Chestiuni de familie

Publicat în categoria Confidenţe de Adriana

Când mi-am informat părinţii că mă mărit, mama a luat-o ca pe o jignire personală. Adică vine un măgar care-i lasă fata gravidă şi mai are şi pretenţia să fie de acord să i-o dea?! După ce că n-are nici un ban, s-a lăsat de prima facultate pentru motive neserioase (ce aberaţie e aia “nu-i place”?), e pletos ca un câine vagabond şi fumează!… Bineînţeles, n-a spus nimic, numai că mama habar n-are cu ce se mănâncă diplomaţia. Dacă nu te place, trebuie să fii complet idiot ca să nu-ţi dai seama de asta. După ce am născut, a venit şi m-a luat acasă, profitând de nevoia de a avea un loc curat şi liniştit pentru aia mică şi de sesiunea zăoanului, şi n-aş putea spune că i-a convenit faptul că el a venit după mine. Luni de zile l-a tratat pe săracul om ca pe un musafir nepoftit. Politicos, la limită. A început să-i treacă anumite chestii cu vederea doar când s-a convins că sunt fericită şi că e un tătic bun.

Acum, la aproape unsprezece ani de la anunţul ăla, nici nu mă mai bagă în seamă decât ca să mă ia la rost că n-am făcut nimic de mâncare şi l-am lasat flămând. Sau că-l trimit pe el să plătească facturi şi să ia copiii de la şcoala sau grădiniţă, că-l exploatez care-va-să-zică.

Nu pentru că ar fi de modă veche (câte femei de cincizeci şi ceva de ani care sunt fan Paraziţii cunoaşteţi?), dar ei i se pare normal că femeia să facă de mâncare. E irelevant faptul că la talentul meu culinar am consuma cantităţi industriale de antiacide şi enzime digestive, eu trebuie să fiu aia de la cratiţă. Deşi de câte ori o întreb “cum se face aia?” răspunde întorcându-se (vorba poetului): “deci, Rosto, fii atent: căleşti ceapa….” Sau, în ciuda faptului că el lucrează de acasă, dacă şi când are chef, şi eu merg zilnic la un job şi jumătate, întreabă: “s-a odihnit Rosto în concediu?”. Niciodată nu ne cheamă la masă că a facut ceva ce-mi place mie, dar întotdeauna ne cheamă când face ceva ce-i place lui. Nu întreabă “Adri, ce bei?”, întreabă “aţi venit cu maşina?”, ca să-i poata da lui ceva. Nu mă iartă nici de-al naibii de sarcinile neplăcute, în schimb lui îi găseşte scuze şi motive ca să nu-l care la o înmormântare, de exemplu, pentru că ştie că detestăm amândoi întrunirile oficiale. Îmi cumpără laptop (de serviciu) şi mă întreabă a doua zi “i-a plăcut laptopul lui Rosto? Poate lucra pe el?”
Lămuriţi-mă şi pe mine: e cazul să mă supăr sau să fiu fericită că se înţeleg? Care-i mecanismul prin care cineva trece de la categoria “troagher” la categoria “îmi place de el”? Cum se face că de la “inamicul” se ajunge la “hai ajută-mă cu o treabă” de trei ori pe săptămână? Şi de ce soţul soră-mi n-a trecut prin fazele astea? O fi din cauză că el a fost întotdeauna tuns regulamentar?

Cel puţin cu tata treaba a mers la fel pentru amândoi: văzut pretendenţii, încercat miştocăreli şi intimidări de şantier, candidaţii nu pus botul, încercat să-i îmbete ca să-i facă de râs, nu reuşit, dat de lucru chestii mărunte de care s-au achitat cu brio, dat chestii mai importante, căpătat încredere progresiv - “hai ajută-mă”. Se şi vede că treaba stă la fel: Rosto e mai demn de încredere - are voie să stoarcă strugurii pentru vin, în timp ce cumnatu-meu e încă la stadiul “du-te şi mai adă un kil de zahăr”, sau “Dane, instalează-mi upgrade-ul” (adică zăoanu’, inginer de case) comparativ cu “Adi, cumpără-mi nişte cd-uri, stai că-ţi dau model” (cumnatu-meu fiind informatician probabil că a stricat mai multe cd-uri decât a văzut tata). E clar că încrederea aia vine în funcţie de vechime.

Poate că o fi la mijloc adevărul din celebra vorbă “omul când îmbătrâneşte ori se-ngraşă, ori prosteşte”, că tata s-a îngrăşat şi mama nu…

Ajutaţi-mă să înţeleg. Vă rog. Ca să nu vă întrebe fiică-mea, peste vreo douăzeci de ani, ce s-a întâmplat cu mă-sa de a început să-şi iubească ginerele.

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email