Ipocrizia de sărbători

Publicat în categoria Discuţii de Adriana

Nu-mi plac sarbatorile. Nu pentru că nu mi-ar place ideea de sarbatoare sau zilele libere, dar urăsc să mi se facă program, fie şi indirect. Şi nu există sarbatoare să nu se întample aşa ceva. De Crăciun trebuie să facem sarmale, fripturi, prăjituri, curăţenie, să ne vizităm rudele şi prietenii, să mergem la colindat sau să primim colindatori… De Paşti - aceeaşi treabă. Cândva, demult, când eram tineri, mâncam de Paşti peşte, sau ciuperci, aşa, de-a naibii, nu-şi batea nimeni capul cu oua roşii, cu prăjituri sau cu rude. Acu’ nu ne mai ţine figura: trebuie, obligatoriu şi neapărat, să plecam în turneu pe la neamuri, nu de alta, da’ dacă nu mergem noi, vin ele. Şi toţi vor să fim prezenţi de sărbători. Cum naiba să fii în trei locuri deodată? Da’ cui îi pasă? Oricum cineva se va supăra: că n-ai fost, că ai stat prea puţin, că de ce te-ai dus şi dincolo…

Prea multe traditii. M-am saturat de tradiţii până peste cap. Şi mă enervează îngrozitor că particip la păstrarea lor. Pentru că m-am obişnuit să mănânc sarmale de Crăciun şi salata cu ridichi de Paşti, m-am obişnuit să pregătesc cadouri, m-am obişnuit să fac tort, şi deja am reflexe condiţionate pe tema asta. Sigur, e frumos să-ţi vezi copiii aşteptându-l pe Moş Crăciun, sau bucurându-se de hainele noi la Paşti, şi parcă pe undeva sunt mândră că o să-şi amintească de zilele ăstea cu bucurie şi că probabil vor încerca să-şi bucure în acelaşi mod copiii. Dar în acelaşi timp mi-e ruşine de ipocrizia mea, pentru că n-am tarie să spun “gata, începând de acum, tradiţia familiei noastre zice că…” De fapt, îmi lipeşte nu numai tăria, ci şi imaginaţia: cu ce să înlocuiesc sarmalele?

Nu ţin neapărat să renunţ la tradiţii. Nu-mi place că sunt îngrădită, asta e problema mea. De câte ori n-am copiii acasă de sărbatori îmi pot permite să stau în pat până la 12 fără să mă gândesc la ciorba de cap de miel (bleah) sau la hârtia de împachetat cadouri, nu mă duc la colindat şi nu desfac şampania. Poate că asta înseamnă că sunt un părinte bun pentru că încerc să nu-mi privez copiii de bucuriile copilăriei mele, în ciuda faptului că pentru mine nu mai înseamnă decât o oboseală în plus, poate că sunt un părinte rău pentru că nu-i încurajez prin exemplul meu să renunţe la nişte obiceiuri care nu mai spun nimic (amintirile nu se pun la socoteală, că nu despre asta vorbeam) cu preţul dezaprobării unei largi majorităţi a rudelor şi prietenilor.

Complicat.

Şi mă întreb oare de ce mă apucă dilemele existenţiale exact când am mai multă treabă: trebuie să spal geamuri, să desfac bagajele… pentru că nici anul ăsta nu am pus piciorul în prag să le spun tuturor: gata, lăsaţi-mă în pace, anul ăsta vreau să dorm până-mi înghit limba, n-am chef să fac nimic, o să mănânc cremvurşti!

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...