Scrisoare de dragoste

Am regăsit printre vechi e-mail-uri o scrisoare de dragoste, scrisă de “prima mea iubire”. A aşteptat smerită, înghesuită printre alte e-mailuri timp de 9 ani până să-şi scoată literele la iveală în faţa dumneavoastră. A fost o iubire interzisă, secretă, matură şi nebunească la cei 16 ani pe care îi aveam în acel moment.

Ar fi superb….
Să izbucnim cu toată ardoarea pasionată a sufletului nostru, să înfrângem toate rezistenţele şi să distrugem toate piedicile din calea marii noastre nebunii. Să fim mândri de curajul nostru absurd şi infinit şi să poenim în beţia acestui orgoliu şi a acestui extaz, spre ultimile culmi ale fiinţei, împinşi de setea marilor cuceriri şi de dorinţa ultimelor realizări.
Gestul nostru să fie o creaţie, un semn de lume nouă şi orice avânt să fie o misiune, precum gândul o poruncă. Nebunia noastră, intensă şi adâncă până la sublim să dezlănţuie o teroare dulce şi o nelinişte nemărginită, din vârtejurile căreia să crească flăcările vieţii noastre, prea vie pentru a nu arde şi prea dramatică pentru a nu exploda.
Nimic să nu oprească elanul de afirmare şi vieţile noastre să lase atâtea morţi în urmă, încât ultima noastră afirmare să răscumpere toate sacrificiile.
Suprema cucerire şi avântul absurd în lume să ne domine toate gândurile şi toate dorinţele, iar setea de lumi infinite să crească în măsura înălţărilor noastre.
Să nu ne clădim viaţa pe certitudini. Şi să n-o clădim, fiindcă nu le avem, iar noi nu suntem atât de laşi ca să ne inventăm certitudini stabile şi definitive….. Căci unde am găsi în trecutul nostru certitudini, puncte sigure, echilibru sau reazem? Nu ne trebuie certitudini, fiindcă ştim cum ele nu pot fi găsite decât numai în suferinţă, tristeţe, moarte. Nebunia noastră să consiste în a călca pe certitudinile ce se nasc în noi fără să le fi dorit.
Pentru că…
Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un singur om pe drumul vieţii?
Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se coboară la un nivel mai inferior.
Aş vrea să fiu numai rază şi zi, să mă înalţ în ritmuri sonore spre culmi de splendoare şi adâncimile de întuneric să nu mă poarte pe aripile unei muzici sumbre….Nu ştiu dacă lumina se ridică în mine sau eu mă avânt în lumină, nu ştiu dacă sunt lumină sau devin lumină….. Dar tremură în mine mănunchiuri de raze, flori de lumină, ca apariţii îngereşti şi plâng străluciri de lacrimi! Şi nu cad aceste lacrimi din mine ca stele dintr-un cer părăsit, dintr-un cer ce îşi topeşte în flăcări propriile înălţimi? Cum creşte lumina în mine şi se adună, cum devine lumina grea de prea multă strălucire şi cum se răspândeşte în mine asemenea timpului, a timpului care curge în mine!?
Când mă apucă dorinţa de tandreţe şi săruturi infinite, pentru a nu cădea în neliniştea unei voinţe care nu ştie ce vrea şi într-o măcinătoare confuzie de senzaţii contradictorii, încerc să-mi consum într-o fugă de mine însumi tot surplusul de energie şi de încordare nervoasă.
În momentele când absenţa iubirii mă doare, mă eliberez prin alte metode, prin alte căi.. coborând din ideal în realitatea mocirloasă.
Alerg fără ţel pe străzi şi risipesc prin fuga de mine în braţe străine obsesia imposibilului de realizat. Cheltuiesc, în fiecare clipă de realitate “găsită”, un sărut din miile pe care aş fi vrut să le dau într-o realitate “dorită” şi uit de toate femeile pe care iubirea mea ar fi vrut să le îmbrăţişeze. Săruturile se desprind din mine ca petalele dintr-o floare în furtună. Şi risipirea aceasta nu se aseamănă unei înfrângeri şi nici unei renunţări, ci miile de săruturi imaginare înseninează iluzoriu viaţa cu atâtea zâmbete, cu câte tristeţi ea a întunecat-o.
Şi totuşi…

În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este inexistentă.
Iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului şi a “principiilor” , se prezintă ca o stare fals-pură.
Atunci trăieşti iubirea ca iubire mentală, adâncindu-te până la înecare în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptos şi imaginar de fruct interzis, care face suferinţele fluide…. le topeşte într-o iluzie… până când sfârşitul vieţii îţi va demonstra că ai trăit degeaba… refuzând vieţii dreptul la realitate.

PS: Sper să nu mă judeci prea aspru pentru ceea ce am scris!

Numele autorului l-am şters intenţionat pentru a-i păstra anonimitatea. Pe viitor o să vă spun mai multe despre această iubire.

A voastră Roxana

 Loading ...

Autodistrugere

Avem până în 18 ani? Nu ştim exact ce vrem de la corpul nostru. Pielea este fermă, „aripioarele” de pe şolduri sunt simpatice, picioare armonioase, sâni obraznici, ten perfect, păr sănătos. Dar se împlineşte o vârstă… peste 25 de ani, şi vezi că ceea tu ai luat by default atâţia ani de zile, începe să dea chix. Vezi că orice prăjiturică în plus îşi ridică un cartier general pe fundul tău sau pe coapse, vezi alea 100g de cartofi prăjiţi de la MacDonald’s adunate la colăceii ce susţin buricul, vezi Cola aia pe care o bei zilnic cum îşi lasă coloranţii şi zahărul pe limba ta… şi devii DISPERATĂ. Pentru că, da, doar noi, femeile, devenim disperate când se întâmplă ceva alarmant cu corpul nostru. Bărbaţii se pare că sunt mai toleranţi când trebuie să mai dea o gaură la curea.

Corpul nostru începe să cedeze. Este un fapt. Cu fiecare secundă care trece mai moare un neuron, mai îmbătrâneşte o celulă. Apar straturi de grăsimi peste vechile straturi de grăsimi, apar riduri, apar puncte negre, părul se îngraşă mai des, apar firele albe de păr, apare celulita, sânii încep să fie din ce în ce mai atraşi de gravitaţie, gâfâi mai repede când alergi după autobuz. Sunt semne doamnelor şi domnilor, că trebuie să acordăm puţină atenţie acestui ambalaj care ne va servi de recipient până murim. Trebuie să facem în aşa fel încât momentul final să fie cât mai departe. Nu ne mai putem trăi viaţa din prăjeli, paste, tutun, dulciuri cu kilogramele, mâncăruri grase, mici, chiftele, tochituri. Ritmul de degradare creşte pe zi ce trece şi ne sinucidem încet-încet.

Da, corpul oricum se degradează, o viaţă am şi vreau să o trăiesc. Păi şi aşa o trăieşti? Bătându-ţi joc de corpul tău? Şi ce dacă n-o să mai mănânci zilnic câte o ciocolată sau floricele sau chips-uri? Poţi să mănânci o dată pe săptămână aşa ceva. Nu vedeţi că societatea în care trăim ne consumă? Da, ca pe nişte lămâi, ne stoarce de tot ce avem mai bun, şi la sfârşit ne aruncă în garsoniere înghesuite în blocuri de pensionari, pândind poştaşul cu pensia pe vizor.

Gândiţi-vă câte mai vreţi să faceţi în viaţă, ce planuri aveţi de îndeplinit, câţi copii vreţi să aveţi, dacă vreţi să-i vedeţi mari, însuraţi, cu copii la rândul lor. Şi apoi gândiţi-vă la scenariul ăsta: copiii voştri rămaşi fără mamă/tată la 13-14 ani, atunci când au mai mare nevoie de o direcţie în viaţă, de un sprijin. Se întâmplă des asta, nu spuneţi că nu o sa vi se întâmple tocmai vouă. Poate nu o să se întâmple exact acest scenariu, dar unul echivalent în consecinţe este foarte probabil.

Este adevărat că ni se îndeasă pe rafturi de supermarketuri produse pline de E-uri şi grăsimi. Şi veţi zice: chiar şi legumele (am văzut eu la televizor) din supermarketuri au E-uri şi nu sunt perfect sănătoase. Păi da, dar au mai puţine decât şunculiţa de porc şi pufuleţii cu adaosuri de prafuri galbene. Încetaţi să vă mai lăsaţi manipulaţi de reclame la junk food, de marketingul distructiv care vă convinge că sucurile cu acid îţi dau energie şi te fac mai cool. E timpul să vă revoltaţi şi să începeţi să aveţi grijă de cel mai bun prieten pe care voi înşivă îl distrugeţi: corpul vostru.

A voastră Roxana

 Loading ...

Feminismul

FEMINÍSM s.n. 1. Mişcare socială care urmăreşte dobândirea egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii. ♦ Doctrină care propagă emanciparea femeii şi extinderea drepturilor ei. 2. Stare patologică caracterizată prin dezvoltarea la bărbat a caracterelor sexuale feminine. [Cf. fr. féminisme].

MISOGINÍE s.f. (Livr.) Atitudine a misoginului, ură faţă de femei; misoginism. – Din fr. misogynie.
MISOGÍN, -Ă, misogini, -e, s.m., adj. (Livr.) 1. S.m., adj. (Bărbat) care urăşte femeile. 2. Adj. Care manifestă, exprimă ură faţă de femei. [Var.: misoghín, -ă s.m., adj.] – Din fr. misogyne, germ. Misogyn.

A nu se confunda feminismul ca antonim al misoginiei (corect spus şi misoginism). De aceea am pus mai sus definiţiile celor două termene, ca să fie clar despre ce discutăm. Nu o să deviez de la subiect bătând câmpii despre misoginism, acesta putând fi un subiect pentru un alt articol, ci o să ma concentrez mai mult asupra a ceea ce înţeleg EU prin feminism.

Mă lovesc adesea de concepţiile unor bărbaţi cum că aş fi o feministă înrăită, doar pentru că îi contrazic şi “mă iau în gură” cu ei. Cum zice şi definiţia feminismului de mai sus, atitudinea mea de “certăreaţă” (cum o interpretează unii) nu are nimic a face cu feminismul. Sunt de acord că unele meserii sunt dedicate în întregime bărbaţilor. Nu încerc să mă amestec în treburile lor de mecanică sau de inginerie. Până şi faptul că am învăţat singură să instalez un windows, să formatez un calculator, să cunosc nişte piese hardware ale PC-ului este văzut de unii bărbaţi ca un act masculin din partea mea. Am învăţat de nevoie, fraţilor. Nu suport să par neputincioasă când calculatorul decide că s-a săturat de personalitatea mea şi să sun pe nu-ştiu-care prieten IT-ist la o oră indecentă că am eu o problemă. Acum, fără modestie, spun că ştiu mai multe despre acest subiect chiar şi decât logodnicul meu, iar masculinitatea lui nu se simte deloc ameninţată de faptul ăsta. Ba chiar îmi cere ajutorul când se confruntă cu o dilemă calculatoricească.

Feminismul, zic eu, a căpătat un aspect deja exagerat, atât din cauza câtorva feministe înrăite, cât şi din cauza misoginilor. S-a exagerat pe principiul ăsta până la a ajunge în final în faţa ideii că femeile nu au nevoie de bărbaţi deloc. Schimbă ele becurile, bujiile, tund gazonul, bat cuie, fac politică, trag pârţuri, râgâie, lasă părul pe picioare să crească asemenea Pădurii Letea, nu se pensează, se uită la meci etc.

Haideţi, fetelor, zic eu, o dăm în diverse. O femeie este în esenţă “sexul frumos” numit şi “sexul slab” de nu ştiu care misogin. De ce să exagerăm în exprimarea feminismului? Noi suntem graţioase, aromate, îngrijite, delicate, mămoase. De ce să nu ne simţim bine în pielea noastră doar pentru că urâm misoginii şi trebuie să le arătăm noi lor?

Cosmetizarea noastră a pornit tot din antichitate, dar nu că aşa ne-au impus bărbaţii, ci pentru că acesta era atuul nostru de a reuşi să răzbatem cât de cât în societate cu unele idei, chiar dacă păreau a veni din partea bărbaţilor. Ne cosmetizăm pentru a MANIPULA bărbatul. Corect? Vrem să îi apărem cât mai tentante, cât mai aţâţătoare, să îi dăm cu pletele mirositoare a piersici pe la nas lăsându-l suspinând. Asta înseamnă putere. Multe dintre noi nu ştiu să folosească această putere în scopuri benefice acceptate de ambele părţi: atât feminină cât şi masculină.

Ei sunt conştienţi că pentru sacrificiile noastre estetice ei sunt datori să schimbe o butelie, să ne urce sacul de cartofi de 50 de kile’ în casă, să ducă gunoiul, să spele maşina, să ne alinte de Valentine’s Day, 8 Martie, Crăciun, ziua noastră, ziua în care ne-am cunoscut, ziua mariajului şi câte şi mai câte. De aceea se şi simt datori să aducă mai mulţi bani în casă, să pară că fac mai multe eforturi în a întreţine financiar familia, tocmai pentru că noi facem mâncare, noi facem curăţenie, noi facem cafeaua dimineaţă, noi băgăm rufele în maşina de spălat etc.

Aceste aşa-numite “sacrificii estetice” pe care le facem noi, femeile, sunt pur şi simplu din concurenţă. La fel cum fac şi bărbaţii. Şi ei (nu toţi) sunt atenţi să aibă unghiile tăiate, să miroasă cât mai atrăgător, să nu fie ciufuliţi, să aibă pantalonii călcaţi, să nu le miroasă gura şi picioarele şi altele. Dar asta (am observat) până îşi cuceresc partenera. De aceea trebuie să le mai aducem aminte din când în când să facă duş sau să-şi taie “copitele” de la picioare.

În mod analog, şi femeile se dichisesc tocmai ca să atragă “bărbatul ăla bunu’ ”, cât să iasă măcar la o întâlnire şi să vadă că nu suntem frumoase da’ proaste. Să vadă că ne duce capu’, şi că ar fi un fraier să ne piardă. Este un dans de “curting” până ajungem cu inelele pe deget. Apoi se cern uşor-uşor toate responsabilităţile şi personalităţile fiecăruia. Căci, nu-i aşa, cu toţii purtăm o mască la început, până vedem dacă celălalt ar putea să ne accepte cu ţăcănismele noastre cu tot.

Părerea mea este, totuşi, că în societatea contemporană s-au echivalat cât de cât drepturile femeilor cu cele ale bărbaţilor, şi că puţinii misogini care au rămas nu au decât să se certe parte în parte cu feministele deja masculinizate care mor cu sutienul ars în mână şi să-şi ia o “Vasilică” de la ţară să le fie nevastă, că numai pe acolo mai găseşti femei crescute în doctrină misogină. O femeie deşteaptă ştie să profite de misoginismul oricărui mascul.

A voastră Roxana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Ceasul biologic

M-am gândit şi răzgândit despre ce subiect aş vrea să vă scriu. Şi m-am decis. Ceasul biologic al femeii. Când începe acest ceas să bată, oare? Când luaţi în braţe un bebeluş şi vi se îndoaie instant genunchii? Când te gândeşti că ai 28 de ani şi nu ai o relaţie stabilă şi că întotdeauna ţi-ai dorit casă plină de copii? Deja la vârstă asta nu găseşti decât d-ăia divortatii sau d-ăia pe care nu i-a vrut nici una. Sau o începe orologiul să bată atunci când te duci la nunta unei colege de liceu sau facultate şi îţi dai seamă că tu eşti singură nemăritată din tot colectivul? Ei, şi ce-i de făcut? Îmi iau geantă, îmi pun machiajul de seară ăla bunu’, mai iau o prietenă (mai urâtă ca mine) şi ies la agăţat prin cluburi. Mmm…nu, nu e bine nici aşa, că în cluburi găseşti numai aventuri de o noapte sau cel mult de o partidă.

Atunci hai să vorbesc cu toţi prietenii să-mi aranjeze întâlniri pe nevăzute. Mmm…nici aşa nu e bine. Intru pe mirc să asl pls? Neah. Offf…. Ce trebe dom’le să facem? Rămânem fete nemăritate? Că cică până la 25 de ani te măriţi singură şi apoi te mărită babele. Încă o mai aud pe bunica-mea: “Tu, să nu ajungi că aia a lu’ Maritza de peste drum, la 40 de ani şi cu 10 pisici, că cică a murit într-o noapte sufocată cu un ghemotoc de blană. Ia-ţi un bărbat: bun, rău, te bate, îl laşi şi cauţi altu’, da’ te ofileshti, maica, aşa. Păcat de tinereţile tale.”

Eh, da, mamaie.. e păcat. Dar, ştii mata’, când înaintezi în vârstă începi să ai nişte pretenţii de la omul cu care vrei să-ţi petreci tot restul vieţii (lui – că cică văduvele trăiesc mai mult ca bărbaţii) şi îţi vine foarte greu să spui “Ai du” când Gigel al tău se scărpina în nas cu acelaşi deget pe care şi l-a băgat mai devreme în ureche după un partz savuros. Că ştiţi voi, feţelor, că băieţii după ce ne-au cucerit deja nu se mai cenzurează, pe principiul “dacă mă iubeşte, mă iubeşte aşa cum sunt”.

Şi mai sunt unele care se resemnează şi zic: “eh, dacă e să fie, o să fie. N-o să stau acum să caut că bezmetică pe unu’ să mă ia de nevastă”. Dar apar depresiile în serile solitare, şi alcoolismu’ la femei şi liliecii în tanga (nu liliecii care poartă tanga, ci aceia care se găsesc în tanga). Va las să ajungeţi singure la o concluzie – ce e de făcut, căci nu aş putea să va dau un sfat aplicabil tuturor. Tot ce pot să spun este să nu rataţi o şansa în viaţă din motive greşite. Spor la agăţat, gagici.

A voastră Roxana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...