Ţara-ntreagă-i un şantier

Publicat în categoria Confidenţe de Adriana

De dimineaţă au venit zece oameni. Erau aici când am ajuns eu, de fapt, la început m-am speriat că mă aşteaptă pe mine, că eram în întârziere. Apoi, pe la 9, au mai venit doi. Ăştia cred că erau ăia cu mapa, că n-au stat decât cinci minute şi s-au dus în treaba lor, păreau foarte ocupaţi. Oricum, au rezolvat ceva în cele cinci minute: i-am văzut vorbind la telefonul de serviciu (ditamai cărămida, de-aia cred că era cel de serviciu) şi peste juma’ de oră a venit UTILAJU’ (o chestie mare, galbenă, pe roţi, pe care scrie “kaesar” - pentru impresia artistică, presupun). Cei zece s-au apucat de lucru: întâi au împins utilajul în poziţie, în aşa fel încât sa-mi blocheze intrarea (s-or fi gândit că nu-i cazul să intre toţi grăsanii), şi-au îmbrăcat hainele de lucru (veste portocalii, reflectorizante, ca să nu fie loviţi de maşini în timp ce sapă), şi-au adus picameru’, şi s-au aşezat pe iarbă. Şi-au stat. Cam o oră. Într-un final, unul dintre ei, mai tânăr şi mai prost, a luat generatoru’ de zgomot de coarne şi a început, încurajat de pe margine de ceilalţi nouă. Mă rog, o perioadă au fost opt, unul plecase după cafea, aşa că nici treaba n-a mers tocmai unsă. Oricum, ţinând cont de faptul că bucata de beton pe care trebuie s-o spargă e chiar lângă cladire şi că din cauza picamerului se zguduiau pereţii, trosnea centrala, trepida biroul şi clănţăneau toate sticluţele, mie mi s-a părut că e suficient.

Ies, să văd dacă nu cumva au pe ordinea de zi demolatul clădirii. Unul dintre ei, cel mai bătrân, strigă la puştiul cu scula “ho, bă, că deranjează!” şi-mi zâmbeşte sadic. Mă măsoară din cap până în picioare, ajunge la concluzia că-s fată bună, fără fiţe în program (eram desculţă) şi întreabă “nu vă doare capul?” Scutur capul, să vadă că încă îl pot mişca, şi dau să-i expun problema mea: s-au apucat de demolări? Mă întrerupe cel mic, expunând frumuseţe de dinţi: “mergeţi la farmacie să vă luaţi nişte nurofen!”. Well, nu ştiu alţii cum sunt, da’ eu încă mai pot să zâmbesc la replica asta, chestie care i-a convins definitiv pe băieţi că-s de treabă şi n-am ieşit să fac scandal, aşa că s-au grăbit să mă liniştească: nu mai durează mult, bucata aia şi gata, până ajung la ţeavă. Ţeavă?! După ce ţeavă săpaţi, frăţiorilor, acolo nu-i decât o ţeavă de gaz!!!! Păi, după aia. Păi, cu picameru’?! Păi, ce-are? Bine măi copii, da’ dacă nimeriţi naibii fix în ea şi sărim în aer ca ăia de la Cluj? “Eh”, face bătrânul un gest a lehamite cu mâna, “nu-i prima dată!”

Şi cu ce mă încălzeşte pe mine că “nu-i prima dată”? Ba de fapt, mă încălzeşte, că m-a cam trecut un val de adrenalină până să-mi dau seama că omul se referea la prima dată când sapă cu scula aia după ţevi, nu la prima dată când au provocat o explozie. Se pare însă că aşa a zis şefu’ (şefu’ fiind unul dintre ăia doi de dimineaţă, un deştept care sâmbătă a reuşit să-şi bage o roată de la Dacie în şanţul săpat vineri), deci cine suntem noi, muritorii de rând, să punem la îndoială siguranţa lui?

Au mai intrat, pe rând, cam la 10 minute, să bea apă, deşi cred că voiau doar să verifice dacă n-au picat încă pereţii. Băieţi buni, cred că până la urmă ne împrietenim, că la cum progresează lucrările o să avem timp destul să ne cunoaştem mai bine. Dar au avut dreptate, n-a mai durat mult. N-au terminat de găurit metrul ăla pătrat de beton, da’ nu mai lucrează, e 11 jumate, sunt în pauza de masă. Până pe la 2 cred c-o să fie linişte.

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email

credit foto