Tudor

Publicat în categoria Confidenţe de Adriana

Tudor

Se spune „eşti plin de tabieturi ca o fată batrână”, dar cine spune asta nu-l cunoaşte pe fiul meu. În viaţa mea n-aş fi crezut că un copil de nici patru ani poate fi atat de tipicar. Şi poate te pune dracu’ să nu-i respecţi tabieturile, că ai încurcat-o! După ce că se poartă ca un boşorog, mai e şi pisălog, ca să fie treaba făcută ca la carte. Locurile sunt împărţite: acolo tati, acolo mami, acolo soră-sa, dincolo el, nici nu se poate pune problema să stea unul pe locul celuilalt, indiferent de motiv, că se lasă cu scandal.

Sâmbătă dimineaţa toată lumea trebuie să mănânce iaurt cu cereale şi duminică dimineaţă pâine prăjită cu ou. Jucăriile au fiecare locul lor, creioanele colorate stau în ordine, pantalonii în sertarul de pantaloni, cănile în raftul de sus, mănâncă numai din bolul verde, ştie exact pe unde-şi lasă lucrurile… mă omoară cu zile. Eu sunt o dezordonată, dacă nu v-am spus, iar el mă ceartă!

Pe deasupra are şi simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat: „cutare chestie e a lui tati, de ce umbli cu ea?”, „aştia nu-s papucii mei!” „ba da, măi copile, ieri ţi i-am cumpărat, sunt pentru tine!” „nu-s ai mei!” (nu pot cumpăra ceva fără să fie de faţă, că nu poartă chestiile respective, trebuie să-i spun din start că mergem să cumpărăm pijama special pentru el), „ţi-a dat Andrada voie să-i citeşti cartea?” etc.

Singura care poate să-l manipuleze de fiecare data e soră-sa, nouă nu ne iese figura întotdeauna. Dacă-l pedepseşti, să zicem că nu mai are voie la calculator, replica la care trebuie să te aştepţi e „da’ io nici nu vreau să mă joc pe calculator!”. N-are voie afară? „nici nu vreau să ies afară!”. Nu-ţi mai cumpăr nimic? „nici n-am nevoie!”. Treci la colţ? „nici nu mai vreau să plec de la colt, ca io aici vreau să stau pâna mâine, aici dorm!” Pur şi simplu te face să te rogi de el să plece de la colţ.

Soacră-mea îl ameninţa cu „lupu’ rau” - Tudor zicea „mă duc sa-l bat!” (are o filozofie de viaţă foarte interesantă: „mi-e frică de ăla, mă duc sa-l bat”, şi chiar porneşte). O vreme a ţinut „dacă eşti rău, te amendează poliţia”, până l-a amendat unu’ pe tac-su pentru viteză şi a văzut Tudorelu’ că nu-i nici o scofală să fii amendat. Lui trebuie să-i explici logic orice, de ce nu trebuie să vorbească urât, să se bată, de ce să se culce, să mănânce mazarea, să nu plece din mijlocul lecţiei la grădiniţă… şi dacă nu-i mulţumit de explicaţie, face pe dos.

Cu grădiniţa este un circ întreg. Una dintre educatoare se teme de el. Da, de un mucos de patru ani. De câte ori mă prinde prin zonă îmi face capul calendar: că nu face ce face toata lumea (au trebuit sa picteze pe o hârtie cu o creangă maro nişte frunze verzi, cu degetele muiate in vopsea. Tudor - nu şi nu, că el pictează cu pensula, că degetele nu-s pentru pictat, asta e treabă pentru pensulă. N-a facut nimic, si educatoarea i-a scris pe foaie “n-a dorit să lucreze” ); că stă la măsuţă până vine rândul lui să răspundă, după care o taie la jucării; că a aruncat cu ciorba după îngrijitoare (avea “pihe” - adică mizerii - că era ciorbă de chimion); că nu vrea să mănânce (motive are săracul copil - fasolea frecată e “ca drumul”, cartofii franţuzeşti nu sunt albi, macaroanele n-au brânză); că nu vrea sa se culce; dacă se culcă nu se scoală la timp; că face mişcari de karate; că le cântă prostii…

Apropo de cântat, copilaşul ăsta are ureche muzicală. E mare fan Cargo, şi ştie exact când cântă Kempes („ăsta-s io!”) şi când cântă grasu’ („ăsta-i prietenul meu!”), recunoaşte orice melodie de-a lor dupa trei acorduri, ştie versurile - şi le cantă la grădi „nu mai am ţigari”, „fraiere, ia-ţi o maşină”, „batacanda”, „spiritus sanctus”… Educatoarea îmi spune doar mie care-s problemele cu ăla mic, cred că a tras concluzia că taică-său e satanist şi i-e frică să nu-i faca vrăji. Tudor e şi mare fan Phoenix, culmea e că recunoaşte stilul de interpretare în melodii pe care nu le-a auzit niciodată („aici e Covaci?”). Mă gândesc cu groază că peste zece ani în subsolul casei mele o să facă repetiţii vreo patru puradei şi că o să trebuiască să cumpăr baterii, sintetizatoare, pedale, amplificatoare şi chitări electrice. Că nu-i place cum sună chitara rece decât dacă o ia tati în mână.

Abia aştept să împlinească cinci ani, să-l trimit la karate. Atunci o să trebuiască să mituiesc părinţii, că în toamnă, când l-am dus la grădiniţa nouă, în prima săptămână a bătut toţi copiii, ca să se ştie cine-i şefu’. Dar poate până atunci se mai calmează şi turbatu’ ăsta micu’, poate i se mai consumă din baterii şi n-o mai avea chiar atâta energie. Sper.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email  Loading ...