt eu sandalele pentru că m-a călcat excavatoru’ pe picior când aveam vreo 4 ani, dacă cineva bate câmpii prea mult se trezeşte imediat unul să spună “ştiu, ştiu, ca relieful Chinei” (oh, wait, aia nu v-am povestit-o… rugaţi-l pe Gabi s-o pună), scuzele inventate de mine ca să-şi poată prosti sora-mea grămada de adoratori, şi nici nu mai spun de la câte ore am chiulit şi câte absenţe mi-a motivat diriga - numai datorită imaginaţiei. De când am însă de-a face cu oameni creduli şi naivi, nu mai sunt sigură de asta.

DDe fapt, problema nu e imaginaţia, ci imaginaţia prostului. Şi faptul că prostul respectiv transmite informaţia altui prost, care face acelaşi lucru unui alt prost, până se ajunge la nişte chestii că şi pisica ar sta în coadă ca să se poata scărpina cu toate cele patru membre după urechi, întrebându-se “cum dracu’ s-a ajuns la asta?”
Exemplu uşor de urmărit până la origini: acum câteva zile întreba unul dacă-i adevărat că femeile cu grupa de sânge AB nu pot avea decât un copil. M-am gândit vreo jumătate de zi de unde-o fi scos ideea asta şi singura explicaţie care mi-a dat prin bostan e cam asta: cineva, o femeie cu AB, a rămas gravidă. Mai mult ca sigur, femeia respectivă avea rh negativ. Probabil că medicul a avertizat-o că din cauza sângelui va trebui ca în cazul în care vrea al doilea copil să facă un vaccin. Femeia o fi înţeles că din cauza sângelui ei al doilea copil poate avea probleme, a transmis informaţia vreunui prost care a transmis-o mai departe putin modificată… şi aşa se nasc miturile.

Bine, ăsta nu-i periculos. Dar mi s-a întâmplat să aud de tratamente minune: tuberculoza care se vindecă doar dacă faci o mociorleală din 7 kile de untură de bursuc cu nu mai ştiu cât lapte de capra, o filtrezi, o amesteci cu alcool şi o îngropi pentru o vreme, după care bei chestia aia, conform unui ritual pe care iarăşi nu mi-l amintesc. Să trecem peste faptul că nu prea văd cum faci rost de untura de bursuc, că laptele, de capra sau nu, e un mediu de cultură foarte bun, şi că dacă mai pui şi alcool bag mâna-n foc că te alegi cu o cufureală de dai colţu’ înainte să ajungă salvarea, vă daţi seama că un nene tuberculos care să zicem că supravieţuieşte, ar putea umbla fericit, crezându-se sănătos, printre noi? Sau că bolile de oase se vindecă dacă faci rost de-o rădăcină de la o buruiană minune, parcă untul-pământului, care are şapte metri, şi trebuie rasă şi lăsată la macerat în ţuică de prune, apoi băută după acelaşi ritual complicat… de parcă un nene cu reumatism ar putea căra o radăcină de şapte metri. Observaţi, vă rog, ca nu spun nici un cuvănt despre faptul că rădăcina aia ar putea fi otravitoare (chestie care nici nu contează prea mult, de fapt, cu atâta ţuică…).

Am mai auzit că dacă ai varicelă trebuie să te îmbraci în roşu, pentru ca bubele să iasă pe piele şi să nu se localizeze pe organele interne, că n-ai voie să te speli în urechi pentru că faci ciuperci (tot în urechi), că dacă porţi în buzunar un cartof sau o ceapă nu faci reumatism, ca herpesul trece dacă reuşeşti să faci o pisică să dea cu coada pe-acolo şi că durerile de dinţi trec dacă bagi un căţel de usturoi în carie (jiizăs, ce caverne ar trebui să ai!)

Cel mai haios leac pe care l-am auzit a fost unul pentru crizele de colici renale. Din nou, nu pot să vă spun exact schema terapeutică (unii ar putea crede că-s rău intenţionată şi nu vreau să vă împărtăşesc din miracolele medicinei tradiţionale, dar trebuie să ştiţi că adevărul e că nu mă puteam concentra, ocupată fiind să mă ţin de burtă ca să nu explodez de râs), ce-mi amintesc e că trebuia să tai în două o ridiche neagră, să o scobeşti, s-o umpli cu miere şi să bei lichidul rezultat. Dar toată treaba asta n-avea nici un efect dacă nu te tăvăleai pe covor, în sens orar, de exact 11 ori, la miezul nopţii.

O să mi se atragă atenţia că medicina naturistă câştigă din ce în ce mai mulţi adepţi. Că dacă leacurile băbeşti au fost eficiente de sute de ani înseamnă că până la urmă e ceva de capul lor. Da, măi fraţilor, nimeni nu zice că nu-i aşa. Berea e excelentă pentru rinichi, limba-oii pentru răni şi pentru tuse, zmeurul pentru cicluri neregulate, usturoiul pentru paraziţi, untul e mai bun decât orice cremă anti-rid, aş putea să vă înşir zeci de tratamente de-astea, că ş-aşa se uita oamenii la mine ca la felul cinşpe când le spun să bea ceai de cimbru şi să nu mai înghită pastile, numai că eu nu despre aia vorbeam. Eu vorbeam despre tratamentele născute din imaginaţia hiper-reactiva a câte unuia, combinată cu naivitatea altuia şi cu faptul că prin transmiterea de la prost la fraier se pierde fix sămânţa de adevăr şi se exagerează ritulalul. Aş vrea să-l văd pe cel care e conştient că nu descântecul, ci cărbunele te face bine.

Ia să vă văd, mai ştiţi leacuri de-astea?

A voastră Adriana

 Loading ...

Ţara-ntreagă-i un şantier

De dimineaţă au venit zece oameni. Erau aici când am ajuns eu, de fapt, la început m-am speriat că mă aşteaptă pe mine, că eram în întârziere. Apoi, pe la 9, au mai venit doi. Ăştia cred că erau ăia cu mapa, că n-au stat decât cinci minute şi s-au dus în treaba lor, păreau foarte ocupaţi. Oricum, au rezolvat ceva în cele cinci minute: i-am văzut vorbind la telefonul de serviciu (ditamai cărămida, de-aia cred că era cel de serviciu) şi peste juma’ de oră a venit UTILAJU’ (o chestie mare, galbenă, pe roţi, pe care scrie “kaesar” - pentru impresia artistică, presupun). Cei zece s-au apucat de lucru: întâi au împins utilajul în poziţie, în aşa fel încât sa-mi blocheze intrarea (s-or fi gândit că nu-i cazul să intre toţi grăsanii), şi-au îmbrăcat hainele de lucru (veste portocalii, reflectorizante, ca să nu fie loviţi de maşini în timp ce sapă), şi-au adus picameru’, şi s-au aşezat pe iarbă. Şi-au stat. Cam o oră. Într-un final, unul dintre ei, mai tânăr şi mai prost, a luat generatoru’ de zgomot de coarne şi a început, încurajat de pe margine de ceilalţi nouă. Mă rog, o perioadă au fost opt, unul plecase după cafea, aşa că nici treaba n-a mers tocmai unsă. Oricum, ţinând cont de faptul că bucata de beton pe care trebuie s-o spargă e chiar lângă cladire şi că din cauza picamerului se zguduiau pereţii, trosnea centrala, trepida biroul şi clănţăneau toate sticluţele, mie mi s-a părut că e suficient.

Ies, să văd dacă nu cumva au pe ordinea de zi demolatul clădirii. Unul dintre ei, cel mai bătrân, strigă la puştiul cu scula “ho, bă, că deranjează!” şi-mi zâmbeşte sadic. Mă măsoară din cap până în picioare, ajunge la concluzia că-s fată bună, fără fiţe în program (eram desculţă) şi întreabă “nu vă doare capul?” Scutur capul, să vadă că încă îl pot mişca, şi dau să-i expun problema mea: s-au apucat de demolări? Mă întrerupe cel mic, expunând frumuseţe de dinţi: “mergeţi la farmacie să vă luaţi nişte nurofen!”. Well, nu ştiu alţii cum sunt, da’ eu încă mai pot să zâmbesc la replica asta, chestie care i-a convins definitiv pe băieţi că-s de treabă şi n-am ieşit să fac scandal, aşa că s-au grăbit să mă liniştească: nu mai durează mult, bucata aia şi gata, până ajung la ţeavă. Ţeavă?! După ce ţeavă săpaţi, frăţiorilor, acolo nu-i decât o ţeavă de gaz!!!! Păi, după aia. Păi, cu picameru’?! Păi, ce-are? Bine măi copii, da’ dacă nimeriţi naibii fix în ea şi sărim în aer ca ăia de la Cluj? “Eh”, face bătrânul un gest a lehamite cu mâna, “nu-i prima dată!”

Şi cu ce mă încălzeşte pe mine că “nu-i prima dată”? Ba de fapt, mă încălzeşte, că m-a cam trecut un val de adrenalină până să-mi dau seama că omul se referea la prima dată când sapă cu scula aia după ţevi, nu la prima dată când au provocat o explozie. Se pare însă că aşa a zis şefu’ (şefu’ fiind unul dintre ăia doi de dimineaţă, un deştept care sâmbătă a reuşit să-şi bage o roată de la Dacie în şanţul săpat vineri), deci cine suntem noi, muritorii de rând, să punem la îndoială siguranţa lui?

Au mai intrat, pe rând, cam la 10 minute, să bea apă, deşi cred că voiau doar să verifice dacă n-au picat încă pereţii. Băieţi buni, cred că până la urmă ne împrietenim, că la cum progresează lucrările o să avem timp destul să ne cunoaştem mai bine. Dar au avut dreptate, n-a mai durat mult. N-au terminat de găurit metrul ăla pătrat de beton, da’ nu mai lucrează, e 11 jumate, sunt în pauza de masă. Până pe la 2 cred c-o să fie linişte.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Din frustrările mele…

Astăzi a venit Carolică singur să-şi cumpere medicamente. Pentru prima dată. A venit cu ghiozdanul pentru şcoală (la toamnă începe clasa întâi), cu creioanele colorate, încă neascuţite, şi cu vreo trei caiete. A stat vreo jumătate de oră, mi le-a arătat pe toate, mi-a spus pe care i le-a cumpărat “mami” din Carrefour şi pe care i le-a dat “surioara mai mare, Ioana”, cum o să aibă linii albastre pe marginea caietelor şi cât de frumos ştie să facă deja bastonaşe şi cercuri. Mi-a rupt inima, i-am dat un pumn de pixuri şi vitamina C de rigoare, mixtura după care venise şi a plecat, săltând, ca să-i sune rechizitele din ghiozdan.

Îl ştiu pe Carolică de când avea 4 ani şi nu comunica decât prin interjecţii. E unul dintre copiii daţi în plasament maternal. El, sărăcuţul, a dat peste o “mami” adevărată, şi o dată cu ea peste o surioară şi un frate mai mare. A mai avut noroc de o doctoriţă admirabilă, care s-a dat peste cap să-l facă bine. La patru ani nu ştia să meargă, şi la cât de micuţ era nu cred că ar fi putut oricum, şi nici să vorbească. Venea lunar, împreună cu Ioana (care la 14 ani îl păzea ca o lupoaică) şi cu “mami” să-şi ia medicamentele şi vitaminele, zâmbea cu toată gura şi ochii lui negri deveneau aproape albaştri de fericire dacă te strâmbai la el. A făcut progrese foarte repede şi când a început să vorbească a spus toate cuvintele corect, cu accent (şi acum pronunţă “suriOAra”, “caietUL”). Aleargă, e vioi, şi îşi iubeşte familia. Cea la care stă acum, pentru că acest copil are şi mamă, şi tată. Mama şi tatăl lui sunt căsătoriţi legal, au casă, curte, joburi, şi un singur copil, pe care vin să-l vadă o dată la două săptămâni pentru două ore.

Nu ştiu de ce l-au dat. Sincer, nici nu cred că mă interesează. Carolică e fericit cu “mami”, fără să ştie că “mami” plânge de câte ori n-o vede el: a fost avertizată că va fi pus pe lista de adopţii.

Adina e şi ea o fetiţă cu părinţi care n-au vrut-o. Au plecat în străinătate, la lucru. Cea care a luat-o “în plasament”, o bătrână, nu şi-a bătut prea mult capul cu fetiţa. I-a dat să mănânce, haine, şi a pleznit-o periodic pe cele mai diverse motive, că bătaia e ruptă din rai şi copilul oricum face prostii. Până la urmă a văzut-o o doamnă şi a luat-o pe Adina la oraş, s-o ducă la grădiniţă. Bineînţeles, ne-legal, salariul de asistent maternal îl încasa tot baba. Doamna respectivă, “Lili” îi spune Adina, are şi acum grijă de ea, o duce la şcoală, în parc, o ajută la lecţii şi trăieşte cu spaima că într-o zi va veni mama ei s-o ceară înapoi.

Sunt oameni care se bucură de fiecare moment pe care îl au. Spre deosebire de cele trei-patru babe care mi se plâng de la uşă ba că le doare spatele, ba că s-a scumpit gazul, ba că-i prea cald afară şi ele au tensiune, nu pot veni după medicamente… Au câte trei căţei, dar din păcate nu poţi trimite căţelul, chiar dacă ” e ca şi copilul meu”, după pâine, şi “vecinii e răi, doamnă, toţi vrea să te înşele!”. Mai demult, scoasă din sărite de lamentările uneia, i-am spus că trebuia să fi făcut un copil, ca să aibă pe cine trimite, şi mi-a răspuns, siderată: “şi cum vrei domnişoară să scot un copil pe gaura aia?”. Alta, care se plângea că n-o iubeşte decât căţeaua, mi-a spus că n-a avut niciodată timp de copii, ea şi soţul ei au avut o viaţă socială foarte activă şi s-au iubit foarte mult. Nu-mi poate fi mila de ele, nu atunci când ştiu că sunt o mulţime de copii care ar fi peste măsură de fericiţi să facă piaţa, să stea la coadă la farmacie sau la Electrica doar ca să aibă cui să-i spună “mami”. Poate că e mai bine că n-au avut niciodată copii, dar ceea ce mă enervează e faptul că se vaită de singurătate. Păi bine, deşteptele lui peşte, dacă voi nu iubiţi pe nimeni, şi vă doare în fund de necazurile altora, cum aţi vrea să fiţi iubite? Rămâneţi cu câinii, ei, săracii, nu ştiu ce-i ăla egoism!

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

I’m back

Tata are o vorbă: cel mai groaznic vin e “vin din concediu”. Mai ales dacă în concediu ai fost undeva unde era linişte.
Începe cu drumul: ai senzaţia ca e prea mare traficul, că maşinile trec prea aproape de tine, că toţi depăşesc ca nebunii, că-s prea multe cisterne şi tiruri, că semaforul stă prea mult pe roşu şi prea puţin pe verde, că bicicliştii sunt turbaţi, că banda ta e prea îngustă, că toţi pietonii trec pe roşu, babele merg prea încet…

Pe urmă ajungi acasă: frigiderul e gol, că nu erai nebun să laşi mâncarea două săptămâni şi să risti să te trezeşti cu cine ştie ce forme de viaţă pe-acolo, becul de la baie s-a ars, că l-ai uitat aprins, florile sunt supărate (dac-o prind pe cumnată-mea în următoarea săptămână o scalpez), e prea cald, că geamul n-a fost deschis de tot, praf, coşul de gunoi n-are sac (şi ce mă enevează că mă prind abia după ce am golit scrumiera), nici o firmă nu mai face livrări la ora aia şi pe deasupra mirosul de la mâţele blocului se ridică până la etajul trei.

Trebuie să faci un duş, să despachetezi (adică să goleşti bagajele la spălat, că nu facem la ora aia discriminări, mai ales ca Veta, maşina de spălat, nu ştie ca unele haine n-au fost atinse), să cauţi ceva de băgat în gură (misugei cu zahăr), să te cerţi cu zăoanu’ “ba tu trebuie să te duci după o cola rece, că io am făcut altceva” şi în general ai de făcut o serie de chestii care te calcă pe nervuţ mai rău decât de obicei.

A doua zi trebuie să te duci la o nuntă (1,2) (să nu-ţi imaginezi că poţi să-ţi revii după drum), aşa că de dimineaţă calci cămăşi, iţi dai seama că rockeru’ de zăoan n-are pantofi (cum prinde momentul, cum îi dă) şi tu n-ai ruj, spumă de păr, rimel şi fard (nu râdeaţi, că tot aveam ceva: eyeliner şi ceva foarte sclipicios de la fiică-mea) şi nici măcar o pereche decentă de ciorapi, so, iute la cumpărături. Şi nunta, după liniştea de la buni, să-ţi cânte un acordeonist din sud ceardaşuri şi braşoveanca, nu zic de cum i-au ieşit dansurile de pe la Cluj, căldura sufocantă dintr-o sală plină, scaunele acoperite cu porcăria aia de satin cu fundă la spate, ca să am eu de ce-mi înnoda tocurile… oh, god! Bine măcar că mi-au dat bere şi nu vrăjeli gen martini şi campari (au dat şi de-alea, dar au avut bunul simţ să întrebe înainte să-mi pună paharele în faţă). Dar de nuntă vă povestesc mai târziu, că să mă pot lăuda cât de sexy am fost.

Apoi vine criminala zi de luni, când ajungi la lucru şi începi să auzi: bine că ai venit, că trebuie să faci aia, şi aia, şi aia, şi să nu uiţi de aialaltă. Sun-o pe X, că te-a căutat de-a înnebunit, trimite şapte mailuri, că io nu ştiu cum, printează patrusutedemii de hârtii că io n-am vrut să mă bag în calculatoru’ tău…

Şi curăţă trei zile după isteţii care nu se pot abţine să facă mişto de proşti şi proştii care pun întrebări cretine pe forumuri.

Încă nu mi-am revenit. Vă rog insistent să n-aveţi pretenţii să scot ceva intelijent. O să ajung la concluzia că mai bine nu plecam în concediu ca să nu am de unde să mă întorc.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

La nunta - partea doua

Ajungem la crâşma unde era cheful (în limbajul meu de scorpie, “crâşmă” inseamnă orice local care are mese, scaune şi-ţi dă de băut, numărul de stele fiind complet irelevant) numai ca să avem un şoc: ăia aveau acolo trei nunţi, mari şi late. Cum de obicei nimeni nu-i cunoaşte pe toţi invitaţii, era o confuzie totală, unii veneau, băgau câte un ochi prin sală, poate-poate recunosc vreo mutră, se luminau la faţă şi se întorceau să ciocenască paharul regulametar de şampanie cu socrii, naşii sau mirii care aşteptau civilizat in faţa sălii, alţii se uitau din ce în ce mai derutaţi dacă mai există vreun etaj, fără să aiba curajul să urce, foarte puţini întrebau “asta-i nunta lui Ovi?” V-am mai spus, şi dacă nu v-am spus-o v-o repet, vorba unui prof de-al meu, io-s fată deşteaptă, aşa că după ce m-am prins ce dezastru e acolo am aşteptat cuminte afară, pentru ca la cât era de cald ar fi ieşit până la urmă cineva cunoscut. Şi nici n-am avut mult de aşteptat, au apărut ai mei şi am urcat la etaj, am ciocnit, am mâncat un pişcot, ne-am pupat cu toată lumea, ne-am luat repartizarea la mese şi ne-am dus cuminţi la locurile noastre.

Şi pentru că nu cunoşteam pe nimeni din zonă, m-am apucat să studiez, în cel mai nesimţit mod posibil (adică mă holbam la oameni), toaletele invitatelor. Nu de alta, dar purtam o rochie cu spatele gol şi mă simţeam uşor “overdressed”. Mi-a trecut în trei secunde. Puteţi să mă tăiaţi în bucăţi că tot n-o să înţeleg vreodată ce-i în capul celor care îmbracă la trei dupămasa rochii lungi, cu paiete şi voaluri, sau cum te poţi duce la o nuntă echipat ca de plajă. Jur că am văzut o tanti cu şlapi. Erau nişte şlapi negri şi strălucitori, dar tot şlapi, fără toc şi cu chestie de-aia între degetul mare şi restul de degete, asortaţi fenomenal cu o rochie de perdele roz, corset cu paiete aurii şi poşetă de geamantan d-ăla cadrilat, aparţinând unei tanti pe care n-aş lăsa-o să se suie în maşina mea că-mi strică suspensiile: avea în jur de trei tone. Tanti, nu maşina, aia cred că-i mai uşoară. Am mai văzut o mulţime de rochii înflorate numa’ potrivite cu nişte cocuri super-ultra-extra-savante şi machiaje la fel, pantofi minunaţi purtaţi la pantaloni “bussiness” şi maiou de mătase şi corsete de sub care ieşeau sutienele. Cu bretele, normal. Ştiu că sunt rea, dar dacă n-ai cu ce să umpli un corset, şi afurisita aia de gravitaţie insistă să-şi facă de cap, de ce mama naibii ţii neapărat să te echipezi ca un supermodel de 16 ani? Sau dacă ai către 50 de ani şi ai trecut de 80 de kile, ce te face să crezi că poţi purta o rochie strâmtă, despicată pe picior, fără să strici pofta de mâncare a tuturor? Să nu mai spun că genul ăla de rochii era la modă când am terminat eu liceul…

Erau vreo câteva tinere superbe, dar care purtau rochii urâte. Nu numai urâte, dar şi largi. Mie mi-ar fi fost bune, ele, săracele, ar fi trebuit să ia mărimile 38. Dar le înţeleg, la ce modele am văzut eu, ce purtau fetele era acceptabil, şi nunta a fost cam “din scurt”.

Cea mai nepotrivită în peisaj era mireasa. Săraca fată, mignionă şi dulce, cu o rochie crem simplă, arăta ca un copilaş printre balenele prezente. Numai Ligia a fost o mireasă mai frumoasă, da’ nu toată lumea poate avea păr roşcat, ochi verzi şi ten alb.

După ce-am terminat de trecut în revistă personajele şi mi-a crescut şi selfestimu’ până la tavan, pentru că ţin să vă spun că arătam mai sexy cu machiajul meu “incomplet” şi rochie până la genunchi decât vreo trei păpuşi sub 20 de ani cu rochii până fix sub noadă (btw, astea de ce purtau sutiene push-up?), a venit o tanti şi m-a întrebat ce vreau să beau. Adică mi-a înşirat vreo şapte chestii de care n-am auzit în viaţa mea, da’ tre’ să recunosc că sunau tare simandicos, bere, vin (ş-alea de vreo cinci feluri)… am ales berea, desigur, şi culmea e nici nu s-a uitat la mine ca la o sărită de pe fix.

După vreo juma’ de ceas zăoanu meu, care-i înzestrat cu ureche muzicală, ghinionul lui, a început să se enerveze. Că nenea acordeonistu’ cântă prea lent. După încă juma’ de ceas, s-a dus la chitarist să-i atragă atenţia, şi a fost tare dezamăgit că omu’ ştia, da’ îl lăsa totuşi să cânte. I-a chiţăit pe ăia din jumate în jumate de oră, i-a rugat frumos să nu cumva să-i pună dracu’ să cânte nu-ştiu-ce, degeaba. Nu s-au lăsat înduplecaţi. Au tras băieţii nişte ceardaşuri pe două voci de nu mai ştiau nuntaşii după care să se ia, ne-au cântat melodii de când era mama fată atât de defazat de nici nu-ti mai venea să râzi, în schimb le-a ieşit aproape perfect “lilly was here” (of cors, asta n-o prea poţi cânta cu acordeonul, aşa că nenea luase o pauză).

Funny a fost abia după opt, când a început lumea să se simtă mai libera de inhibiţii, dat fiind că nenea socrul mare, ştiind că are invitaţi de pe şantier, a pus pe mese băutură şi mâncare cât pentru şapte cămine de politehnişti (apropo de politehnişti, m-am distrat teribil studiind prietenii mirelui: băieţii se simţeau excelent, râdeau, gesticulau, mâncau… în timp ce remorcile lor - scuzaţi expresia şi răutatea - se plictiseau îngrozitor. Mai luau câte o gură de apă, zâmbeau una la alta, schimbau trei cuvinte peste masă, căutau ceva în poşete, îşi aranjau rochiţele, mai înghionteau băieţii ca să le bage şi pe ele în seamă, să le scoată la dans, iar zâmbeau, iar luau o gură de apă…), şi nu te prea poţi abţine când vezi cinşpe burtoşi ţopăind “menaito”, care mai de care mai estetic şi mai cu talent.

Până pe la miezul nopţii când am plecat şi noi ca tot omu’ m-am chinuit să-i găsesc lui Rosto o gagică acceptabilă. Vedeam una subţirică, auzeam “ete p.la, vrei să mă tai cănd o iau în braţe?”, una care dansa bine (chiar bine, cred că făcuse dansuri de societate după cum se mişca): “tu nu vezi ce nas are? ui’ mamă rechinu’!”, alta cu o rochie tranparentă şi fără sutien (da’-şi permitea): “obosita aia-i deodată cu mama ‘tână!”… Nimic nu i-a convenit, e drept că era cam crizat din cauza acordeonistului, tot io am rămas “the best of”, şi tot cu mine a trebuit să se întoarcă acasă.

A voastră Adriana

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

credit foto

La nuntă - prima parte

Sâmbătă am fost la nuntă. Urăsc nunţile. Dacă-mi mai vin vreodată idei creţe gen “hai să mergem, că-i băiet bun”, împuşcaţi-mă, ca să nu sufăr.

Încep cu “haoleu, săptămâna viitoare e nunta şi io n-am rochie, expediţie de cumpărături”. Ca să vedeţi cât de mult mă iubeşte Rosto, ţin să vă spun că a venit cu mine prin toate magazinele deschise din Târgu-Mureş, fără să-l treacă la budă, fără să trebuiască să fumeze o ţigară urgent, fără să moară de foame brusc şi dintr-o dată şi fără să comenteze nimic de specia muierească. A fost un chin, cu tot suportul lui moral, să văd mii de volănaşe, dantele, bretele şi trene, mai ales că eu am nişte idei fixe despre ce înseamnă “elegant”, care nu includ sclipici, corsete, flori, pătrăţele, buline, zeci de culori una peste alta şi patru combinaţii de materiale în acelaşi metru pătrat de ponghiolă. Căutam, idioata de mine, o rochie simplă, uni, cu decolteu pătrat (la asta am renunţat repede, exageram cu pretenţiile) si de preferinţă până la genunchi. Am găsit nişte chestii de purtat la Oscaruri, de vreo 40 de kile bucata, sau alte chestii de purtat la plajă, numai floricele şi şnuruleţe, aşa că săracu’ Rosto a scăpat fără să ma vadă probând ceva. Bine, să nu fiu rea, erau vreo doua modele ok, dar mărimea maximă era 38. Ce-o fi în capul lor, fiică-mea poartă 38! Aşa că mi-am mobilizat cumnata să-mi aducă o rochie de-a ei, am făcut schimbul pe drum, din maşini, ca mafioţii, şi m-am scos.

Sâmbătă mă trezesc pe la 10 jumate (am circumstanţe atenuante), beau cafeaua vreo două ore (v-am spus că-mi place să-mi beau cafeaua ), şi pe la 12 jumate mă gândesc că a fi cazul să mă pregătesc de chef (că se anunţa un chef monstru, mirele fiind politehnist şi socrul mic unul dintre baby-sitter-ii mei - adică tot inginer constructor). Trimit zăoanu să-şi aducă ţoale la călcat, inspectez şi calc şi rochia cumnată-mii, şi mă bag la duş. Pe când ma distram eu mai bine cu apa ba rece, ba caldă, că dacă trag vecinii apa la wc scade presiunea pe toată coloana, mă informează rockeru’ că şi-a donat pantofii acu’ doi ani, şi deci n-are. Îl trimit la cumpărat pantofi, dacă tot mi-am amintit că nici eu n-am ciorapi. Fetelor, aţi trimis vreodată un nene de doi metri să va cumpere aşa ceva? Dacă trebuie şi-i musai, să nu uitaţi să specificaţi exact firma producătoare, mărimea, grosimea şi nuanţa, ca să nu enerveze vânzătoarea cu “păi, e cam cât dumneavoastră, dar mai înaltă”, “ce culoare? maro! Cum cel fel de maro? păi sunt mai multe feluri?”, “da’ cât de groşi poa’ să fie? d-ăia subţiri, de vară!” “lycra nu-i tot mătase?” etc. Oricât de frumos şi sprâncenat ar fi, nici săraca tanti aia nu rezistă o veşnicie!
Se întoarce, cu pantofii lui şi ciorapii mei (băiat descurcăreţ, da’ şi io am ştiut ce să cer! ), şi intră el la duş. Şi eu peste el, după cinci secunde, că îmi trebuia ceva să-mi dau în cap ca să-mi stea părul cum îl pun (v-am zis că m-am tuns, nu?). Şi tot eu, peste încă zece secunde, să caut trusa de unghii. Şi ojă peste alte trei secunde. Şi ruj. Ruj n-am, da’ poate găsesc lipgloss. Nu găsesc. Atunci nişte rimel. Nici d-ăla n-am, nu-i nimic, caut la Andrada, că parcă am văzut ceva. N-are, trebuie să intru iar peste el, măcar un creion de ochi să iau. Ups, creioanele nu-s în baie, le-am luat că-mi colora Tudor caloriferul cu ele. Scuze. Asta-i ultima dată, iau toată trusa şi gata. Adică nu, mai am nevoie doar de nişte dischete demachiante că am pictat pe lângă.

Mă mir că nu m-a bătut, săracu’ om. D-aia îl iubesc, că nu se enervează din orice prostie. Şi că îşi dă cu părerea, foarte serios, că-s mai potrivite sandalele comode decât alea frumoase, doar de dragul picioarelor mele, că părul îmi stă perfect, că ochiul stâng nu pare mai mare decât dreptul, nici mai sus, totul e exact cum trebuie, da’ hai să plecăm, ok ?

Bine, plecăm.
Restul vi-l povestesc mâine.

A voastră Adriana

 Loading ...

Îmbătrânesc

M-am tuns săptămâna trecută. Treceam pe lângă un coafor de cartier şi am văzut-o pe tanti coafeza în drum, la o ţigară. Am întrebat-o dacă-mi poate face programare şi mi-a spus că n-are pe nimeni, aşa că mă poate tunde pe loc. Zis şi facut, deşi „pe loc” s-a făcut aproape o oră.

Acum îmi pare rău. Nu pentru că mă pot pieptăna cu prosopul sau pentru că nu mai scot la duş câte un pumn de şuviţe şi nici măcar pentru că dimineaţa îmi stă părul ca unui punkist, ci pentru că azi am vazut câte fire albe de păr am. Ce vorbesc eu… „fire”! Sunt şuviţe de-a dreptul! Azi dimineaţă am crezut că am ceva făină în cap!

Ceea ce e dubios e că oamenii au reînceput să-mi spună „domnişoară”, aşa că aş putea deduce că freza cea scurta mă întinereşte, nu? (mie nu mi se pare că-s schimbată, dar de altfel când mă întreabă cineva câţi ani am, primul impuls e să spun „23”).

Şi asta mă face să mă întreb dacă nu-s uşor caraghioasă: mă simt ca la 23, mă îmbrac ca la 23, mă port ca la 23, şi când colo eu am tâmplele grizonate. Ar trebui să-mi vopsesc părul, eventual să-mi pun puţină pioctanină, albastru de metilen sau fuxina în cap, să port fuste lungi şi drepte, ruj ciclamen şi să-mi desenez sprâncenele cu creion dermatograf „Ada” de la Farmec. Să-mi pun naftalină în dulap (damn, I hate that smell) sau săculeţi cu cimbrişor, lavandă sau tutun, să port pălărie de paie vara şi de fetru iarna, paltoane lungi şi mânuşi de dantelă. Şi desigur, tocuri şi poşetă, exceptând sâmbăta dimineaţa, când o să mă duc la piaţă cu paporniţa.

Acu’ să nu începeţi să mă consolaţi, că vă bat. N-o să ajung niciodată una din babele care pune sare pe gheţuşul copiilor. Sau dacă ajung, promiteţi-mi că mă împuşcaţi. O să port blugi şi tricouri negre (emo, da, da, ştiu), adidaşi şi bocanci până la adânci bătrâneţi. O să scriu pe blog făcând pe deşteapta ca şi până acum. O să am prieteni de 17 ani şi când o să am eu 65. Şi o să mă simt de 23 toată viaţa.

A vostră Adriana

 Loading ...

Ce mâncăm azi?

Nu-s mare bucătăreasă, de fapt habar n-am să gătesc. Aşa că vara mâncăm verzituri, mai ales după ce trimit copiii la buni. Se mai întâmplă, dacă-i foarte cald, să prestez o supă de roşii sau de “bogăţia pământului” (adică cu tot ce găsesc), şi dacă se enervează Rosto („astea-s fluştureală, nu mâncare!”) câte un ghiveci, sau dovlecei cu orez, vinete cu orez, vinete turceşti, varză călită, conopidă…

Vă spun cam ce salate ştiu să fac, menţionez că ingredientele se pun “ad oculus” (după ochi), iar maioneza şi smântâna “quantum satis” (cât încape).

• Salată bulgărească: roşii, castraveţi, ceapă, telemea, şuncă, măsline şi ce mai găsesc prin frigider, ulei şi sare, m.f. susp.

• Salată de paste cu ardei: paste fierte (mie-mi plac gnocchi de la Barilla), trei culori de ardei tăiaţi fâşiuţe, roşii, măsline, ton şi iubirea mea, maioneza, tot m.f. susp.

• Salată cu porumb: şuncă (sau orice chestie fiartă şi afumată bine), telemea sărată, multe multe măsline negre feliuţate, mult porumb dulce, ciuperci, o tonă de maioneză şi trei de smântână, m.f. susp.

• Ciuperci cu maioneză: in plus faţă de ce ştie toată lumea, eu pun mult usturoi, ou fiert şi un pic de porumb

• Vinete cu maioneză: arhicunoscută

• Salată orientală: cartofi, ouă şi restul de verzituri.

P.S: „m.f. susp.” înseamnă “misce fiat suspensia” (amestecă şi fă o suspensie), adică toate alea trebuie să plutească in sosuri.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Cafeaua

Când am auzit prima oară “dulce-amărui” m-am gândit direct la cafea. Cu mine în casă trebuie să ţii cafeaua sub lacăt. Îmi place cafeaua, îmi place gustul ei, mirosul, culoarea şi tot ce ţine de cafea. Şi cel mai mult îmi plac bârfele de “la o cafea”. Tipic feminin, nu?

Dar trebuie să recunoaşteţi că nimic nu se compară intr-o dimineaţă ploioasă de octombrie cu mirosul cafelei care-ţi încălzeşte palmele şi obrajii - scuza perfectă ca să mai stai o oră în pijamale - şi vocea lui Janis Joplin in timp ce o prietenă bună te pune la curent cu cine, ce, de ce, unde, cum şi când. E o bucăţică de rai. Cam ca atunci când se duc bărbaţii la toaletă cu ziarele sub braţ şi acul de siguranţă după ureche (în caz că li se pune vreun cârcel).

Cafeaua n-ar avea nici un succes dacă nu ţi-ar oferi cu atâta nonşalanţă posibilitatea să socializezi. În definitiv, e doar o băutură negră şi amară, miroase demenţial, e adevărat, dar câte dintre noi pot spune că-şi savurează cafeaua când o beau singure? Se mai întâmplă, dar o bem “în virtutea inerţiei” şi pentru că ne-a intrat în cap că ne trezeşte. Texte, fetelor, texte, ceea ce ne trezeşte cu adevărat nu e cofeina, ci bârfa! (so, data viitoare când vă beţi singure porţia zilnică nu vă mai miraţi “tot adormită sunt, şi doar am făcut-o destul de tare!…”). Cu zahăr sau fără, cu frişcă, hel, rom, coniac, ciocolată, fursecuri… cafeaua ar trebui trecută în patrimoniu, la capitolul “mari comori ale umanităţii”.

Îmi place cafeaua. Să fie dulce-amăruie, fierbinte şi într-o cană mare, cu toartă largă. Să-mi daţi ca accesorii un fotoliu mare şi câteva prietene, “Bobby McGee” şi “Mercedes Benz”, o pijama largă şi ţigări. Puneţi-vă câte o cană şi voi, v-ascult.

A voastră Adriana

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email