Promisiuni

Iată, vine vara! Doamne, am scăpat de frig, de ploaie, de facturile prea mari. A venit direct căldura şi am trecut direct la sandale. Am făcut economie căci nu ne-am mai cumpărat pantofi. Au apărut şi cireşele, şi căpşunile, dar nu ne putem încă permite să cumpărăm.

Dar vin alegerile şi după, va fi o nebunie… ne vom putea permite pantofi noi, ne vom lua şi cireşe şi căpşuni pe săturate, vom putea plăti lejer facturile foarte mari care acum ne dau bătăi de cap. O să curgă lapte şi miere peste tot. După cum se anunţă prin ziare şi la colţ de stradă nu vom mai putea de atâta bine. Suntem tare nehotărâţi căci toţi promit şi noi credem şi iar ajungem să visăm la drumuri asfaltate, la parcuri de joacă, la grădiniţe suficiente pentru copii, la o viaţă mai bună. Şi iar trece timpul şi noi sperăm să fim mai liniştiţi, dar nu avem norocul ăsta.

Şi iar vine o campanie electorală şi iar unii promit, iar alţii mai creduli ca să nu zic proşti, cred . Şi aşa unii se duc sus, sus, iar alţii rămân ca vai de capul lor! Ne mai vedem după alegeri!

A voastră Cristina

 Loading ...

Revederea

Sunt cadru didactic de 21 de ani şi prin mâinile mele au trecut 5 generaţii de copii. Deja am început să pot să împărtăşesc din experienţa mea şi altora şi sunt mândră că toată strădania mea de-a lungul timpului a dat roade. Dar nu despre asta vreau să vă spun. Acum ceva timp m-am reîntâlnit cu învăţătoarea mea.

A fost o întâlnire emoţionantă, ne-am readus aminte de clipele când ne-am văzut prima dată sau de momentele frumoase petrecute în excursii sau de alte activităţi deosebite. Am vorbit şi de năzdrăvăniile pe care le făceam noi, copiii şi pentru care ne dojenea uneori. Am mers şi am mâncat împreună o prăjitură şi am băut un suc, apoi ne-am plimbat cred că în jur de două ore tot amintindu-ne de una de alta… Mi-am revăzut atunci întreaga copilărie, m-am revăzut în banca de la şcoală cu emoţiile mele, cu gândurile de atunci cu trăirile de atunci. Chiar dacă i-am urmat meseria şi am aproape 40 de ani, alături de dumneaei m-am simţit tot copilul timid şi foarte emotiv de atunci. Chiar dacă timpul şi-a spus cuvântul la amândouă, fiind împreună m-am simţit ocrotită şi alintată aşa cum era în copilărie când ceream sprijin şi-l primeam pe loc.

Ce vremuri…Putea să ne predea în voie nu era nevoită să alerge prin materie. Avea mult tact pedagogic şi multă, multă răbdare cu fiecare dintre noi. A aflat despre colegii mei care pe unde sunt, ce fac, câţi copii au şi era tare mândră de ei. Acum este o bătrânică ce-şi creşte cu drag nepoţii, dar pentru mine este aceeaşi persoană pedantă. Şi foarte importantă pentru universul meu. Şi foarte apropiată de inima mea. Şi prezentă în profesia mea.

Sunt mândră că i-am fost elevă, sunt mândră că mi-a dat dragostea pentru învăţătură, sunt mândră că la noi a funcţionat puterea exemplului. Mulţumesc pentru tot, doamna mea învăţătoare! Faceţi acelaşi lucru pentru dascălii care au reprezentat ceva pentru voi!

A voastră Cristina

 Loading ...

Copii părăsiţi de părinţi

Prin natura profesiei am contact cu copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Este firesc să vrei ca părinte să asiguri copiilor tăi tot ce e mai bun, dar oare merită? E adevărat că sunt şi familii cărora le ajunge cuţitul la os şi pleacă de disperare, dar sunt şi părinţi dornici de înavuţire care pleacă să facă bani, bani, cât mai mulţi bani. Nu vă daţi seama cât suferă aceşti copii sau unii cât se schimbă de mult. Unii devin apatici, alţii devin foarte impulsivi, se bat cu colegii.

E adevărat că ei au de acum altfel de rechizite, mănâncă dulciuri mai scumpe, dar undeva în sufletul lor sunt nişte nefericiţi.
Sunt colegi de-ai lor care şi-ar dori să aibă şi ei ce văd la ceilalţi, dar ei nu-şi dau seama că sunt de o mie de ori mai fericiţi că au părinţii lângă ei, că au cine să îi aducă dimineaţa chiar dacă doar pe jos sau cu un amărât de Oltcit vechi de când lumea.

Mi-e atât de milă de cei lăsaţi în grija rudelor sau bunicilor foarte bătrâni, sunt atât de fragili emoţional. Părinţii nici nu-şi dau seama cât pierd (un zâmbet de la copilul lor, un rămas bun înainte de plecarea în excursie, un plânset pentru o măseluţă stricată), nici nu-şi dau seama că timpul cât e copilul lor mic nu se mai întoarce şi pierd etape din viaţa copiilor lor cu care nu se mai întâlnesc niciodată. Aveam anul trecut o fetiţă în clasă care orice ar fi făcut îşi amintea de mama ei, chiar dacă stătea cu bunica, o femeie foarte grijulie şi bună. Când mama a venit de sărbători să mă cunoască habar nu avea despre ce vrea fetiţa ei, despre ce gândeşte sau speră. Şi situaţia lor financiară era foarte bună. În sfârşit las această temă deschisă. Voi mai reveni.

A voastră Cristina Udrescu

 Loading ...

Puiul meu… (2)

Promiteam aici că voi continua povestea mea. Voi insista asupra trăirilor pe care le-am avut în acele momente; ajunsesem o umbră, mergeam ţinându-mă de pereţi şi-l întrebam în fiecare zi pe Dumnezeu de ce am fost aşa de pedepsită. Noaptea mă trezeam şi mi se părea că plânge un bebeluş lângă mine, de câte ori vedeam pe stradă o mămică cu un copilaş în braţe mă opream şi-i admiram, plângând în acelaşi timp. Timpul a trecut, singurătatea mea s-a accentuat, mai ales după divorţ. Singura alinare rămăsese profesia mea şi nu-mi rămânea altceva de făcut decât să iubesc şi alint copii altora. Am pus la un moment dat problema dacă nu ar fi mai bine să infiez un copil, dar viaţa mi-a mai dat o şansă. Am întâlnit un om deosebit, care s-a bucurat să mă alinte, să mă iubească, să-mi ofere căldura unui nou cămin şi să mă susţină. Avem un copil deosebit împreună şi aş mânia pe Dumnezeu să spun că nu sunt fericită, dar sigur ar fi fost mai frumos dacă aş fi avut amândoi copii lângă mine.

Moartea unui copil e o problemă gravă din care cea care suferă cel mai mult e mama, care-şi face atâtea iluzii, timp de 9 luni şi care e dezamăgită de soartă. Viaţa te poate ajuta sau nu şi atunci psihicul are de suferit. Eu am fost o norocoasă, căci viaţa mea a intrat pe un făgaş bun, dar poate alte mame nu au fost la fel de norocoase. Poate ar fi bine să existe o asociaţie care să aibă specialişti care să-ţi fie aproape, să te sfătuiască, să te ajute să treci mai uşor peste necaz, cu preoţi care să-ţi refacă legătura cu Dumnezeu (furia cu care te încarci rupe această legătură când copilul tău a murit).

O felicit pe această cale pe doamna Bianca Brad că a fost sincer şi a spus exact ceea ce a simţit când sufletul i-a fost bolnav. M-am regăsit în fiecare propoziţie pe care a spus-o pe post şi cred că şi alte mame aflate în această situaţie au simţit la fel. Aştept şi alte emisiuni care să vorbească despre acest subiect destul de delicat.

Cine a trecut printr-o situaţie asemănătoare şi consideră că are nevoie de-o vorbă bună, un sprijin, un sfat, să nu ezite în a mă contacta. Voi sta mereu la dispoziţia celor aflaţi în dificultate.

A voastră Cristina

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Vine primăvara

Vine primăvara! Gata! Am scăpat de iarnă, de frig, de zăpadă, de zilele plumburii/ Deja soarele a început să-şi facă simţită prezenţa, au început să cânte păsărelele, iar oamenii pacă sunt mai veseli.

Am pregătit măţişoare pentru toate doamnele şi domnişoarele, nu din obligaţie, ci pur şi simplu pentru că ador să fac o bucurie cât de mică fetelor pe care le cunosc.

E nemaipomenit să vezi că gestul tău schimbă dispoziţia cuiva, că micuţul simbol al primăverii face o bucurie unei persoane care nu se bucură prea des. Niciun cadou oricât ar fi de scump nu poate răsplăti pe deplin „intervenţia” doamnelor în viaţa noastră. Mai precis nimic nu poate fi într-un demers al tău, ca vorba blândă a unei surori care îţi dă un sfat bun, ca privirea haioasă a unei iubite, ca dojana simple a unei bunici care s-a făcut luntre şi punte de-a lungul timpului să-ţi facă o bucurie cât de mică.

Deci, domnilor, nu precupeţiţi niciun efort, nu faceţi economie la bani şi oferiţi doamnelor şi domnişoarelor din viaţa dumneavoastră un mic cadou cu ocazia venirii primăverii cu ocazia unui nou început.

Veţi primi înzecit înapoi. Ce zic eu înzecit, însutit chiar! Luaţi exemplul meu şi vă veţi bucura!

A voastră Cristina

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

Puiul meu…

Acest articol îl scriu în urma apariţiei pe care a avut-o Bianca Brad la emisiunea “Naşul” în care a prezentat trăirile pe care le are o mamă care trece printr-o situaţie nefericită : moartea unui copil nou născut. M-am căsătorit în anul 1987 cu cel pe care credeam că l-am ales pentru toată viaţa, dar care s-a dovedit a fi un om al interesului. L-am ajutat să-şi termine facultatea, iar astfel a reuşit să prindă o repartiţie bună, căci avea familie şi eu aveam un serviciu stabil (sunt învăţătoare). Când am trecut prin tragedia de a-mi pierde puiul a considerat că e mai bine să-şi caute fericirea în braţele altei femei. Pentru că educam copiii de la şcoală, abia aşteptam să am şi eu copilul meu (pe care să-l iubesc şi să-l educ aşa cum îmi doream).

Dar soarta nu a vrut aşa; cele 9 luni de aşteptare au fost în zadar. Am plecat din spital cu braţele goale; alte mămici plecau cu drag, cu copilul lor în acasă, iar eu eram singură, singură. Vă daţi seama ce a fost în sufletul meu, când după un travaliu de o zi întreagă mi s-a spus că bebeluşul meu nu va trăi sau cel puţin nu va prinde nici măcar 5 ani. Gândiţi-vă că toţi doctorii îmi spuneau că voi face alţi copii, dar nimeni înţelegea că un copil e UNIC, cineva pe care nimeni nu ţi-l mai aduce înapoi. Nimeni nu înţelegea că în sufletul meu se dădea o mare luptă, că eu căutam puţină alinare şi nimeni nu mi-a dat-o.

Până în ‘89 femeile erau doar nişte «maşini» de produs copii, iar după momentul care a schimbat istoria acestei ţări, serviciile unui psiholog erau mult prea scumpe pentru nivelul de trai al românului de rând. Poate că ar fi mai bine ca fiecare spital să aibă psihologi cu care mamele ce trec prin necaz să discute, preoţi cu care să păstreze legătura şi după ieşirea din spital, căci necazul nu se termină brusc.

Eu am suferit ani întregi. Am făcut o depresie urâtă cu tot ce implică ea, cu mai multe episoade care m-a bulversat, atât pe mine cât şi pe familia mea. Acum sunt bine, mi-am refăcut familia, alături de un om minunat pe care nu l-a interesat decât viitorul nostru împreună; am un copil minunat care în curând va împlini 16 ani care îmi face viaţa fericită. E adevărat că aş fi fost şi mai fericită să-i am pe amândoi copii lângă mine, dar asta e viaţa, oferă de multe ori mai multe rele decât bune…

va urma…

A voastră Cristina

 Loading ...