La nuntă - prima parte

Publicat în categoria Dulce de Adriana

Sâmbătă am fost la nuntă. Urăsc nunţile. Dacă-mi mai vin vreodată idei creţe gen “hai să mergem, că-i băiet bun”, împuşcaţi-mă, ca să nu sufăr.

Încep cu “haoleu, săptămâna viitoare e nunta şi io n-am rochie, expediţie de cumpărături”. Ca să vedeţi cât de mult mă iubeşte Rosto, ţin să vă spun că a venit cu mine prin toate magazinele deschise din Târgu-Mureş, fără să-l treacă la budă, fără să trebuiască să fumeze o ţigară urgent, fără să moară de foame brusc şi dintr-o dată şi fără să comenteze nimic de specia muierească. A fost un chin, cu tot suportul lui moral, să văd mii de volănaşe, dantele, bretele şi trene, mai ales că eu am nişte idei fixe despre ce înseamnă “elegant”, care nu includ sclipici, corsete, flori, pătrăţele, buline, zeci de culori una peste alta şi patru combinaţii de materiale în acelaşi metru pătrat de ponghiolă. Căutam, idioata de mine, o rochie simplă, uni, cu decolteu pătrat (la asta am renunţat repede, exageram cu pretenţiile) si de preferinţă până la genunchi. Am găsit nişte chestii de purtat la Oscaruri, de vreo 40 de kile bucata, sau alte chestii de purtat la plajă, numai floricele şi şnuruleţe, aşa că săracu’ Rosto a scăpat fără să ma vadă probând ceva. Bine, să nu fiu rea, erau vreo doua modele ok, dar mărimea maximă era 38. Ce-o fi în capul lor, fiică-mea poartă 38! Aşa că mi-am mobilizat cumnata să-mi aducă o rochie de-a ei, am făcut schimbul pe drum, din maşini, ca mafioţii, şi m-am scos.

Sâmbătă mă trezesc pe la 10 jumate (am circumstanţe atenuante), beau cafeaua vreo două ore (v-am spus că-mi place să-mi beau cafeaua ), şi pe la 12 jumate mă gândesc că a fi cazul să mă pregătesc de chef (că se anunţa un chef monstru, mirele fiind politehnist şi socrul mic unul dintre baby-sitter-ii mei - adică tot inginer constructor). Trimit zăoanu să-şi aducă ţoale la călcat, inspectez şi calc şi rochia cumnată-mii, şi mă bag la duş. Pe când ma distram eu mai bine cu apa ba rece, ba caldă, că dacă trag vecinii apa la wc scade presiunea pe toată coloana, mă informează rockeru’ că şi-a donat pantofii acu’ doi ani, şi deci n-are. Îl trimit la cumpărat pantofi, dacă tot mi-am amintit că nici eu n-am ciorapi. Fetelor, aţi trimis vreodată un nene de doi metri să va cumpere aşa ceva? Dacă trebuie şi-i musai, să nu uitaţi să specificaţi exact firma producătoare, mărimea, grosimea şi nuanţa, ca să nu enerveze vânzătoarea cu “păi, e cam cât dumneavoastră, dar mai înaltă”, “ce culoare? maro! Cum cel fel de maro? păi sunt mai multe feluri?”, “da’ cât de groşi poa’ să fie? d-ăia subţiri, de vară!” “lycra nu-i tot mătase?” etc. Oricât de frumos şi sprâncenat ar fi, nici săraca tanti aia nu rezistă o veşnicie!
Se întoarce, cu pantofii lui şi ciorapii mei (băiat descurcăreţ, da’ şi io am ştiut ce să cer! ), şi intră el la duş. Şi eu peste el, după cinci secunde, că îmi trebuia ceva să-mi dau în cap ca să-mi stea părul cum îl pun (v-am zis că m-am tuns, nu?). Şi tot eu, peste încă zece secunde, să caut trusa de unghii. Şi ojă peste alte trei secunde. Şi ruj. Ruj n-am, da’ poate găsesc lipgloss. Nu găsesc. Atunci nişte rimel. Nici d-ăla n-am, nu-i nimic, caut la Andrada, că parcă am văzut ceva. N-are, trebuie să intru iar peste el, măcar un creion de ochi să iau. Ups, creioanele nu-s în baie, le-am luat că-mi colora Tudor caloriferul cu ele. Scuze. Asta-i ultima dată, iau toată trusa şi gata. Adică nu, mai am nevoie doar de nişte dischete demachiante că am pictat pe lângă.

Mă mir că nu m-a bătut, săracu’ om. D-aia îl iubesc, că nu se enervează din orice prostie. Şi că îşi dă cu părerea, foarte serios, că-s mai potrivite sandalele comode decât alea frumoase, doar de dragul picioarelor mele, că părul îmi stă perfect, că ochiul stâng nu pare mai mare decât dreptul, nici mai sus, totul e exact cum trebuie, da’ hai să plecăm, ok ?

Bine, plecăm.
Restul vi-l povestesc mâine.

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email