Scrisorile (de dragoste)

Comunic mult prin scrisori. Pentru că îmi place! Când vreau să mă relaxez, îmi iau o foaie şi scriu. În urmă cu ceva ani, comunicam cu o bună prietenă, care este din acelaşi sat cu mine la bunici, dar locuim în oraşe diferite. Ne scriam de câte ori aveam câte ceva de povestit, de câte ori găseam câte o coală pe masă. Am trimis o scrisoare, nu am primit raspuns, am trimis-o şi pe a doua, nimic, am mai încercat o ultimă dată până am aflat că tipa se mutase din ţară din cauza unor neînţelegeri între părinţii ei care erau despărţiţi. Nimeni nu mai ştie nimic de ea! Mă întreb oare ce mai face?

De curând, am început să corespondez şi cu iubitul meu (fiind din alt oraş). Nu ne scriem foarte des, am doar 3 scrisori de la el, însă le păstrez cu cel mai mare drag. Nu sunt scrisori de dragoste, nu sunt scrisori indescifrabile, sunt scrisori pe care le poţi citi de n şi n ori şi nu te plictiseşti. Sunt scrisori în care sunt surprinse toate momentele amuzante şi plăcute.

Deşi toate aceste lucruri le discutăm şi la telefon şi pe internet şi când ne întâlnim, în scrisori prind altă valoare. Sunt mai amuzante, ştim că vor rămâne întipărite ani şi ani acolo şi ne vom aduce aminte cu mare drag. Scrisorile trebuie să fie simple, dar să ai ce descoperi în ele. Trebuie să le priveşti de două ori înainte de a îţi da seama de idee (la noi chiar se aplică, pentru că amândoi scriem urât şi nu prea ne înţelegem scrisul ).

După ce am văzut împreună filmul „Notebook”, care este romantic, am hotărât noi, mai exact eu am promis că voi scrie 365 de scrisori, adică în fiecare zi câte una. Bineînţeles că nu m-am putut ţine de promisiune, aşa că i-am promis că în perioada BAC-ului va primi mereu câte o surpriză. Zis şi făcut. Am pus un plic mare unde se afla o mare supriza (el urmând să afle când va ajunge acolo).

Scrisorile te apropie de persoana cu care comunici, chiar dacă nu e acolo. Scrisorile redescoperite şi citite după ani şi ani îţi umplu sufletul de bucurie, hârtia care se îngălbeneşte capătă o autencititate istorică, iar fiecare rând te ajută să vezi cum gândeai în clipa de faţă.

Îmi place să scriu scrisori, chiar dacă nu îmi înţelege nimeni scrisul. Îmi place „să chinui” oamenii cu asta şi să îi văd cum se chinuie să înţeleagă. Îmi place să îmi privesc dosarul din sertar plin cu scrisori. Sper doar să se întregească şi să am parte de mai multe.

Îmi place mult ideea filmelor care adoptă scrisorile, fie ele scrisori trimise de pe frontul de lupta, fie ele scrisori de dragoste: „The Lake House”, „Notebook”, „PS I love you”. Cel puţin se face apropierea de o epocă destul de îndepărtată şi veche. Am uitat să precizez desenele Tom&Jerry, cand Tom îi scrie scrisori de dragoste iubitei lui, cu o pană înmuiată în cerneală (am imaginaţie, nu-i aşa  :lol: ?)

Dacă cineva se plictiseşte şi nu are ce face acasă, să-mi zică, putem conversa prin scrisori  :mrgreen:

A voastră Flori

 Loading ...

credit foto

Nu noi ne alegem părinţii!

Simpla şi eronata mea definiţie în legătură cu părinţii a persistat toată perioada adolescenţei şi m-a făcut să interpretez lucrurile cu o conotaţie greşită. Mă gândeam mereu „De ce toată lumea zice că trebuie să ne respectăm părinţii pentru simplul fapt că ne-au dat viaţă?”. Aşa e, ne-au dat viaţă, dar suntem muritori. Mi-au dat o viaţă care îmi va fi luată. De ce să îi respect? Dar ce puteam ştii eu în perioada adolescenţei? Voiam să fiu deosebită, independentă, aş fi vrut ca ei să depindă de mine, nu eu de ei. Eram nervoasă că părinţii mei sunt aşa cum sunt, mi-aş fi dorit de multe ori să am părinţii oricărei colege, căci ei îmi zâmbeau naiv ori de câte ori mergeam în vizită. Orice altceva mă fascina, în afară de a sta acasă.

Mă gândeam cum să fac să devin mai puternică. Bineînţeles că nu aveam nicio şansă: bani nu aveam, libertate nu aveam, însă dispuneam de un strigăt foarte puternic pe care îl foloseam de fiecare dată când nu îmi convenea ceva. Am ajuns la concluzia că am fost o răsfăţată, nicidecum un copil care a avut de suferit după urma părinţilor. Ce vină au ei că nu au 3 facultăţi, dacă la vârsta de 14 ani au fost izgoniţi de acasă, să vină la oraş să muncească? Ce vina au ei că în loc să se joace cu papuşi şi maşinuţe, plecau dimineaţa la muncă? Cu toate astea, au încercat să fie nişte părinţi modeli: nu m-au stresat sau obligat să muncesc, dar m-au învatat, nu m-au silit să învăţ, dar mi-au explicat necesitatea de a ştii cât mai multe. Nu m-au batut, însă au stat supăraţi până mi-am dat seama că am greşit.

În sinea mea îi admir. Nu ştiu cum m-au suportat atâta timp. Nu înţeleg cum au făcut 2 copii atât de diferiţi: fratele meu, care nu ar comenta şi nu ar ieşi niciodată din cuvântul lor şi eu care de la cele mai mici vârste mi-am impus punctul de vedere prin strigăte şi urlete. Acest capitol al adolescenţei şi al problemelor cu părinţii m-a marcat. Încercam să le caut cât mai multe defecte, încercam să îi fac să pară mai slabi decât mine, deşi nu trecusem încă prin viaţă, ca ei. Nu înţelegeam de ce trebuie să meargă toată ziua la servici şi de ce nu pot merge cu noi în fiecare zi cu noi în parc.

Dacă viaţa m-ar lăsa să îmi aleg părinţii, tot pe ei i-aş alege. Aş vrea să mă schimb pentru ei, aş vrea să îi ajut, să nu îi mai văd obosiţi după 12 h de muncă, să nu mai văd biroul plin de pastile, pe care sunt nevoiţi să le ia din cauza muncii care i-a îmbolnăvit sau poate din cauza mea că i-am supărat. Nu vreau să pun problema că atunci când îmi voi întemeia familia mea voi uita de ei, nu vreau să îi doară sufletul ştiind că le pleacă copii la facultate sau în alte părţi, vreau doar o familie mare care să îi includă şi pe ei, vreau să îşi crească nepoţii ca pe mine, pentru că după atâta muncă şi efort pe care l-au depus cu mine, să îşi culeagă roadele. Am cei mai buni părinţi, în sinea mea ştiu asta, dar în faţa lor nu ştiu dacă pot recunoaşte vreodată.

Singurul lucru pe care îl poate face un copil pentru cei care i-au dat viaţă este să îi aprecieze. Să le dea din când în când o dovadă de iubire: o floare de 1 martie, o masă gătită atunci când vin obosiţi de la servici, un noapte bună înainte de culcare, un zâmbet la masă, un mulţumesc şi un sărut.

A voastră Flori

 Loading ...

credit foto

Sub ameninţare

Nu ştiu ce este mai rău în viaţă: să traieşti tot timpul sub ameninţare, să fii la mâna unei persoane doar de teama de a nu ţi se întâmpla ceva rău, sau de a înfrunta orice apare în cale chiar cu riscul de a nu depăşi acel moment.

Oricare din cele două situaţii are riscuri enorme, dar finaluri diferite. Cine şi ce te poate face să iei o decizie?

Să luăm un exemplu: o persoană a aflat ceva despre tine, iar dacă se află acel ceva îţi pierzi vise, speranţe, sursele tale de supravieţuire sunt categoric reduse, starea de agonie se prelungeşte. Aştepti doar finalul! Atunci mă întreb cu groază dacă ar trebui să rabd în continuare, să mă duc să plâng în camera mea şi să sper că se va uita. Dar până atunci, să accept să fac tot ce mi se spune, sau să izbucnesc cu riscul de a începe singură pe un nou drum?

Povestea sună cam aşa: mă îndrăgostesc de cel mai bun prieten şi plec cu el într-o excursie (bineînţeles că nu ştim decât noi doi şi câţiva prieteni). Ajungem acolo şi petrecem cele mai frumoase 3 zile, pline de întâmplări amuzante, dar şi de sentimente puternice. Nu s-a întâmplat nimic între noi, adică nu am făcut sex. Nu este vorba despre vârstă, că am 17 ani, este vorba de respectul lui faţă de mine şi de respectul meu faţă de educaţia pe care am primit-o. După 2 zile de vis, în care toate visele s-au împlinit, a treia zi a fost destul de tristă pentru că era cea în care trebuia să plecăm acasă. Ajunsă în Craiova, au urmat câteva săptămâni de euforie totală: nu mă supăram pe nimeni, starea de fericire persista chiar şi în cele mai urâte momente. Până când s-a rupt firul: nu ştiu cum naiba află frate-meu despre toată chestia cu excursia. Disperată să nu afle şi ai mei, în ziua aceea am făcut absolut tot ce mi-a zis el: de la curăţenie până la gătit şi dat bani (apropo de articolul cu cine îţi umblă în buzunar-poliţia, şi frate-meu este un viitor poliţist şi în mod sigur se încadrează în acea categorie). A doua zi el pleacă la Bucureşti, iar eu, fericită că am scăpat şi săptămâna aceasta fără să afle părinţii ceva, am continuat să sper că va uita.

Nu trecu bine săptămâna, că frate-meu veni iar în weekend acasă. Vreau eu să ies pe afară, aud o voce răstita: “Unde pleci?”. Cum până acum nu s-a pus această problemă, m-am uitat nedumerită şi îi zic “Cum unde plec, pe afară, de fapt mă duc la muzeu, la expoziţie”. Ca să aud “Muzeu îţi trebuie ţie, nu îţi mai ajung minciunile, descalţă-te că nu pleci nicăieri!”. Eram pe punctul de a izbucni. Să plec, să nu plec. Să ţip, să nu ţip. Unde îmi este orgoliul şi personalitatea? Dar cu ce rost să ţip, când el mă are la mână şi cum nu fac ceva, pot fi spusă alor mei. Iar problema se pune astfel: dacă afla, clar mi se va tăia internetul, telefonul, ieşirile în oraş, banii etc. Nu că ar fi asta problema, aş putea trăi fără toate astea, dar în fiecare zi mi se va repeta acest lucru. Şi în plus, am nevoie şi de internet şi de telefon până în toamnă (când băiatul de care m-am îndrăgostit va veni să facă facultatea în Craiova). Ce ar trebui să fac până atunci? SĂ ÎL ASCULT PE FRATE-MEU?

A voastră Flori

 Loading ...

Aşa zic şi eu!

Bravo Adriana! Orice clipă prezentă devine trecută - aşa e şi în cazul iubirilor puerile. Şi eu am tot fost îndrăgostită când eram mică, chiar sufeream, plângeam, mă simţeam cea mai cea dintre toţi. La vârstă de 14-15 ani probleme cu părinţii, neînţelegeri, toată lumea îmi zicea a e doar o perioadă, eu nu şi nu, că la mine e cel mai grav, că la nimeni nu a mai fost aşa. Ba chiar, în generală am avut o dirigintă cu care m-am înţeles extrem de bine, şi cu care mergeam acasă în fiecare seară poentru a îmi povesti din experienţele ei de când era de vârstă mea. Mă regăseam întru totul! Era rebelă, nu ascultă, exact ca şi mie părinţii îi făceau planuri: tatăl ei zicea să dea la Medicină, iar mama ei zicea să dea la Drept. Se certau în fiecare seară fără să o întrebe vreodată unde vrea, iar după BAC a zis: eu vreau Litere. Ceea ce a provocat aproape un preinfarct.

La mine e un pic mai grav: tata vrea să dau la Academie, mama vrea unde în Craiova, numai să nu cheltuie bani cu mine prin alt oraş, dar mai e şi fratele care vrea să dau la Medicină, tot în Craiova, că doar o pupă pe mama în funduleţ în orice minut al vieţii lui. Iar eu, eu vreau Timişoara. Eu vreau limbi străine, comunicare, eu vreau să merg la cel mai bun prieten şi să rămân acolo. M-am îndragostit pur şi simplu de acel loc. Mai exact de râul Bega, de bancuţele de-acolo, de centru, de porumbei, de apa bună de izvor dintr-un loc ascuns doar al meu. Acum sper să nu fie doar vise şi să nu mă dau îndurerată că părinţii nu mă înţeleg.

Am cam deviat un pic de la subiect, dar ceea ce vroiam să evidenţiez este că viaţa nu poate fi frumoasă dacă nu ai probleme de care mai târziu să râzi cu gura până la ureche. Copii mei sunt sigură că vor avea mereu un cuvânt de spus în faţă mea, şi mereu îşi vor spune punctul de vedere. Nu vreau şi mă bucur că nu am fost o retardată ca fratele meu care să asculte întocmai ce zice părintele, să fiu mută, să zic „da ai drepate”, chiar dacă nu îmi convine. De ce să se numească adolescenţă, dacă nu ai probleme, dacă nu rişti să mai faci acele lucruri minore pe ascuns care în vremea aceea par cele mai importante din viaţă.

Em am avut cam 4 prime iubiri, la care visam în fiecare noapte, însă acum mă apucă un râs când îmi aduc aminte de acele clipe. Deşi am doar 17 anişori cred că încep să simt aceleaşi lucru pe care le-ai simţit tu când ai mers în facultate. Nu ştiu cum, dar sper că de data asta să mă dau mare că-ş deşteaptă şi chiar să fie adevărat, nu ceva de care să râd când îmi aduc aminte

A voastră Flori

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Despre tocilari

La vârsta mea e logic să susţin că „nu îmi plac tocilarii”. De fapt, nu ştiu ce e aşa logic. Poate nu am cunoscut unul cu adevărat. La mine în clasă tocilarele sunt acele fete care nu îţi dau niciodată tema sau nici măcar nu te ajută să înţelegi ceva pentru că vor să fie ele primele. Tocilare sunt fetele din prima bancă. Ălea care tocesc orice lecţie, şi când sunt ascultate iau numai 10, însă la matematică au numai 4 şi 5 pentru că nu le duce mintea. Aşa că, am confundat tocilarii cu proştii. De aceea, mi-ar plăcea să întâlnesc un tocilar în stare să aibe răspuns pentru fiecare întrebare a mea, să îl rog să mă ajute să învăţ PHP şi să zică foarte simplu: cu toată plăcerea. Acum sunt înca la liceu, într-o clasă cu fete, care nu ştiu să aprindă un calculator. Pe acestea le judec pentru că sunt orgolioase, individualiste, egocentriste. În rest, cred că, dacă tocilarii arată ca tipul din Eurotrip, mi se pare ok. Atunci, mi-aş dori să fiu tocilară, deşteaptă, chiar dacă nu m-ar accepta nimeni .

A voastră Flori

1 Martie

Ce înseamnă 1 martie? Pentru băieţi o cheltuială în plus, pentru fete o zi mult aşteptată. Este ziua în care primim cadouri, facem bucurii şi întâmpinăm primăvara. Până acum toate bune şi frumoase. Să vedem cum se procedează şi ce ar trebui să alegem.

Un lucru îmbucurător este că, de cateva zile au apărut prin oraş tarabe pline de cadouri, însă am urmărit atentă şi nu am văzut uriaşele şi giganticele mărţişoare, aşa cum erau când eram mică. Ştiu că îi duceam doamnei învăţătoare un mărţişor cât mâna de mare, şi ne întreceam în măreţie. Acum, şi-au făcut loc mărţişoare finuţe, drăguţe, tocmai bune pentru pus în piept. Preţul acestora este minim 1 leu şi cred că fiecare îşi poate permite să facă un mic gest de atenţie faţă de persoane dragi.

Pe lângă mărţişoare, ţinând cont că a venit primăvara, un cadou, sau cel puţin un gest frumos, ar fi dăruirea un ghiocel. Orice fată ar s-ar bucura să simtă mirosul primăverii. Deşi cu o floare nu se face primavară, măcar este un început bun. Ceea ce nu cred că este indicat să se ofere de 1 martie sunt parfumurile, fardurile şi tot felul de cosmetice pentru înfrumuseţare. De ce să nu avem o zi în care să fim naturali? Să ne trezim dimineaţa, să ne spălăm, să ne îmbrăcăm, să ieşim afară şi să cumpărăm un mărţişor. Este simplu şi frumos.

Nu trebuie însă nici să se abuzeze de această sărbătoare, dacă o pot numi aşa, băieţii fiind foarte speriaţi. Am auzit unul zicând „m-am despărţit de prietenă, dar ce mare pierdere, am scăpat de obligaţia de a-i lua cadou de 1 si 8 martie”. Nu trebuie să se ţină cont de generalizarea „toate fetele sunt materialiste”. Eu una, sunt mulţumită dacă îmi urează un băiat „o primăvară cât mai plăcută” sau în cel mai bun caz îmi dă un simplu ghiocel, decât să primesc nişte cadouri scumpe care m-ar face să cred înca o dată că lumea crede că totul se cumpără cu bani.

O tradiţie frumoasă, de fapt nu ştiu dacă e chiar frumoasă, dar cel puţin ciudată, este aceea că în Iaşi, de 1 martie, băieţii primesc mărţişoare, iar fetele tocmai de 8 martie. Aşa mi-a spus un prieten, dar am cercetat şi am văzut că în toată Moldova este această tradiţie. Nu înteleg de ce, dar pentru fiecare este primăvară, nu numai pentru femei. Mă gândesc ce aş alege pentru un baiat. Probabil fetiţe powerpuff nu cred că şi-ar dori să poarte pe bluză, iar pantera roz nici atât. Probabil aş alege o aţa alb-roşie pe care i-aş lega-o la mână. Sau l-aş invita la un suc. Dar de ce să îmi pun atâtea întrebări, când nu este cazul.

La multi ani tuturor femeilor, barbatilor, si copiilor, si o noua primavara cat mai frumoasa!

A voastră Flori

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...