Nu noi ne alegem părinţii!

Publicat în categoria Confidenţe de Flori

Simpla şi eronata mea definiţie în legătură cu părinţii a persistat toată perioada adolescenţei şi m-a făcut să interpretez lucrurile cu o conotaţie greşită. Mă gândeam mereu „De ce toată lumea zice că trebuie să ne respectăm părinţii pentru simplul fapt că ne-au dat viaţă?”. Aşa e, ne-au dat viaţă, dar suntem muritori. Mi-au dat o viaţă care îmi va fi luată. De ce să îi respect? Dar ce puteam ştii eu în perioada adolescenţei? Voiam să fiu deosebită, independentă, aş fi vrut ca ei să depindă de mine, nu eu de ei. Eram nervoasă că părinţii mei sunt aşa cum sunt, mi-aş fi dorit de multe ori să am părinţii oricărei colege, căci ei îmi zâmbeau naiv ori de câte ori mergeam în vizită. Orice altceva mă fascina, în afară de a sta acasă.

Mă gândeam cum să fac să devin mai puternică. Bineînţeles că nu aveam nicio şansă: bani nu aveam, libertate nu aveam, însă dispuneam de un strigăt foarte puternic pe care îl foloseam de fiecare dată când nu îmi convenea ceva. Am ajuns la concluzia că am fost o răsfăţată, nicidecum un copil care a avut de suferit după urma părinţilor. Ce vină au ei că nu au 3 facultăţi, dacă la vârsta de 14 ani au fost izgoniţi de acasă, să vină la oraş să muncească? Ce vina au ei că în loc să se joace cu papuşi şi maşinuţe, plecau dimineaţa la muncă? Cu toate astea, au încercat să fie nişte părinţi modeli: nu m-au stresat sau obligat să muncesc, dar m-au învatat, nu m-au silit să învăţ, dar mi-au explicat necesitatea de a ştii cât mai multe. Nu m-au batut, însă au stat supăraţi până mi-am dat seama că am greşit.

În sinea mea îi admir. Nu ştiu cum m-au suportat atâta timp. Nu înţeleg cum au făcut 2 copii atât de diferiţi: fratele meu, care nu ar comenta şi nu ar ieşi niciodată din cuvântul lor şi eu care de la cele mai mici vârste mi-am impus punctul de vedere prin strigăte şi urlete. Acest capitol al adolescenţei şi al problemelor cu părinţii m-a marcat. Încercam să le caut cât mai multe defecte, încercam să îi fac să pară mai slabi decât mine, deşi nu trecusem încă prin viaţă, ca ei. Nu înţelegeam de ce trebuie să meargă toată ziua la servici şi de ce nu pot merge cu noi în fiecare zi cu noi în parc.

Dacă viaţa m-ar lăsa să îmi aleg părinţii, tot pe ei i-aş alege. Aş vrea să mă schimb pentru ei, aş vrea să îi ajut, să nu îi mai văd obosiţi după 12 h de muncă, să nu mai văd biroul plin de pastile, pe care sunt nevoiţi să le ia din cauza muncii care i-a îmbolnăvit sau poate din cauza mea că i-am supărat. Nu vreau să pun problema că atunci când îmi voi întemeia familia mea voi uita de ei, nu vreau să îi doară sufletul ştiind că le pleacă copii la facultate sau în alte părţi, vreau doar o familie mare care să îi includă şi pe ei, vreau să îşi crească nepoţii ca pe mine, pentru că după atâta muncă şi efort pe care l-au depus cu mine, să îşi culeagă roadele. Am cei mai buni părinţi, în sinea mea ştiu asta, dar în faţa lor nu ştiu dacă pot recunoaşte vreodată.

Singurul lucru pe care îl poate face un copil pentru cei care i-au dat viaţă este să îi aprecieze. Să le dea din când în când o dovadă de iubire: o floare de 1 martie, o masă gătită atunci când vin obosiţi de la servici, un noapte bună înainte de culcare, un zâmbet la masă, un mulţumesc şi un sărut.

A voastră Flori

 Loading ...  Trimite acest articol prin email

credit foto