Cum…

Publicat în categoria Confidenţe de Mihaela

…să mă obişnuiesc cu faptul că trecutul nu are loc în viitor? Sună absurd, deşi nu cred că e. Vi s-a mai întamplat şi vouă ceea ce încerc eu să descriu aici sau, dacă nu vi s-a întâmplat vi se va întâmpla chiar dacă conjuncturile vă fac să realizaţi această schimbare uriaşă mai mult… sau deseori mai puţin.

De prea mult timp trăiesc într-un fel anume ca să nu pot să spun că îmi este frică să trăiesc altfel. Mă mângâie un singur gând şi anume “este firesc să îmi fie frică de necunoscut”. Nu îmi aduc aminte de ce-am simţit atunci, dar ţin minte că mi s-a povestit că am făcut primii paşi în parcul mare din Satu-Mare. Am văzut o fântână arteziană şi m-am pornit spre ea.
Atunci probabil încă nu realizam ce înseamnă primul pas în viaţă şi nu ştiam câţi paşi grei viaţa mă va mai determina să fac.

Cândva am fost şi la grădiniţă, am terminat o etapă şi am început o alta care s-a numit “şcoală”. Probabil că pe vremea aia acel pas a fost la fel de important pentru mine, la fel de greu şi de necunoscut doar că… din prezent privind trecutul toate astea par nişte mişcări minore. De ceva ani am terminat generala şi am simţit că am realizat ceva, apoi am ajuns la cea de-a 2-a graniţă şi anume şcoala în Germania care în majoritatea cazurilor ia sfârşit după clasa a 10-a.

De fiecare dată am simţit că trebuie să lupt, trebuie să reuşesc pentru că un om fără şcoală este ca o floare fără petale, trist şi nesemnificativ. De fiecare dată când o etapă a luat sfârşit şi am simţit că am realizat ceva, o altă etapă a început, etapă care parcă era şi mai importantă. Acum sunt pe cale de a termina o altă etapă şi parcă niciodată n-a fost aşa de greu, aşa de serios şi de important. Şcoala în curând va lua sfârşit şi cuvintele se termină. Simt un gol înfiorător, chiar înfricoşător. Ce se va întampla mai apoi? Nu ştiu.

Ani grei văd atunci cănd privesc în urma mea, matematici, limbi străine, chimii şi biologii, istorii, geografii şi politici.. şi toate pentru ce? Mă simt la fel de incultă ca înainte şi dacă cineva ar fi să mă intrebe “de ce oare?”… aş spune doar: “Pentru că nu am un scop în viaţă”. Acum simt că vor mai urma multe etape în viaţa mea şi că fiecare dintre ele va reuşi să trezească această stare de nesiguranţă. De fiecare dată voi simţi tot mai mult că trebuie să reuşesc şi cu fiecare nivel paşii vor deveni din ce în ce mai grei.

Şi totuşi… se spune că şcoala este singurul pas la care dacă te împiedici nu ai cum să-l recuperezi, muncile şi meseriile, facultăţile şi mii de alte căi de viitor sunt posibile… dar bacul… îl face fiecare doar o dată şi acum simt că va fi ca o ştampilă pe fruntea mea după care o lume întreaga mă va cataloga.

Ştiu sigur ce-am promis, pe ici şi colo la unu şi la altu, că oricât de greu o da să fie, n-am să mut un pas înapoi ci mereu doar înainte! Îmi doresc cu adevărat să pot să ţin aceste promisiuni.

A voastră Mihaela

 Loading ...  Trimite acest articol prin email