• 15 septembrie departe de şcoală
• Complexe de liceeni
• Un blog descoperit relativ recent
• Şi blondele gândesc

Asta desigur,  în completarea blogroll-ului.

A fost o vară lungă şi călduroasă, în care majoritatea am fost ocupaţi. Cu vacanţele, cu serile pline, cu familia, cu prietenii, cert e că nimeni nu prea a avut chef de muncă. Nici eu, ca editor, nici echipa, ca bloggeriţe. Până aici, nimic special. Era de aşteptat acest lucru.

Dar acum, s-a încheiat vacanţa, ne-am revenit cu toţii, mai mult sau mai puţin, la activităţile obişnuite: servici, şcoală, familie. Ar trebui să revină şi Dulce Amărui la vechea dinamică de dinainte de vacanţă. Însă, între timp, s-au schimbat nişte lucruri.

Au fost persoane care şi-au exprimat dorinţa de a scrie pe Dulce Amărui şi li s-a oferit această posibilitate, însă au dezamăgit. Nu prin prisma calităţii articolelor, ci prin faptele şi vorbele lor. Nu-i nimic, mergem mai departe. Au fost persoane care mi-au mărturisit probleme din viaţa lor personală care le împiedică să mai scrie. Cel puţin la aceiaşi frecvenţă până acum. Ţin să le reamintesc faptul că sunt în continuare alături de ele, indiferent de ce au nevoie.

Trec însă de la ce-a fost la ce o să fie de-acum înainte: o pauză. Până când? Până când o să punem la punct iar o echipă pe care să mă pot baza că o să vă ofere subiecte demne de citit, departe de tiparele clasice de site-uri/reviste pentru femei. Până când o să definitivăm un plan editorial pentru o bună perioadă de timp, pentru a nu mai avea incertitudinea că mâine nu avem ce publica. Şi nu în ultimul rând, cât o să fie nevoie.

Nu vreau să vă dau termene de care să nu mă ţin de cuvânt, să promit precum alţi stimabili domni din blogosferă că o să fac şi o să dreg, iar eu de fapt, n-o să fac nimic. Ar însemna să-mi dau cu firma în cap.

Dacă o să aveţi sau nu răbdare cu noi, numai dumneavoastră puteţi decide. Vă sfătuiesc totuşi să nu uitaţi ce  a însemnat Dulce Amărui până acum. Nu uitaţi nici realizările noastre. Nouă ne place să credem că nu am dezamăgit. Îmi permit să enumăr câteva din schimbările care o să aibă loc pe Dulce Amărui:

• restructurare a echipei
• organizare mai bună din punct de vedere editorial (subiecte abordate, plan editorial, etc.), administrativ (modul de colaborare şi de publicare), dar şi tehnic (wordpress, temă, promovare)
• cel puţin două categorii noi. atât pentru doamne, cât şi pentru domnişoare
• interactivitate

Sper că nu v-am dezamăgit şi de asemenea, sper că vom reveni mai puternici ca de obicei. Mai dulci, mai amărui. Că doar de-aia ne numim Dulce Amărui.

Al vostru Gabi

Şi dacă vi se pare că sunteţi cei mai necăjiţi oameni din lume, aflaţi că nu-i aşa. Părinţii voştri sunt cei mai necăjiţi. Nu numai pentru că o să înceapă din nou circul cu trezitul de dimineaţă, urletele de „spală-te şi pe dinţi”, „trebuie să mănânci, termină cu prostiile”, „ia verifică-ţi ghiozdanul”, „acum te-ai trezit să-mi spui că-ţi trebuie bani?” etc, cumpăratul de caiete, creioane, pixuri, învelitori (nu râdeţi, în clasa a cincea există elevi care au şi de-alea), truse de mate, radiere, ascuţitori, mine de 0.7, pantofi, adidaşi, treninguri, uniforme, şosete, tricouri, blugi, prostii de prins părul şi tot felul de bălării. Perioada cea mai grea e cea dinaintea primei zile de şcolă, aşa zisa „perioadă de reeducare”.

Poate că sunt mulţi care n-au trecut niciodată prin asta. Sincer, mi-e milă de voi. Pentru că perioadă asta de reeducare e un preţ mic pentru toată vacanţa în care aţi făcut tot ce v-a pleznit prin căpăţână, fără mama sau tata lângă voi care să comenteze că te culci prea târziu, că la amiază nu se mănâncă „pită unsă”, ci ciorbă şi felul doi, că e obligatoriu să te speli pe picioare înainte de culcare şi să te piepteni în fiecare dimineaţă.

Mi-am recuperat copiii de pe unde au fost plecaţi – la bunici. Dacă prichindelul era curat (a fost la bunică-sa , cea care are o obsesie cu igiena), apoi imaginaţi-vă că pe antebraţele prinţesei mele erau valuri de praf, tăpile îi erau negre (pentru că prinţesa umblă desculţă), în cap avea tot ce-ţi trecea prin gând şi nici nu vreau să vorbesc despre cum îi arătau unghiile. Bine, nimic nou, de fapt mă aşteptam la asta, că doar şi eu tot acolo mergeam în vacanţă şi încă-mi amintesc cum ne spăla mama cu piatra de călcâie. Mai draguţ era însă vocabularul fiică-mi: “nu”, „n-am chef”, „du-te tu”, „meargă cui îi trebe” etc. Puştiul în schimb începuse să aibă pretenţii să-i pun şerveţel lângă farfurie, să-i aranjez mâncarea…nu mai spun că mă disperă cu descălţatul de câte ori intră în casă şi cu “sărumâna pentru masă c-a fost bună şi gustoasă şi bucătăreasa babă”.

Au amândoi un accent criminal şi bineînţeles că nu le tace gura. După ce o vară întreagă a stat cu buni, cea care se ceartă cu toată lumea şi face mişto de orice, Andrada are nişte chestii în program că mă gândesc cu groază (printre hohote de râs) că trebuie să o învăţ să-şi ţină gura înainte să ia vreo scatoalcă de la vreun coleg mai lipsit de simţul umorului, iar Tudor inventează nişte explicaţii logice la orice prostie (de exemplu vaca are doi bărbaţi, taurul şi boul, pentru că taurul e înfuriat şi atunci şi-a căutat unul mai blând) de-ţi stă mintea în loc, te lasă fără replică.
Şi pentru că au fost separaţi toată vacanţa, modul lor de a-şi manifesta bucuria că s-au întâlnit e harţa. Se bagă unul în sufletul celuilalt, se contrazic, vociferează cu atâta spor încât ai senzaţia că-s vreo cincisprezece copii adunaţi acolo. Cred că numai eu puteam să fac aşa copii suciţi – Andrada i-a cumpărat un cadou lui Tudor pentru că nu l-a văzut de două săptămâni, dar refuză categoric orice manifestare de mulţumire, iar turbatul ăla mic o înnebuneşte pupând-o – pentru că ştie că o enervează, în schimb dacă-i spun eu că mi-a fost dor de el primesc un “da, da, bine” - tot ca să-mi facă în ciudă.

Mă gândesc cu groază că trebuie să îi educ înainte să-l duc pe Tudor la grădiniţă, că cine ştie ce ghiduşie mai spune şi pe-acolo (îi place foarte mult să povestească chestii interesante, cum ar fi cât pişu face un cal şi cât caca de pui are buni în curte), de-mi face iar capul pătrat deşteapta aia de educatoare, şi că am un milion de lucruri de cumpărat (coşmarul meu - cumpărăturile), trei tone de haine de spălat, trebuie să învăţ să gătesc, că nu mai merge cu ce ştiu eu după ce-au mâncat toată vara o mulţime de bunătăţi, şi că am nevoie de o grămadă de răbdare…

Donează cineva răbdare?

A voastră Adriana

Note: There is a rating embedded within this post, please visit this post to rate it.

Note: There is an email link embedded within this post, please visit this post to email it.

Azi, de exemplu:

Intra o bucată. Bună bucata, nimic de zis, fustă scurtă de blugi, vestă de blugi, un singur lanţ, machiată civilizat, în jur de treizeci de ani. Eu eram în spate, îmi făceam de lucru cu socotitoarea, dar îi aud tocurile pe gresie şi mă duc repede în faţă. Tipa se uita pe rafturi. Eu, ca proasta, “bună ziua”. Ea se uita pe rafturi. Ridic tonul: “bună ziua, poftim!”. Dă din cap în direcţia mea, fără să întoarcă privirea. Insist: “ce să vă dau?”. Se uită la mine şi-mi spune, foarte nonşalalntă “nimic, mă uit umpic ce aveţi” “Medicamente.”

Se enervează tipa, din cauza tonului mai ales, că adoptasem un ton de profesoară care le explică unor copii de clasa a doua că în farmacie se dau medicamente, şi-mi trânteşte cu scopul clar de a mă călca şi mai tare pe nervi “pai văd că aveţi şi suplimente nutritive” şi se întoarce iar către rafturi. Adică, fraierilor, ea ştia că în cutiuţele ălea colorate sunt nişte chestii care nu se cheamă medicamente, ci suplimente nutritive (presupun eu că ştia dinainte, că e posibil şi să fi citit pe vreuna dintre cutii chestia asta), şi orice om inteligent ar trebui să înghită cel puţin periodic un supliment de-ăsta ca să contracareze poluarea, stressul, hamburgerii şi apa plată. “Da”, fac eu calmă, pe acelaşi ton scârbos, “şi suplimente nutritive. Ce să vă dau?” “păi, mă uit…mi-ar trebui un detoxifiant…” (un fel de “na, urâto, scoate tot ce ai detoxifiant, dacă ştii ce înseamnă!”)

“Aham… de care?” spun, la fel de binevoitoare. La faza asta am cam încuiat-o pe miţi, nu se prea aştepta să fie mai multe feluri, şi şi-a mai pierdut din încredere, aşa că-mi dă şi amănunte: “vreau să fac cură de slăbire, şi trebuie să mai elimin toxinele… ceva cu urzică…”. Mă cam mânca limba s-o întreb dacă vrea cu urzică vie sau moartă, aşa, de dragul conversaţiei, dar am întrebat-o ce fel de cură de slăbire vrea să facă. Nu ştia exact, se gândise doar să slabească. Îi explic, tot pe tonul care mă prinde cel mai bine, că în general când faci cură de slăbire se elimină o grămadă de toxine, pe toate părţile, că pastilele de slabit au şi urzici în compoziţie şi că n-are nevoie de detoxifiant, şi în plus dacă mai înghite toate prostiile riscă să se trezească cu lipsă de minerale. Puţin şocată de faptul că nu-i arăt ce-am mai scump prin farmacie, dacă tot îşi arătase disponibilitatea de a cumpăra, se întoarce iar spre rafturi. Eu, după ea: “doriţi şi altceva?” “Ăăăăă…cosmetice ce-aveţi?” N-am cosmetice, tocmai pentru că e farmacie, adică dau medicamente, nu-s pusă acolo de frumoasă ce-s, să păzesc săpunuri şi să spun că X cremă e mai bună decât Y şi eu habar n-am când se foloseşte antiridul şi când se pune nutritiva, şi mă enervează ideea că vin toate tutele să-şi cumpere pastă de dinţi de la farmacie, că tuşesc dacă şi-o iau din supermarket, aşa că-i spun cu deosebită satisfacţie “nu, doamnă, e farmacie, nu magazin de cosmetice!” (n-avea verighetă, da’ observasem eu că domnişoarele se enervează când le faci doamne şi viţăvercea) - chestiune care iar a scos-o din sărite: “mda… păi la farmaciile mari au cosmetice foarte bune…” “mda… noi n-avem” “păi… nu pot cumpăra nimic de la dumneavoastră…” “păi… poate reveniţi când vă hotărâţi ce cură de slabire vreţi să faceţi” “mda… poate” (care tradus era clar echivalentul lui “când o zbura porcul”) “mda… la revedere” şi mă întorc. Ea, nu. Se uita în continuare spre rafturi. Eu, iar: “mai doriţi ceva?” “aş vrea să iau nişte calciu” “aţi făcut analize şi aveţi prea puţin?” “nu, dar mă gândeamm că ar fi bine…” Îi mai ţin o predică relativ la luatul medicamentelor, pardon, al suplimentelor nutritive după ureche că poate face vreo piatră la rinichi dacă ia calciu fără să aibă nevoie, mă asigură că o să meargă la medic, salut iar, ea se întoarce iar să se uite.

Era deja puţin derutată de ciudăţenia de farmacie în care a avut ghinionul să intre, dar parcă n-ar fi plecat cu mâna goală, fără un detoxifiant, fără nişte pastile, fără o cremă, că numai ţăranii se duc la farmacie doar când au dureri… Mi se făcuse şi milă de ea, săraca, cum aştepta să-i mai vină vreo idee cu ce i-ar prinde bine prin poşetă, şi am lăsat-o o vreme în pace. Din fericire a văzut că am calculator şi şi-a amintit că monitoarele irită ochii, aşa că i-am dat nişte picături şi a plecat fericită. Chiar fericită, cred că până la urmă se întoarce şi după pastilele ălea de slăbit.

A voastră Adriana

sursa foto

Trebuie să recunosc, turismul ţării noastre nu este chiar la pământ şi nici oamenii nu-s aşa de săraci precum pretind, la ce preţuri piperate erau. De la o sticlă de apă până la o masă la cel mai scump restaurant, logic era sa nu se apropie nimeni. O mare prostie! Toata lumea cumpără suveniruri, aceleaşi la fiecare magazin. Fetele plecau cu plăsuţele pline de haine drăguţe, dar de o calitate îndoielnică.

De asemenea, litoralul nostru colcăie de hoteluri cât se poate de scumpe şi cu cât mai multe fiţe, la care se adaugă un personal “flegmatic” şi prea sictirit ca să te servească aşa cum trebuie. Treaba se schimba când băgai mâna în buzunar după bacşiş, iar asta indiferent ce post ocupau ei în hotelul respectiv.

Piersici cu 7 lei kilogramul şi struguri cu 12 lei kilogramul (de apreciat că nu au pus pretul ăsta pe bucată, nu?) îşi făceau simţită prezenţa pe tarabe, fiind la mare căutare printre turiştii veniţi cu nasul pe sus, la cheltuit bani. Şi cu toate astea, nu îşi permiteau să arunce gunoiul la coşul de gunoi, că deh, avem salubritate, ăia pentru ce sunt plătiţi?

O altă chestiune fierbinte, care s-a mai discutat aici, mi-a atras atenţia. Era chiar o absurditate să nu văd cum nişte femei inconştiente îşi afişează sânii (sau tentativele) în faţa oricui, inclusiv a copiilor mici, de câţiva anişori. Exista plaja de nudisti. Să nu mă înţelegeţi greşit, nu am nimic împotriva frumuseţii, dar să fie frate frumuseţe, nu să se perinde sub privirile uimite ale tuturor că au curajul să se arate aşa. Poluează! Pe de alta parte, am vazut multe fete tinere cu burţi gigantice, fete tinere care nu au grija de ele, care mănâncă orice, la orice ora din zi şi din noapte, fără să le intereseze de imaginea lor. Nu zic să fie anemice, fiindcă şi eu am burtică. Dar e burtică! Nu e burtă gigantică! Mănâncă ce ai poftă, dar ai grijă de tine, pentru că daca acum te neglijezi, la 50 de ani ce mai faci? E pacat că nu ţin cont de frumuseţea pe care o au şi de vârstă. E păcat că îşi bat joc de ele.

Oricum, acum sunt acasă şi e bine. Parcă mă simt în largul meu aici, aşa că fug repede să fac un duş, să ies la o plimbare. Voi continua cu alte relatări despre vacanţa mea minunată în curând!

A voastră Andreea

Note: There is a rating embedded within this post, please visit this post to rate it.

Note: There is an email link embedded within this post, please visit this post to email it.

credit foto

Şi nici unul dintre ei, în mândria lor patriotică, nu se gândeşte că acei copii sunt abuzaţi, că ar fi cazul să sesizeze pe cineva de la Protecţia Copilului. Toţi sunt fericiţi că mai “avem” încă o medalie şi nimeni nu vrea să se gândească la copilăria lor.

Trăim cu impresia că asta şi-au dorit dintotdeauna: să facă performanţă. Să muncească de dimineaţa până seara. Să mănânce porţii cu conforme cu greutatea lor optimă, adică greutatea la care ele sunt capabile de cele mai bune performanţe. Să rămână la un metru patruzeci şi treişcinci de kile. Să înghită corticoizi de şase ori pe an. Să traiască cu impresia că a aduce în dormitor un coleg e o crimă şi a avea personalitate e cel mai oribil lucru de pe lume. Nu ne gândim că atunci când atunci au fost trimise la şcoală aveau în jur de cinci ani şi în nici un caz nu îşi puteau da seama ce le aşteaptă. Nu ne gândim la atunci când realizează că a fi copil înseamnă şi altceva în afară de sărituri, bârne, paralele şi saltele de un metru grosime nu le prea vine să renunţe la cei cinci ani de antrenamente criminale, entorse şi calorii numărate. În plus, bieţii copii sunt deja atât de îndoctrinaţi de ideea că viaţa aleasă pentru ei de părinţi este exact visul lor încât e mult prea târziu. Cel mai bun lucru care li se poate întâmpla e să se accidenteze suficient de grav încât să nu mai fie capabili de efort susţinut, sau să se îngraşe.

Da, sunt una dintre cei care se uită la olimpiadă. Da, le fac galerie, singură pe canapea. Da, când eram copil aş fi vrut să fiu în locul Nadiei. Da, sunt fericită şi mândră când fetele câştigă. Dar aş renunţa cu dragă inimă la acea fericire pentru bucuria simplă de a şti ca merg la şcoală de la 8 la 1 şi apoi cu prietenii la o pizza sau la un suc carbogazos şi cu exces de glucide, pentru gândul că vor fi profesoare, kinetoterapeuţi, medici, croitorese sau poliţiste pe care nu le ştie o ţară întreagă, dar care pot purta o sarcina fără probleme, pot mânca la două noaptea fără să se streseze că nu le mai primeşte antrenorul în lotul de concurs şi în general nu au regret.

A voastră Adriana

credit foto

Care va-să-zică, pe la jumătatea lui iunie îi spun cuiva, nu dau nume decât peste vreo trei zile, când o să-mi sară muştarul de tot, că am nevoie de o cruce verde, luminoasă, ca să vadă oamenii unde-i potica. Îmi spune omul că acum nu se poate, că-i foarte ocupat, că peste vreo două săptămâni… mi se pare perfect, oricum nu venise autorizaţia de la minister, telefon nu era, mai trebuia finisată câte-o mică problemă - în sensul că deşi uşa de la baie era termopană, pe jos era linoleum ceauşist (da, altă frustrare, nu suport să văd linoleum) - şi ne înţelegem că la începutul lui iulie îmi face firma. Evident, trece prima săptămână din iulie, dar nu mă stresez, că era vreme destulă. Trece şi a doua săptămână, terminăm cu renovatul, crucea încă nu. Omul, la fel de ocupat. Între timp vine hârtia de la minister şi eu încep să-l frec cu telefoanele: “bre, mă mut!” “acum nu pot, marţi o fac”. Vine marţi, trece marţi. Sun iar: “bre, io chiar mă mut!” “ăăăăă… joi” “mă, sigur joi?” “sigur, promit”. Vine joi, trece şi joi. Vineri, crizată, sun şi fac scandal, îmi promite că marţi trimite oamenii s-o pună, că-i făcută, dar nu poate să vină nimeni acum. Marţea aialaltă, urlam la telefon că i-a expirat timpul de mult. Vineri, după ce aştept două ore apar trei băieţi, descarcă schelele din maşină şi se apucă de măsurat. Dau iar telefon să fac scandal, apare şi drăgălaşul la locul faptei, scot niste plăci albe şi-mi montează o cruce albă pe perete. După care îmi promite solemn că mâine vin iar băieţii să pună nişte folie verde pe ea şi s-o lege la curent. Mă fac că-l cred că ăsta-i procesul tehnologic şi-l avertizez că dacă îl pune dracu’ să nu fie gata îl ia gaia.

Sâmbătă, nimeni. Sun şi fac scandal. Că luni, că au alte lucrări urgente… bineeeee. Luni, linişte. Sun şi fac scandal. Că mâine sigur vin, că n-a putut să le trimită grafica… bineeeeee. Marţi, sun şi fac scandal. Că până diseară vin. Bine….

Azi, miercuri, linişte. Sun iar: “sper că eşti internat în spital” “poftiiim?!” “sper că eşti internat în spital şi de-asta n-ai venit să pui crucea aia!” “hai mă Adriana nu te certa cu mine, că n-am putut…” “mă, dacă promiţi o treabă o faci, măcar spune-mi naibii cum sta treaba!” (poveste romanţată, ca să ma pun într-o lumină frumoasă, adevărul este că am urlat la el în mijlocul parcării şi că dacă era lângă mine îi trăgeam o geantă-n cap) ” într-o oră sunt la tine băieţii”

Cam în şapte ore şi trei telefoane vine un copiluţ cu foliile. Fără scară, fără o surubelniţă, fără sârme. Aflu că nu ştia cum arată crucea, cât e de mare, unde e pusă, că trebuie dată o gaurăşi trase nişte cabluri, şi în general habar n-avea despre ce-i vorba. Mai măsoară şi el o dată, pleacă, dar ăsta se întoarce după alte trei ore. Îi dau scara pe care mă cocoţ ca să ajung la cutiile de pe dulapuri, şi reuşeşte cumva să înverzească o parte de cruce. Partea dinspre perete, evident, aia pe care n-o vede nimeni. Mâine dimineaţă o să vină cu scule să dea jos crucea ca să poate colora şi jumatea aialaltă. Mai facem schimb de experienţă despre seriozitatea prietenului comun, şi pleacă şi copiluţu’.

Sun iar: “mâine dimineaţă să faci bine să vii la farmacie” “de ce?” “pentru că am de discutat ceva cu tine” “hai no lasă-mă că n-am avut cum să…” “mă, mâine dimineaţă eşti la mine.” şi închid.

Sunt sigură că l-am impresionat până la lacrimi, n-o să mai poata dormi în noaptea asta. Da’ şi când pun mâna pe el…

A voastră Adriana

Eu ,personal, mă simt extraordinar în parc pentru că dacă ploua, ninge sau e prea cald întotdeauna găseşti protecţie sub braţul iubitului sau sub copacii întinaţi de vreme. Pe de altă parte, există fel şi fel de părţi ascunse ale parcului unde ai parte de linişte pentru nişte discuţii îndelungate, numai bune să vă cunoaşteţi reciproc. Un dezavantaj ar fi ţinuta pe care eşti nevoită să o porţi- fustiţele mini ar cam trebui să dispară, pentru că draga mea… îţi asumi riscul privirilor pe care le atragi sau chiar fluierăturilor şi nu cred ca lui îi convine. Fii cât mai sport, cât mai naturală, cât mai larg îmbrăcată. Comoditate, fetiţo! Asta să grăiască ţinuta ta! Dar şi psihicul - uite că îţi vând şi un mic pont: relaxează-te la o întâlnire, nu fii disperată că el ar putea să înţeleagă greşit orice mişcare a ta, gândeşte-te că şi el, bietul, este în aceeaşi situaţie, numai că fiind mai stăpân pe sine, nu o arată. Curăţă-te de “păcate” şi comportă-te ca un copil: pune-ţi mutrişoara dulce şi inocentă, afişează zâmbetul ăla larg, până la urechi.

Că tot e vară, anotimpul care oscilează între căldura nebună şi adierea moale a vântului, presupun că vrei să scapi de caniculă, nu ? Aer conditionat? Gândeşte-te şi la sănătatea ta, căci sunt sigura că vrei să existe şi o a doua întâlnire cât mai curând! Ia-l uşor de mână şi fugiţi la o îngheţată… de ciocolată, de căpşuni, vanilie sau caramel. Poţi să-l guşti şi pe el chiar! Încă un pont: renunţă pe vremea asta la pizza. În afară de faptul că îţi umfla burta şi fundul, s-ar putea să nu vă pice prea bine la stomac. Adoptă salatele de crudităţi sau deserturile cu fructe şi frişcă. Ce ? Doar pizza e gustoasă?

O altă idee dulce ar fi să vă duceţi la cumpăraturi, în mall sau în magazinul central din oraşul tău. Ai foarte multe avatanje şi câştigi experienţe diverse. În primul rând, îi înveţi gusturile şi îi vezi reactiile într-o situaţie atât de simplă cum este probatul unei cămăşi. Apoi, este o ocazie de a-ţi cumpăra şi tu ceva drăguţ şi i-ai cere părerea, construind astfel o legătură între voi.

Ceea ce faci la prima întalnire este într-un final decizia ta şi nu sunt eu cea mai în măsură să îţi spun ce ai de făcut. Însă te sfătuiesc ce să nu faci: evită tăcerea stânjenitoare! Dacă ai o idee sau vrei să-i spui ceva fă-o, dar nu abera. Cel mai sigur mod de a „remedia” acea muţenie sunt ochii tai: o privire seducătoare, dulce sau emoţionată o să vă apropie. Nu te sfii să încerci!

Într-un final, îţi reamintesc să fii tu, cea de zi cu zi! Vei trece cu bine peste această experienţă, sunt sigură!

A voastra Andreea

Note: There is a rating embedded within this post, please visit this post to rate it.

Note: There is an email link embedded within this post, please visit this post to email it.

Mă mai primeşti să-ţi preumblu prin gânduri? Îmi mai iubeşti imaginea? Părul . . .

Nu mă interesează şi nici nu ştiu cum voi gândi mâine sau poimâine, însă tu vei fi acolo, în mintea mea de femeie în devenire, în gândurile mele „maturo-copilăreşti”,în amintirile mele de adolescentă. Cui nu i-ar plăcea să aibă o singură iubire în viaţă? Iubim o singură dată, dar de mai multe ori. Cum adică ? Aceeaşi iubire dementă ce îţi înnebuneşte … tot. O vei trece de-a lungul timpului prin toate celălalte iubiri, iar acel EL (jumătatea ta pe care se presupune că ai uitat-o) îl vei atribui celorlalţi, îl vei insinua şi îl vei da ca model, deşi în mintea ta el nu a fost niciodată EL. Să fim serioase! Zi de zi întreţinem un război continuu între subconştient şi conştient, declarându-ne mereu conştiente de alegerile şi iubirile pe care le inducem sufletului. La graniţa dintre ego şi alter ego, între bombardamente, apare conştiinţa : „Vai! Am greşit undeva! E de vină alter-ego-ul meu! Aşa zic marii filozofi!” .

Unei iubiri ce partea a ta umană i-o atribui ? Sau te intreb, e iubirea umană? Ego-ul tău. Tu eşti uman. Eu sunt umană. Insa ceea ce simt, nostalgia care mă macină nu e umană, se transpune in ezoteric. Eşti în conştiinţa mea. Eşti în mintea mea. Oare eşti conştient?

Andreea

Îmi plac mult bătrânii şi copiii. Dar nu orice copil, ci acela care deschide ochii larg către un altul de vârsta sa, care moare pentru acadeaua la 1 leu, care nu ştie că există calculator sau sex, care îşi iubeşte mama chiar dacă nu are posibilitatea să-i facă toate poftele. Aceştia sunt specii foarte rare, căci mai nou, copilăria nu mai e copilărie, nu mai există jocurile acelea penibil de distractive, nu mai sunt gumele Turbo - toate au dispărut, fiind înlocuite de chips-uri, grăsimi, monopoly, jocuri video, magazine nike&co şi în fiţe de doi bani.

Bătrânii nu îi deosebesc dupa aceleaşi criterii pentru că sunt mai rudimentari, mai rustici şi mai conservatori decât cei tineri. Totuşi, majoritatea şi-au uitat blândeţea de bunic, legendele din moşi strămoşi, reţetele tradiţionale, hainele închise la culoare, vocea scăzută. Mai nou, se ascund şi ei în scandaluri legate de pensia prea mica sau cu vecinii, uită că au nepoţi pentru că aceştia la rândul lor le cer prea multe. Unde a dispărut aroma de miere de albine din bucătăria bunicilor ? Unde a dispărut farmecul vacanţelor la ţară? Acei bătrâni ce nu s-au lăsat pradă nebuniei sociale sau democratice îi iubesc. Acei bătrâni cu ochi albaştri, de catifea, care îţi cer respectuos, cu un glas scăzut, un loc în autobuz îi admir. Acei bătrâni ce nu au uitat basmele, legendele, cărţile de demult şi magia unui „a fost odată” îi vreau aproape de sufletul meu.

Tot ce am spus sunt doar amintirile şi dorinţele unei adolescente, însa te marchează copilul pur sau bunicul blând, indiferent de principiile sau statutul tău social. Sunt obsesiile mele.

A voastra Andreea

credit foto