Amintiri din copilărie (1)

Publicat în categoria Dulce de Adriana

Sunt o fată tare bună . De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întâmplat să şi esuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Soră-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, baieţoasă şi cu o trenă de admiratori după ea, era în clasa zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, săptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea, avea o singura nota: 1. Ea, şi înca vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: “ăia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”

Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta pe parcurs, cu atât mai puţin corigenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la “binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai făcea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.

Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătarie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.

- Ce-i?

Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:

- Vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…

Mama, deja panicată:

- Ce-i? Spuneţi!

Deschid gura cu curaj… şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gură de aer şi-i dă drumul:

- Mamă… am rămas!

Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:

- Cu ciiiine?!?!?!

In secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am rămas câteva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:

- Tu nu-ţi dai seama, eşti inconştientă! Ce-o să faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!

Eu râdeam, sprijinită de perete; soră-mea râdea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipească fierul de călcat de mutre.

-Râzi ca o bleagă! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! Nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O să te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!

De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar începeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reuşit într-un final să ne adunăm de pe jos, respectiv a reuşit soră-mea să articuleze:

- Nu “cu cine?”, “la ce?”!

Si dăi, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei şi iar începe să strige:

- Cum adică “la ce?”? Ce-i aia “la ce”? Crezi că asta contează, “cum”?…

Eu, “suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, dar nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta… ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia “la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul “ei, lasă, că nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o să te lase corigenta, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea în calităţile de “empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o după una falsă, oribil de proastă.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

“Pentru concursul VisUrât”