Sub ameninţare

Publicat în categoria Confidenţe de Flori

Nu ştiu ce este mai rău în viaţă: să traieşti tot timpul sub ameninţare, să fii la mâna unei persoane doar de teama de a nu ţi se întâmpla ceva rău, sau de a înfrunta orice apare în cale chiar cu riscul de a nu depăşi acel moment.

Oricare din cele două situaţii are riscuri enorme, dar finaluri diferite. Cine şi ce te poate face să iei o decizie?

Să luăm un exemplu: o persoană a aflat ceva despre tine, iar dacă se află acel ceva îţi pierzi vise, speranţe, sursele tale de supravieţuire sunt categoric reduse, starea de agonie se prelungeşte. Aştepti doar finalul! Atunci mă întreb cu groază dacă ar trebui să rabd în continuare, să mă duc să plâng în camera mea şi să sper că se va uita. Dar până atunci, să accept să fac tot ce mi se spune, sau să izbucnesc cu riscul de a începe singură pe un nou drum?

Povestea sună cam aşa: mă îndrăgostesc de cel mai bun prieten şi plec cu el într-o excursie (bineînţeles că nu ştim decât noi doi şi câţiva prieteni). Ajungem acolo şi petrecem cele mai frumoase 3 zile, pline de întâmplări amuzante, dar şi de sentimente puternice. Nu s-a întâmplat nimic între noi, adică nu am făcut sex. Nu este vorba despre vârstă, că am 17 ani, este vorba de respectul lui faţă de mine şi de respectul meu faţă de educaţia pe care am primit-o. După 2 zile de vis, în care toate visele s-au împlinit, a treia zi a fost destul de tristă pentru că era cea în care trebuia să plecăm acasă. Ajunsă în Craiova, au urmat câteva săptămâni de euforie totală: nu mă supăram pe nimeni, starea de fericire persista chiar şi în cele mai urâte momente. Până când s-a rupt firul: nu ştiu cum naiba află frate-meu despre toată chestia cu excursia. Disperată să nu afle şi ai mei, în ziua aceea am făcut absolut tot ce mi-a zis el: de la curăţenie până la gătit şi dat bani (apropo de articolul cu cine îţi umblă în buzunar-poliţia, şi frate-meu este un viitor poliţist şi în mod sigur se încadrează în acea categorie). A doua zi el pleacă la Bucureşti, iar eu, fericită că am scăpat şi săptămâna aceasta fără să afle părinţii ceva, am continuat să sper că va uita.

Nu trecu bine săptămâna, că frate-meu veni iar în weekend acasă. Vreau eu să ies pe afară, aud o voce răstita: “Unde pleci?”. Cum până acum nu s-a pus această problemă, m-am uitat nedumerită şi îi zic “Cum unde plec, pe afară, de fapt mă duc la muzeu, la expoziţie”. Ca să aud “Muzeu îţi trebuie ţie, nu îţi mai ajung minciunile, descalţă-te că nu pleci nicăieri!”. Eram pe punctul de a izbucni. Să plec, să nu plec. Să ţip, să nu ţip. Unde îmi este orgoliul şi personalitatea? Dar cu ce rost să ţip, când el mă are la mână şi cum nu fac ceva, pot fi spusă alor mei. Iar problema se pune astfel: dacă afla, clar mi se va tăia internetul, telefonul, ieşirile în oraş, banii etc. Nu că ar fi asta problema, aş putea trăi fără toate astea, dar în fiecare zi mi se va repeta acest lucru. Şi în plus, am nevoie şi de internet şi de telefon până în toamnă (când băiatul de care m-am îndrăgostit va veni să facă facultatea în Craiova). Ce ar trebui să fac până atunci? SĂ ÎL ASCULT PE FRATE-MEU?

 

A voastră Flori

 Loading ...  Trimite acest articol prin email