Aug
01

Alte frustrări

Publicat în categoria Confidenţe de Adriana

Nu-mi place să mi se dea ordine. E musai, în cazuri de-astea, să fac fix pe dos, cred că sufăr de ceva fel-formă de manie complusivă. Şi mai puţin îmi place să fiu controlată. Dintotdeauna l-am întâmpinat pe cel trimis să mă controleze cu reticenţă, în cazurile în care pricepeam rostul controlului, sau cu nonşalanţă belicoasă dacă mi se părea că e o tâmpenie. Probabil că sufăr şi de ceva model de respingere a oricărei forme de autoritate. Şi parcă de-a naibii mi-am ales o meserie la care se pricepe tot românul şi evident, dacă tot se pricep aşa de bine, se simt obligaţi să mă controleze.

Ştiţi cum e, în parcarea din faţa blocului, vara, de preferinţă duminica la şapte dimineaţa, când se aduna trei inşi să repare vreun hârb: unul îl ambalează de zor, şi cu spor, unul are o presimţire inspirată de mirosul fumului că de vină ar fi bujiile, al treilea deduce după trepidaţii că nici ambreiajul nu-i în regulă, alţi doi, aduşi de zgomot, explică primilor trei că nu fac bine şi aduc încă trei experţi care să le pună în ordine şuruburile, o babă vine să facă scandal că au umplut parcarea de ulei, alta vine cu ultima hotărâre a adunării de locatari în care se spune clar că nu e voie să repari maşini la ora aia, cinci copii fac galerie de pe margine, şi destul de curând nu mai ştii nici a cui e hârbul, nici cine e mai priceput. Constaţi doar că reparaţia se amână pe duminica viitoare din cauză că toată lumea ştie mai bine ce trebuie făcut.
Ei, cam aşa e şi la mine. Cei cinci ani de facultate la finalul cărora memoria mea era atât de bine antrenată încât eram în stare să învăţ cartea de telefoane a Clujului pe de rost în cinci zile sunt nesemnificativi. Faptul că mi-au fost necesari, ca să ştiu exact ce face fiecare “crenguţă” agăţată de vreun “fagure”, faptul că am făcut injecţii la zeci de broaşte şi şobolani ca să văd ce efecte are supradoza de ceva, faptul că am “bucătărit” ani de zile printre retorte si exicatoare ca să ştiu la ce temperatură mi se taie “maioneza” sau îmi sare “supa” până în tavan, ce se poate amesteca şi ce nu, în ce ordine obligatorie, căte picături sunt într-un mililitru, ce se dizolvă şi ce precipită în vreo soluţie - toate astea nu înseamnă nimic. La recomandat medicamente e bun tot românul. Mai bun decât cei care visau noaptea 1,4-bezochinonamidinohidrazontiosemicarbazonă (adică faringosept, nu săriţi pe google că le pică serverele).
Ştiu că din exterior faptul că ţi se spune “ia ăsta, că-i mai bun” nu înseamnă neapărat “are mai puţine efecte nedorite”, şi că anii de cercetare care impun preţul mare al unui medicament nu au relevanţă pentru cel cu pensia împărţită pe zile, şi înţeleg asta. Pot să mă împac cu gândul că cineva îşi îmaginează, din cauza ignoranţei sau a experienţei de-o viaţă printre şarlatani, că sunt
o excroacă profitoare, şi nici măcar nu mă supăr. Dar nu pot să înţeleg şi nici să accept ideea că un om care ar trebui să ştie ce înseamnă munca mea are senzaţia că trebuie să mă controleze. Şi nici nu pot să înţeleg, dacă tot mă controlează, de ce nu trimite pe cineva capabil să înţeleagă ce îi explic. Sau măcar, dacă tot îmi trimite un inginer pe cap, de ce nu-l pune să citească naibii legile alea pe care ţine neapărat să le aplice după ureche.
Da, e vorba de frustrare. Îmi iubesc cu pasiune meseria pe care nu sunt lăsată să mi-o fac pentru că mi se ocupă tot timpul cu chiţibuşăreli contabiliceşti şi controale inutile, pentru că mă obligă să-mi bat capul cu linsul reţetelor ca să trimit rapoarte despre cât a scris dermatologul şi cât a scris ginecologul, chestiuni care nu au nici o relevanţă pentru că majoritatea tratamentelor recomandate de specialişti trec prin mâna medicilor de familie. Dar eu sunt inamicul public care şi-a pus în cap să ruineze sistemul de sănătate, aşa, de-al dracului.

E frustrare pentru că sunt om. Pentru că mi se rupe inima să spun unui bătrân “nu pot să-ţi dau toate medicamentele, mi se decontează doar patru din şapte, doar atât se poate scrie pe lista A”, nu pot să le spun “îmi pare rău că din cauză că ai fost prizonier în Rusia ficatul tău nu mai funcţioneaza, dar nu pot să-ţi dau silimarină, nu mai e pe liste”, sau “nu ni se livrează insulină, nu se pot înţelege cu ministerul la preţuri, haideţi săptămâna viitoare, poate se reglează treaba”. Mă doare sufletul şi când mă gândesc cât de mult s-a redus timpul pe care-l puteam acorda fiecărui bolnav.

A voastră Adriana