Dau palme femeilor care se lasa batute. Gratis!

Acum vreo câteva luni aud că o puştoaică de vreo 16 ani a intrat cu nasul în pumnii iubitului pentru că respectivul a dat de un mesaj de la un număr necunoscut pe telefonul ei. Degeaba a încercat fata să-i explice că oamenii mai şi butonează aiurea numerele, respectivul a pedepsit-o preventiv. La vreo câteva săptămâni după asta, aud că alta s-a despărţit cu circ şi palme de prieten pentru că a fost văzută venind acasă de la liceu cu un coleg. Şi devine aproape normal să ai interdicţii de ieşit din casă, fie şi după pâine, dacă există riscul să te întâlneşti cu vreun vecin posesor de puţă. Sau să li se controleze telefoanele, mail-ul şi împrejurimile casei. Şi nu pot să înţeleg chestia asta sub nici o formă. Adică, pentru că un frustrat oarecare se declară oficial “iubit”, fetele sunt chiar atît de idioate încât să renunţe brusc la orice urmă de personalitate? Cum li se poate părea normal ca un bou să îşi impună cu forţa prezenţa continuă în viaţa ei?Cât de disperată după iubire trebuie să fii ca să accepti atîtea umilinţe? Câte greşeli au făcut părinţii care te-au educat de ai crescut cu atât de puţin respect faţă de persoana ta? Cum e posibil să confunzi dragostea pe care ar trebui s-o primeşti cu complexele de inferioritate ale unui individ a cărui unică sansă de a-şi perpetua genotipul e să dea peste o bleagă?

Se mai întâmplă, în naivitatea pe care o ai la 15-16 ani, să te îndrăgosteşti de persoana greşită. Să zicem că o vreme te flatează gelozia lui, o iei ca pe o dovadă că e şi el îndrăgostit de tine. Dar cînd începe să te controleze şi să ceară explicaţii, când începe să aibă pretenţii, dispari. Dragostea înseamnă respect şi încredere, dacă nu ţi le acordă necondiţionat e clar că nu e cazul s-o arzi aiurea cu el de teamă că altul n-o să mai găseşti. Fata mamii, nici nu-ţi doreşti altul la fel!

Să vă spun ce-aş face eu? E irelevant. Trebuie să reţineţi un singur lucru: nu v-a câştigat nimeni la poker. Sunteţi fiinţe umane. Aveţi dreptul să vă întâlniţi cu oricine. Oricând. Cel care vă iubeşte cu adevărat nu vrea nici să vă transforme în sclave, nici să vă umple de vânătăi, şi nici măcar să vă controleze. Vrea doar să fie lângă voi şi să vă facă să zâmbiţi. Dacă cel cu care sunteţi acum vrea ceva în plus, daţi-i un şut între picioare. O să doară, dar n-aveţi ce stricăciuni să faceţi, acolo oricum nu a fost niciodată nimic.

Poate se trezeşte vreuna să-mi spună ca “mă controlează de teamă să nu mă piardă, pentru că nu poate trăi fără mine”, că o invit, cu toată seriozitatea, să vină mai aproape. Ca să-i pot trage două palme, de trezire la realitate.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Schimbări

Şi uite că a trecut şi Paştele. Fiecare l-am sărbătorit aşa cum am crezut de cuviinţă, fie în familie, fie departe de casă, printr-o staţiune exotică. Cert e că acum trebuie să ne cam punem iar pe treabă. O dată cu această mini-vacanţă, am făcut şi câteva schimbări pe Dulce-amarui. În primul rând, puteţi observa că am schimbat tema. Erau destule  discuţii legate de acest aspect, aşa că am supus la vot în cadrul echipei şi într-un final am ales tema asta.

De asemenea, am făcut loc în sidebar pentru un blogroll, în care am adăugat persoanele citite de membrii echipei, plus câteva linkuri pentru cei care ne-au ajutat de-alungul vremii. Dacă aveţi propuneri de bloguri interesante, nu ezitaţi să ne contactaţi la adresa blog@dulce-amarui.com . Nu excludem posibilitatea de link-exchange, însă în limita bunului simţ.

Sper să continuăm ca până acum cu însemnările noastre care se pare că sunt pe placul cititoarelor şi nu numai. Hristos a înviat!

Al vostru Gabi

Aşa zic eu!

Sunt fascinată de toate procesele de formare şi, în special, de procesul de formare a unei persoane - asta mă face să fiu atentă la adolescenţi. Mă intrigă şi mă amuză teribil modul în care emit păreri categorice, şi faptul că nu acceptă nici bătuţi ideea că s-ar putea înşela. Au probleme majore, unice şi irepetabile, şi se simt atinşi până în măduva oaselor dacă li se sugerează că au avut şi alţii aceleaşi probleme. Sunt nemuritori şi intangibili, cred în tot felul de prostii (stiloul norocos pentru teze, că bate “U” numai dacă nu se uită ei la meci, pisica treişpe etc), sunt intoleranţi dar au nevoie să facă parte dintr-un trib, să iubească şi să urască cu toată puterea. Şi-i iubesc din suflet pe copiii ăştia.

Fiecare dintre ei are sau a avut o mare iubire, unică (desigur) şi prima, desigur. Adevărul e că-mi vine să râd când îi ascult, pentru că nu mă pot abţine să nu mă gândesc la prima mea iubire. Am avut vreo cinci prime iubiri. Întâi şi-ntâi m-am îndrăgostit prin grădiniţă, nu-mi mai amintesc nici tăiată în bucăţi cum îl chema, dar eram sigură că o să mă mărit cu el, dacă nu se putea cu tata. Puştiul mă cucerise pentru că avea “sânge rece” - îmi amintesc exact - se opărise cu apă fiartă şi asta i-a spus medicul care l-a pansat, iar el s-a lăudat prin toată grădiniţa şi a topit toate fetele, dar mă iubea pe mine, stătea cu mine la măsuţă şi cred că m-a şi pupat o dată. M-am mai îndrăgostit prin clasa a doua de un coleg căruia i-am şi scris bileţele de dragoste şi am fost distrusă când m-am prins că facea mişto de mine cu prietenii lui (bine, bileţelele nu erau semnate, copiii râdeau de toanta care le scrisese, fără să ştie exact care-i aia) aşa că pe ăla mi l-am scos de la inimă.

În clasa a patra mi s-a pus pata pe altul, dar aveam o problemă: încă îl iubeam pe ăla de la gradiniţă (ce vreţi, sunt consecventă), şi era cam dubios să fiu îndrăgostită de doi băieţi odată, aşa că am hotărât că “ochii care nu se văd se uită” şi l-am uitat. Ăsta, ultimul de care mă îndrăgostisem, era frumuşel, înalt şi negricios (v-am spus că dacă-mi place ceva, aia e, nu se mai schimbă) şi desigur, rebel. Scria povestiri SF şi voia să se facă marinar. Pe ăsta l-am iubit până m-am dus la liceu, când a trebuit să-l uit, conform teoriei cu ochii care nu se văd. În liceu au mai fost vreo câţiva de care am fost îndrăgostită cam câte o săptămână dar, în general, aveam concurenţă în persoana prietenei mele, aşa că renunţam ca să n-o fac să sufere (deşi ei îi plăcea foarte mult să sufere, era ceea ce azi s-ar numi “emo”, fără freze şi haine ciudate).

Pe urmă mi-am tras un prieten (pe care nu-l iubeam, dar trebuia să fiu şi eu în rând cu lumea, nu?) şi nu m-am mai îndrăgostit.
S-a întâmplat în schimb ceva foarte ciudat când m-am dus la facultate şi am prins curaj să-mi fac cunoştinţe noi: printre ei era un tip cu care mă înţelegeam perfect: ironic, sarcastic, practic, amuzant… Îndrăgostită nu eram, evident, doar cunoştem sentimentul, nu puteam să mă înşel. Naiba ştie ce-a fost, cert e că nu-mi mai aminteam viaţa mea înainte de a-l cunoaşte, era ca şi cum ar fi fost dintotdeauna o parte din mine, prezent lângă mine de când am deschis ochii. Dubios era că brusc toate suferinţele mele din dragoste au devenit puerile şi hilare. Toate primele mele iubiri s-au dus naibii, am realizat că iubisem până atunci doar din nevoia de a iubi şi suferisem doar ca să ma aflu în treabă.

Şi cu ocazia asta am început să mă mir şi eu câte-i poate capul omului când ţine neapărat să-şi facă de lucru: mari şi unice iubiri, inadaptare, suferinţe, şi cam toate vin dintr-o nevoie de a fi altfel, dar nu singur, şi de a da nume: modificările hormonale se cheamă “prima iubire”, nesiguranţa se cheamă “emo”, prejudecăţile sunt adevăruri universale, cei pe care nu-i înţelegi sunt “cu capul”, adulţii sunt “expiraţi”, colegii sunt “infantili şi superficiali”, numai tu şi prietenii care gândesc la fel sunteţi normali.

Zâmbesc gândindu-mă cum să închei predica, pentru că-mi imaginez figuri enervate, gata să-mi spună vreo două referitor la aroganţă şi la faptul că mă înşel, nu toţi sunt la fel, iubirile lor sunt chiar de-adevăratelea şi nici unul nu se scarpină unde nu-l mănâncă, oamenii chiar nu-i înţeleg, părinţii chiar nu-i iubesc şi în nici un caz “a fi emo” nu-i o modă. Aşa e, aveţi dreptate. Dar şi eu am.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Ah, să nu uit: am făcut o schimbare a temei. Ce ziceţi, vă place?

Fidelitate

Vin eu ca tot omu’ de la liceu, cu o oră mai devreme, că deh… am şi eu tabieturile mele şi deschid laptopul. Pe Y!m, Didişoru’ mă întâmpină cu un link de la softpedia. Recomandare cică. Curios din fire, bag eu ochiu’ să văd cum stă treaba. Ce să văd? “Virgina care vrea are iubit dar vrea s-o faca cu altul prima data”. Restul, e istorie. Citeşte mai mult »

Ce se poartă anul ăsta?

E adevărat că anul ăsta “se poartă” tocilarii? Noi am decis, voi ce spuneţi?

Echipa Dulce-Amărui

O nouă categorie

După cum probabil s-a putut observa, în ultima vreme activitatea pe blogul Dulce-amărui a cam scăzut în intensitate. Din fericire, s-a lucrat la viitoarele însemnări, având material pentru scris deja, gata să ajungă la voi. A scrie pe blog e simplu. A scrie pe blog bine, e puţin mai greu. A scrie pe blog bine şi în aşa fel încât să uşurezi munca motoarelor de căutare, e greu. A scrie însă pe blog însemnări care să fie concluzia unor discuţii de zile bune, necesită timp, concentrare şi mai ales dispoziţie pentru asta. Tocmai ăsta e motivul pentru care dulce-amărui a cam luat o pauză (neanunţată) până acum.

Vom introduce cu această ocazie o nouă categorie, şi anume “Discuţii”, menită să umple golul perioadelor în care echipa se află în pană de idei sau în mijlocul unor discuţii. Vor fi pasaje sau discuţii întregi din conversaţiile purtate pe forum şi sperăm ca în felul acesta să vă atragem atenţia cu privire la însemnările ce vor urma.

De asemenea, doresc să invit personal toate doamnele şi domnişoarele să mă contacteze dacă binevoiesc să intre în echipa Dulce-amărui. E loc pentru oricine are ceva de spus şi crede că se poate descurca. Vreau să-i urez pe această cale bun venit colegei Ligia. Am încrederea că va fi o colaborare cu beneficii pentru ambele părţi.

Acestea fiind zise, închei intervenţia mea aici.

Al vostru Gabi

 Trimite acest articol prin email

Dulce amărui

Dulce amărui…la fel ca-n viaţă. Am început acest proiect plecând de la ideea : «Cel sătul de dulce vrea şi amar câteodată». Până la urmă, ce este dulce şi ce este amărui? Poate ca tine de percepţia fiecăruia, însă noi vom pune în rânduri de-alungul timpului impresiile noastre despre viaţă, trăirile şi de ce nu, poate chiar sfaturile.

Cine nu îşi aduce aminte de gustul dulce al copilăriei, perioada cea mai frumoasă a vieţii, când eşti lipsit de grijile cotidiene, când încă nu ai bine definite în cap valorile unei societăţi demoralizante? Atunci când citim rândurile din categoria “Dulce” avem certitudinea că se va mai reduce puţin din senzaţia de amar din viaţa de zi cu zi.

Rămaşi încă pe tărâmul copilăriei , probabil cei care au trăit în perioada comunistă n-au uitat nici în ziua de azi, la aproape 20 de ani de la marea schimbare cum era viaţa pe-atunci. Cineva îmi amintea la o întrunire că la fel cum copilăria poate fi o dulce perioadă din viaţă, la fel poate fi considerată şi amăra. Vă mai aduceţi aminte „Visul lui Liviu” ? Filmul care prezenta viaţa mizeră a unui tânăr bucureştean, născut „din greşeală” ? E exemplul perfect pentru a demonstra că pe lângă dulcegăriile de zi cu zi, în viaţă există şi perioade amăre. Vom scrie despre ele în categoria „Amărui” şi vom lăsa oameni care au trăit experienţe de viaţă mai puţin plăcute să ne împărtăşească din poveştile lor. Cu toţii ştim că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete şi un sfat bun nu e niciodată de prisos.

Cine n-a ajuns încă să guste viaţa, are nevoie de sfaturi. În definitiv, cam toţi avem nevoie de sfaturi. Şi de la cine le putem primi? De la cei care numără mai mulţi ani decât numărul de la pantofi, care pot spune fără niciun fel de echivoc, “dulce-amărui, aşa e viaţa“. Sfaturi poate da oricine, însă cele care ţi se potrivesc în întregime, le găseşti înăuntrul tău.

Sunt momente în care crezi că ai parte numai de amar şi neglijezi partea dulce. Sunt lucruri pe care le putem încadra atât în categoria „dulce” cât şi în „amărui”. Depinde doar de deciziile pe care le luam. Cel mai important este să înveţi să renunţi la o clipă dulce care mai târziu îţi va provoca un îndelung amar şi să alegi drumul mai greu care îţi asigură fericirea pe termen lung. Totul e relativ.Ce poate fi mai dulce amărui decât să cauţi cadoul perfect pentru o ea şi cu cât îţi pui mai multe întrebări, cu atât să te cufunzi într-o ceaţă. Şi dulce e momentul în care crezi că ai găsit lucrul potrivit pentru cea care-ţi pune un zâmbet pe buze, la fel de mult cum e amară şi situaţia în care eşti pus când în loc să-l accepte, îţi spune că nu e tocmai ce-şi dorea.

“Knowledge is pain, although I enjoy a little bit of it” spunea Anthony Hopkins într-un film. Ei bine, unde poţi găsi exact secretele din interiorul femeii? Cum o poţi înţelege în aşa fel încât să nu rămâi cu buzunarele goale? Păi ai mai sus un buton, prin care te poţi abona la feed-ul acestei publicaţii. Cu siguranţă le vei înţelege mai uşor pe urmaşele Evei, fiindcă există o categorie destinată “Curiozităţilor” feminine.
Încheiem prezentarea cu o vorbă veche românească : “Vorba dulce mult aduce” şi ne facem un scop din a oferi cititorilor ceea ce îşi doresc să afle. Fie că-i dulce, fie că-i amărui…

 Loading ...