19
Copii părăsiţi de părinţi
Publicat în categoria Discuţii de CristinaPrin natura profesiei am contact cu copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Este firesc să vrei ca părinte să asiguri copiilor tăi tot ce e mai bun, dar oare merită? E adevărat că sunt şi familii cărora le ajunge cuţitul la os şi pleacă de disperare, dar sunt şi părinţi dornici de înavuţire care pleacă să facă bani, bani, cât mai mulţi bani. Nu vă daţi seama cât suferă aceşti copii sau unii cât se schimbă de mult. Unii devin apatici, alţii devin foarte impulsivi, se bat cu colegii.
E adevărat că ei au de acum altfel de rechizite, mănâncă dulciuri mai scumpe, dar undeva în sufletul lor sunt nişte nefericiţi.
Sunt colegi de-ai lor care şi-ar dori să aibă şi ei ce văd la ceilalţi, dar ei nu-şi dau seama că sunt de o mie de ori mai fericiţi că au părinţii lângă ei, că au cine să îi aducă dimineaţa chiar dacă doar pe jos sau cu un amărât de Oltcit vechi de când lumea.
Mi-e atât de milă de cei lăsaţi în grija rudelor sau bunicilor foarte bătrâni, sunt atât de fragili emoţional. Părinţii nici nu-şi dau seama cât pierd (un zâmbet de la copilul lor, un rămas bun înainte de plecarea în excursie, un plânset pentru o măseluţă stricată), nici nu-şi dau seama că timpul cât e copilul lor mic nu se mai întoarce şi pierd etape din viaţa copiilor lor cu care nu se mai întâlnesc niciodată. Aveam anul trecut o fetiţă în clasă care orice ar fi făcut îşi amintea de mama ei, chiar dacă stătea cu bunica, o femeie foarte grijulie şi bună. Când mama a venit de sărbători să mă cunoască habar nu avea despre ce vrea fetiţa ei, despre ce gândeşte sau speră. Şi situaţia lor financiară era foarte bună. În sfârşit las această temă deschisă. Voi mai reveni.
A voastră Cristina Udrescu
Trimite acest articol prin email
Loading ...
5 comentarii. Tu de ce nu zici nimic?.
Este un subiect foarte greu si eu chiar cred ca nu are nici sfarsit si nici rezolvare. Nu poti condamna un parinte care sapa drumurile din tarile vecine 10ore pe zi ca sa aiba copilul lui acasa totul, totul pentru un viitor macar putin mai luminat. Vorbesc oarecum de la mijloc pentru ca si eu la cea mai urata varsta (15ani) am fost adusa in Germania. Pot sa spun ca am plecat de undeva unde am avut prieteni si la scoala am fost apreciata. Mama mea nu m-a lasat singura si in grija altora, a venit aici sa imi faca un viitor si o spun sincer, la varsta aia nu am stiut deloc sa apreciez asta. Am fost trista si singura. Toti care m-au apreciat au disparut si in jurul meu totul a prins un gust amar. Notele de la scoala si ele au prins un alt contur, pana m-am incadrat si sa sti ca acea procedura dureaza. Acum as vrea sa gasesc o cale sa spun un “multumesc” suficient de mare incat sa compenseze, dar acel multumesc nu exista.
RottenKidas last blog post..Ce s-a mai intamplat..
Si eu fac parte din categoria copiilor/adolescentilor cu parintii plecati in strainatate, sa munceasca pentru un viitor mai bun. Au plecat acum 5 ani si de atunci i-am vazut de 2 ori. Insa, spre deosebire de de multi alti tineri am ramas cu picioarele pe pamant, dandu-mi seama ca daca raman singura acasa nu pot sa fac tot ce-mi trece prin cap.
Desi multora le e greu sa creada, in acesti 5 ani n-am dat nicio petrecere asa cum se asteptau multi, nu le-am cerut parintilor bani sa-i cheltui aiurea si, cel mai important lucru, nu am lasat faptul asta sa-mi schimbe drumul…adica sa-mi continui scoala, sa invat cat pot eu de bine( cu toate ca se poate si mai bine).
E drept, m-am maturizat prea devreme, pentru ca am ramas sa ma descurc singura cu toate problemele si sa fac tot ce trebuie prin casa pentru ca ei sa nu fie dezamagiti. Mi-au acordat incredere cand au plecat si n-am de gand sa-i dezamagesc in privinta asta.
Pot sa mai spun ceva: nu stiu daca e bine sau nu, insa nu-mi surade deloc ideea ca ei sa se intoarca acasa. M-am obisnuit sa traiesc singura si mi-a fost destul de greu cand ei s-au intors pentru o scurta vreme. Brusc, totul era in dezechilibru, poate din cauza lipsei de comunicare dintre noi. Nici eu n-as vrea sa plec la ei, ci sa-mi termin facultatea si sa-mi fac un rost independent de ei si de banii lor. Asa gandesc eu, o fi bine, n-o fi…
Se pare ca la post-ul asta comentam cei care ne aflam in aceasta situatie. Eu spre deosebire de Kida si Vyio sunt cazul mai putin fericit. La mine inainte sa vin aici (in Olanda) a fost o perioada de rebeliune pentru ca am ramas cam 1 an cu sora si cumnatul meu unde libertatea mi-o imparteam eu. Nu am fost tocmai intelept in modul cum am procedat cand mi-am luat libertate totala si tot ceea ce era important ajusese pe locul 2. Dintr-un copil care trebuia sa fie fata familiei am ajuns un golan (dupa cum imi spunea bunica mea la vremea respectiva). Scoala era un loc pe care il frecventam doar in timpul liber (care era foarte putin).Bine-nteles ca din cauza asta s-a pus problema exmatricularii si alte chestii de genul, situatie de care am scapat bine-nteles ajutat de cei din jur (saru`mana tata pentru pila). A fost un an plin de senzatii tari si de multe probleme care mi le-am facut cu mana mea si am incercat cat am putut sa mi-le rezolv eu singur, bine-nteles nu mi-a iesit tot timpul si pentru asta am apreciat si voi aprecia mereu rabdarea surori mele si a cumnatului care la vremea respectiva mi-au fost inainte de toate prieteni si au tinut loc si de parinti.
Toata situatia s-a schimbat cand am ajuns in Olanda si m-am trezit singur (fara prietenii sau cunostintele pe care le aveam in Romania) in fata unei lumi total diferita de lumea mea. La ora asta sunt super constient de sansa care mi-sa oferit si chiar daca lucrurile nu merg intotdeauna asa cum mi-as dori stiu ca la ora asta Olanda este tara care m-a adoptat si care este dispusa sa-mi deschida mai multe usi decat as fi putut sa-mi deschid in Romania luand-o de la 0.
uite de-asta n-am plecat eu in Anglia sa ma umplu de bani
Lasand gluma la o parte, este adevarat ca acei copii sunt disperati nu numai dupa iubirea parintilor, ci dupa orice fel de afectiune, si ca daca le arati putina bunavointa, daca le zambesti sau le ridici o carte scapata pe jos ii faci incredibil de fericiti pentru cateva minute. Mi-e atat de mila de ei, pur si simplu mi se rupe sufletul… fiica mea are o fetita in clasa in situatia asta, crescuta de o bunica putin redusa (copilul are regim de prescolar, culcarea la 8, mers si venit de la scoala numai insotita etc) si nu-mi vine sa cred cat de mult inseamna pentru ea faptul ca de vreo luna merge la scoala cu Andrada pe o portiune de drum (o suna in fiecare dimineata sa-i aminteasca s-o astepte la colt). Poate pentru copiii mai mari este intr-un fel un lucru bun faptul ca invata mai devreme sa se descurce singuri, dar cei mici sufera din cauza lipsei parintilor mai mult decat as fi crezut.
Adrianas last blog post..Copii părăsiţi de părinţi
Poti sa privesti un obiect si din spate si din fata si probabil una din cele doua fete este mai frumoasa. Viata desi se spune ca iti da tot ce vrei daca sti cum si cand sa ii ceri, nu ti le da gratis. Acei copii din filme care stiu si sa zambeasca si sunt si maturi sunt doar iluzii. In orice bine este si un rau si invers. Cred ca acel copil care se bucura cand ii ridici o carte de pe jos intelege cu mult mai bine ce se intampla in jurul lui decat un copil care zambeste. Singuratatea este cea care te maturizeaza, care te invata sa apreciezi oamenii care tin la tine si care te invata sa iti pastrezi in jur o mana de oameni valorosi.
RottenKidas last blog post..Ce s-a mai intamplat..