Mâine mă răzbun!

Publicat în categoria Confidenţe de Adriana

Clădirea în care e farmacia unde lucrez va fi demolata, ca să facă loc pentru trei blocuri de cinşpe etaje, cu parter comercial. Ma rog, aşa vor proprietarii, că nu se ştie încă ce părere are primaria. Oricum, asta înseamnă că am fost nevoite să mutăm toată şandramaua într-un spaţiu nou. Sărim peste povestea căutării, vă povestesc cu altă ocazie despre proprietarul apartamentului pe care l-am găsit într-un final (omul avea mai multe apartamente pe care le închiria firmelor disperate, aşa ca noi, şi trăia bine mersi fără să ştie cine-i racordat la gaz, la apă, pe numele căruia dintre foştii chiriaşi o fi acum curentul, dacă există linie telefonică şi alte tâmpenii inutile de-astea, atâta vreme cât îi intrau în cont banii), nu vă zic nici cât a durat până am primit undă verde de la minister (poate vă povestesc când veniţi la mine, că acu’ am şi colţ de confidenţialitate pentru pacienţii care se jenează să vorbească în gura mare despre diareea lor), şi n-o să vă plictisesc nici cu tăiatul mobilierului care nu încăpea în oficină, că era construit pentru alt spaţiu, dar trebuie să-mi iau de pe suflet povestea cu crucea verde.

Care va-să-zică, pe la jumătatea lui iunie îi spun cuiva, nu dau nume decât peste vreo trei zile, când o să-mi sară muştarul de tot, că am nevoie de o cruce verde, luminoasă, ca să vadă oamenii unde-i potica. Îmi spune omul că acum nu se poate, că-i foarte ocupat, că peste vreo două săptămâni… mi se pare perfect, oricum nu venise autorizaţia de la minister, telefon nu era, mai trebuia finisată câte-o mică problemă - în sensul că deşi uşa de la baie era termopană, pe jos era linoleum ceauşist (da, altă frustrare, nu suport să văd linoleum) - şi ne înţelegem că la începutul lui iulie îmi face firma. Evident, trece prima săptămână din iulie, dar nu mă stresez, că era vreme destulă. Trece şi a doua săptămână, terminăm cu renovatul, crucea încă nu. Omul, la fel de ocupat. Între timp vine hârtia de la minister şi eu încep să-l frec cu telefoanele: “bre, mă mut!” “acum nu pot, marţi o fac”. Vine marţi, trece marţi. Sun iar: “bre, io chiar mă mut!” “ăăăăă… joi” “mă, sigur joi?” “sigur, promit”. Vine joi, trece şi joi. Vineri, crizată, sun şi fac scandal, îmi promite că marţi trimite oamenii s-o pună, că-i făcută, dar nu poate să vină nimeni acum. Marţea aialaltă, urlam la telefon că i-a expirat timpul de mult. Vineri, după ce aştept două ore apar trei băieţi, descarcă schelele din maşină şi se apucă de măsurat. Dau iar telefon să fac scandal, apare şi drăgălaşul la locul faptei, scot niste plăci albe şi-mi montează o cruce albă pe perete. După care îmi promite solemn că mâine vin iar băieţii să pună nişte folie verde pe ea şi s-o lege la curent. Mă fac că-l cred că ăsta-i procesul tehnologic şi-l avertizez că dacă îl pune dracu’ să nu fie gata îl ia gaia.

Sâmbătă, nimeni. Sun şi fac scandal. Că luni, că au alte lucrări urgente… bineeeee. Luni, linişte. Sun şi fac scandal. Că mâine sigur vin, că n-a putut să le trimită grafica… bineeeeee. Marţi, sun şi fac scandal. Că până diseară vin. Bine….

Azi, miercuri, linişte. Sun iar: “sper că eşti internat în spital” “poftiiim?!” “sper că eşti internat în spital şi de-asta n-ai venit să pui crucea aia!” “hai mă Adriana nu te certa cu mine, că n-am putut…” “mă, dacă promiţi o treabă o faci, măcar spune-mi naibii cum sta treaba!” (poveste romanţată, ca să ma pun într-o lumină frumoasă, adevărul este că am urlat la el în mijlocul parcării şi că dacă era lângă mine îi trăgeam o geantă-n cap) ” într-o oră sunt la tine băieţii”

Cam în şapte ore şi trei telefoane vine un copiluţ cu foliile. Fără scară, fără o surubelniţă, fără sârme. Aflu că nu ştia cum arată crucea, cât e de mare, unde e pusă, că trebuie dată o gaurăşi trase nişte cabluri, şi în general habar n-avea despre ce-i vorba. Mai măsoară şi el o dată, pleacă, dar ăsta se întoarce după alte trei ore. Îi dau scara pe care mă cocoţ ca să ajung la cutiile de pe dulapuri, şi reuşeşte cumva să înverzească o parte de cruce. Partea dinspre perete, evident, aia pe care n-o vede nimeni. Mâine dimineaţă o să vină cu scule să dea jos crucea ca să poate colora şi jumatea aialaltă. Mai facem schimb de experienţă despre seriozitatea prietenului comun, şi pleacă şi copiluţu’.

Sun iar: “mâine dimineaţă să faci bine să vii la farmacie” “de ce?” “pentru că am de discutat ceva cu tine” “hai no lasă-mă că n-am avut cum să…” “mă, mâine dimineaţă eşti la mine.” şi închid.

Sunt sigură că l-am impresionat până la lacrimi, n-o să mai poata dormi în noaptea asta. Da’ şi când pun mâna pe el…

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email