Vreau la discotecă!

Publicat în categoria Dulce de Adriana

N-am cerut voie niciodată să mă duc la discotecă. În Braşov nici nu mi-a trecut prin cap să mă duc - n-aveam cu cine, n-aveam unde, n-aveam de ce. La bunica, unde mi-am petrecut vacanţele de vară, trebuia să mă trimită aproape cu forţa la discotecă (cu foarte multă indulgenţă puteai s-o declari totusi discotecă). În timpul facultăţii mă mai târau colegele de cameră, până când am dat de zăoan şi de atunci am pus cruce discotecilor. Dar trebuie să recunosc că am auzit nişte texte de agăţat prin zonele alea… material de râs pentru treizeci de ani.

Trebuie să-mi amintesc să-i cer lui tata o bere că am fost o fiică atât de bună, atât de uşor de supravegheat. La cât era de paranoic, îmi imaginez cum ar fi fost să-l fac să mă aştepte la ieşirea dintr-o discotecă, printre puţoi de 13 ani, cefoşi si fătuci îmbrăcate cu materialul dintr-o batistă, că sunt sigură că n-ar fi stat cuminte acasă până la ora la care declaram sosirea. Doamne fereşte, tata a facut box de performanţă, poate nu-i placea cum se uită la el vreun ţăcan, poate scăpa cineva vreun comentariu apropo de beşinosii bătrani care stau la ieşirea din discotecă să agaţe puştoaice… îi aveam pe conştiinţă! Dacă stau să mă gândesc, cred că nici nu m-ar fi lăsat să mă duc. Atâta pagubă, nu cred c-aş fi adormit plângând.

Prima dată când am fost într-o discotecă civilizată am fost şocată. Aveau ăia nişte preţuri la suc (încă nu ştiam ce bună-i berea) şi nişte sucuri exotice de-ţi stătea mintea în loc. Aşa că, eu fiind o dansatoare înnăscută, mi-am luat o cafea (”irish”, ce ştiţi voi!) şi am tras de ea trei ore până s-au milostivit fetele să mă lase acasă. Mă durea capul şi nu mai vedeam decât lumina aia care scoate chiloţii prin pantaloni, stomacul îmi pulsa din cauza başilor (or something) şi eram complet derutată. Ştiam unde sunt, ştiam unde trebuie să ajung, dar nu ştiam în ce direcţie trebuie s-o iau. Aşa că m-am pus în fund pe bordură şi am aşteptat să-mi treacă zăpăceala (nu era de la cafea, “irish” era doar de fantezie, nu găseai nici un mililitru de alcool la un kil de zamă de-aia), m-am descălţat, că mă potcoviseră fetele cu nişte toace şi mă dureau degetele, şi pe cand începusem eu să mă relaxez au început să vină taximetriştii: “domnisoară, vă e rau?”, “ştiţi unde locuiţi?”, “să vă duc acasă?”… M-am uitat urât la ei, jignită, presupun că mi se întinseseră şi vopselele pe moacă, doar mă frecasem la ochi să scap de “black light”, şi le-am spus cât de politicos şi ferm am putut că merg pe jos. Nu m-au crezut, aşa încât m-am simţit obligată s-o iau din loc, desculţă şi cu toacele ţinute strategic în ambele mâini, just in case. M-au lăsat în pace când au văzut că merg drept, mai ales că văzusem drumul şi începusem să mă prind în ce direcţie s-o iau, deci mergeam din ce în ce mai sigur.

Nici în ziua de azi nu suport muzica dată tare, luminile puternice şi înghesuiala. Nu pot să-mi dau seama ce rost are să te duci într-un loc în care trebuie să urli cât te ţin puterile ca să te înţelegi cu vecinul, nu poţi să bei liniştit o bere că-ţi dă peste coate unul mai zbânţuit, muzica e absolut idioată, şi dacă vrei neapărat să te dai în spectacol cu talentele tale de dansator n-ai nici o şansă, pentru că nu te poţi mişca decât pe verticală. Da’ mă rog, unora le place… nu ştiu ce m-oi face când o veni fiică-mea să se ceară la discotecă. Presupun că o s-o las, să vada singură că nu-i nici o scofală. Ar trebui să încep de pe acum să mă gândesc ce-o să-i spun când mă va vedea aşteptând-o la ieşire.

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email