Andrada

Publicat în categoria Confidenţe de Adriana

Andrada.

Copila asta mă sperie. Seamăna cu mine. N-are frică de nimic, o doare-n cot dacă o pedepesc şi nu dă doi bani pe ceea ce n-o pasionează.
Ce mă enervează îngrozitor e faptul că e atat de deşteaptă şi nu-si foloseşte capul deloc. Pe de altă parte, nu ştiu de ce dracu mă mir, eram exact la fel la vârsta ei. Până nu m-am dus la facultate nu m-am obosit cu învăţatul nici cinci minute. Da, dar eu citeam. Mă sperie puţin gândul că e posibil ca, dacă m-aş fi nascut cu douăzeci de ani mai târziu, să nu fi citit nici eu. În definitiv, informaţia vine în ziua de azi din atâtea surse, încât nu-i nevoie să deschizi vreo carte. Probabil tot ce trebuie să fac e să aştept să vină vremea când nu va mai fi satisfăcută cu ce găseşte pe net sau vede la teveu. Să aştept.
Cine, eu? Să aştept, EU? Hai că asta-i bună, abia am răbdare să mi se facă porţia de cafea!

Acum fiica mea cea frumoasă şi deşteapta vrea să aiba blog. M-a vazut pe mine scriind. Cred că totuşi sunt un fel de model pentru ea, sper asta, din tot sufleţelul meu mic şi negru.

Când era mică, ne sărea de gât cu orice ocazie. Acum ne mai sare de gât când primeşte ceva ce-şi dorea de mult. Nu ma miră chestia asta, nici eu nu-s prea pupăcioasă, de fapt în afară de socră-mea nimeni din familie nu prea stă la îmbrăţişări. Ce mă miră e faptul că fetiţa asta de zece ani ştie cum să obţină ce-şi doreşte, şi ştie să facă asta de când avea trei ani! E un escroc sentimental în devenire, şi mă doare capul când mă gândesc ce-o să fie când creşte. La trei ani, ştia exact cum să ne ia pe fiecare: ” mami, vrei să-ţi fac masaj?” “Ica, ce bluză frumoasă ai! de unde ţi-ai cumpărat-o?” “tati, io te iubesc!”… Nu spunea niciodată “îmi iei asta?”, spunea doar, trecând printre magazine, “mie-mi plac capşunile…”, “sandalele astea cred că mi-ar fi bune!”, “uite o raţa potrivită pentru mine!”. Acum s-a schimbat treaba: cere. Şi dacă nu-i dăm noi, cere de la bunici. Din patru bucăţi numai bune de fraierit, găseşte ea unul pe care sa-l ducă de nas. Daca nici aşa nu merge, se duce la unchiu-său, care e topit după ea de când a gasit-o dând din cap pe Iron Maiden în timp ce stătea pe oliţă. Avea cam doi ani.

Săptămâna trecută a fost la un concurs de mate. Nu ştiu ce brânză a făcut, că din ce mi-a spus am impresia că a pus răspunsuri “la bungheală”, cine mama naibii a inventat testele grilă, să-i spun ceva de drag… Ăsta-i copilul care a dormit cu culegerea sub pernă, la propriu, când i-am dat-o pe prima, dar nu era să se obosească fata, când tot ce avea de făcut era să încercuiască litere, nu?

Sunt optimistă, nu mă tem că se va găsi un şmecher care să-i sfarme inimioara. Sincer, nici nu-l văd prea bine pe şmecherul care ar încerca, pentru că fata mea e inventivă şi are memorie bună, şi un talent fenomenal de a găsi puncte sensibile… Nu ştiu de ce mi-e mie frică, poate că n-am motive, dar copila asta are prea multă încredere în forţele ei. În clasa a patra nici prin cap nu-mi dadea că aş putea să mă duc la şcoală cu temele nefăcute (”las că mi le scriu în pauză!”), şi să mor dacă pot să-mi dau seama de ce o laudă atâta în văţătoarea, că acasă nu învaţă nimic, nici măcar dacă urlu la ea. Cică e cuminte (acasă e dracu gol), răspunde bine, gândeşte bine… nu pot să înţeleg. Cred ca fata mea are personalitate de mers la şcoală şi personalitate de stat acasă. Acu nici asta nu-i de mirare, că săraca mama nu crede pe nici unul dintre cei care-i spun cât pot eu să vorbesc, încă are impresia că-s un copil taciturn şi retras.

Una peste alta, cum spuneam, fetiţa mea ma sperie. Are prea mult tupeu, şi e prea conştientă de ce-i poate capul. Nu face absolut nici un efort sa se împrietenească cu cineva, deşi n-are absolut nimic de comentat daca fac alţii acest efort (un băieţel a sunat-o săracu’ la interfon luni de zile să iasa afară şi asta habar n-avea cum îl cheamă - n-o interesa problema). Se joaca pe calculator, cu păpuşile, face probleme sau citeşte enciclopedii cu exact aceeaşi plăcere. Mă enervează, mai ales pentru că nu ştiu ce să fac ca s-o îndrum pe un anumit drum, şi mă enervează şi faptul că ştiu că n-are sens să mă stresez: oricum n-ar face ce spun eu, numai de-a naibii. Fix ca mă-sa. Mă enervează că ştiu exact ce-i în capul ei (aşa cum şi ea ştie ce-i în capul meu) şi mă simt exact ca şi cum aş încerca să fac pe şmechera şi pe mama cu mine însămi. Şi mă enervează chestia asta de mor.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email