Vulpea malefică

Publicat în categoria Dulce de Adriana

Vacanţele la ţară au ceva magic, poate din cauză că nu-s părinţii prin zonă să te disciplineze, poate pentru că nu trebuie să mergi la şcoală, pentru că bunicii s-au inventat ca să răsfeţe nepoţii sau poate pentru că nu rămâi blocat între blocuri… Cred că nu există copil care să renunţe la scăldat pentru confortul apei calde sau la hoinărit pe dealuri pentru joaca în parcare. Eu una ştiu că n-aş fi dat libertatea de a umbla desculţă cu ciurda (eu ştiam că se numeşte cireadă) de vaci; puteai să-mi oferi marea cu sarea. Din secunda când deschideam poarta la bunica, papucii rămâneau uitaţi pe sub te miri ce. Nici ameninţările, nici călcatul pe albine, nici cuiele ruginite din tălpile mele, nimic nu mă putea convinge să mă încalţ.

O singură dată am purtat sandale în vacanţa de vară şi sincer, nu m-au ajutat cu nimic. Aveam vreo 12 ani, cred, şi mă jucam cu nişte vecine în mijlocul drumului (pe-acolo treceau cam trei maşini pe zi) când am auzit nişte urlete disperate - una dintre babele din zonă. Evident că am dat fuga să vedem şi noi care-i baiu’: văzuse o vulpe. Şi vulpea, cu tupeu, s-a dus spre grădina fetelor cu care mă jucam eu. Asta era deja nesimţire, că fetele nu erau la câmp cu părinţii lor pentru unicul motiv că primiseră galinaceele în grijă, erau luate cu proces verbal, cum s-ar zice, ferească Dumnezeu să iasă vreuna lipsă la apel.

Alea au intrat în panică, făceau mai urât ca baba, erau în pragul isteriei, aşa că mă trezesc eu, knight in shining armor, să salvez situaţia şi le propun să mergem să prindem animalu’. Că ele nu vin, că dacă-i turbată, că vulpile muşcă, nimic nu mi-a scos vitejia din cap, aşa că am pus mâna pe-un furcoi cu coada de doi metri jumate (pentru aruncat fânul pe căpiţă) şi am pornit voiniceşte spre grădină. M-am oprit din elanul meu când mi-am dat seama că trebuia să trec peste o grămadă de bălegar uscat şi nu eram chiar aşa de mare erou încât să calc desculţă pe-acolo. Ferm convinsă că vulpea o să mă aştepte, dau o tură până acasă, trag nişte sandale în picioare, mă întorc la furcoi şi mă apuc, din mijlocul grămezii, să studiez problema ca să-mi dau seama pe unde se ascunde infractoarea. Înaintam foarte atentă şi foarte concentrată, plină de importanţă şi pe deplin conştientă de admiraţia prietenelor mele, cu furcoiul în poziţie de atac, gata să străpung monstrul dacă distingeam vreun semn de turbare.

La un moment dat, mi se pare că disting doi ochi strălucind pe sub gard, aşa că o iau înspre ei, tot cu furcoiul întins. Văd că fetele încep să se agite, le fac semn să tacă, să nu-mi sperie vânatul şi să se liniştescă: am văzut-o, îi vin eu de hac! Ele, reduse la tăcere de gestul meu hotărât, se agitau în continuare; încep să mă enervez, mă opresc şi mă întorc spre ele să fac scandal, când simt că-mi fuge bălegarul de sub picioare şi că încep să mă scufund. Şocată, mă uit în jos să văd ce îndrăzneşte să-mi strice momentul de glorie ca să constat cu groază că stăteam până la genunchi în… căcat. Uman.

Aia se chinuiau să-mi semnalizeze ele: faptul că eram prea aproape de groapa în care fusese golită alaltăieri buda. Până am recţionat eu, pâna s-au apropiat ele suficient de mult ca să mă tragă afară (încă le era frică de vulpe), eram numa’ bine scufundată până la fund în dejecţii. Vulpea cred că făcuse infarct când m-a auzit înjurând, că n-a mai ieşit de sub gardul ăla. Vecinele mele începuseră să plângă, eu mă isterizam dând ordine să treacă la scos apă, aveam senzaţia că am împuţit tot satul… Nu vă puteţi imagina ce circ a ieşit! Cred că mi-au turnat treizeci de găleţi de apă rece ca gheaţa pe picioare, că nu-mi venea să pun mâna să frec, şi sandalele alea mai mult m-au încurcat: aveau cataramă, cine s-o desfacă? Le-am tăiat cu un cuţit bont cu care tăiau buruieni pentru raţe, ne-a luat şi chestia asta o veşnicie.
Acum râd, dar vă daţi seama că toată demnitatea şi orgoliul meu s-au dus dracului pentru vacanţa aia, deşi fetele n-au suflat o vorbă despre afacere (le-am ameninţat cu furcoiul) - în loc să-mi fie apreciat curajul, tot ce-şi aminteau era probabil cum zbieram, unsă toată, să scoată apa mai repede.

Da, vacanţele la ţară au ceva magic…

A voastră Adriana

Pentru concursul lui VisUrat

 Trimite acest articol prin email  Loading ...