Idolul tău

Publicat în categoria Sfaturi de Adriana

Constat că e la modă întrebarea „cine-i idolul tau?”. Ce tâmpenie! De ce ar trebui neapărat să ai un idol? Nu se poate să-ti placa o persoană pentru o trăsătură de caracter şi în acelaşi timp să-i vezi şi defectele? Şi nu-i normal că dacă-i vezi defectele să nu mai poţi numi acea persoană „idol”? Exact ca „ce carte preferi” (shit, da’ ce, am citit trei bucaţi şi pot să-ţi spun sigur că asta e preferata mea?), „ce muzică asculţi?” (cât de încuiat trebuie să fii ca să asculţi un singur gen de muzică sau mai rău, o singură formaţie, pardon, „trupă”, că aşa se spune acum?), sau “îţi place arta?” (îmi place, da’ s-ar putea ca ceea ce consideră alţii artă eu să consider timp pierdut, nu?).

Revenind la „idoli”, sunt surprinsă (deşi poate n-ar trebui) să văd că puştimea care pune întrebarea habar n-are de sensul cuvântului. Să presupunem aşa: una bucată bambinuţă de 15 ani declară că „idoala” ei e Nelly Furtado. Buuuun. De ce? Păi e frumoasă. Aşa, şi? Şi cântă bine. Sigur? Sigur, ei îi place la nemurire. Ce cântă? Cântece. Aha, înţeleg. În afară de asta, ce mai face “idoala”? Păi, e frumoasă. Aha. Chiar n-a facut altceva? Aaa, cum să nu, da’ nu ştie fătuca aia care-o idolatrizează ce anume, nu le poate şti pe toate, nu? Nimeni n-are pretenţia că ar trebui să le ştie pe toate, dar de aici şi până la a şti despre “idol” exact atât cât ştiu eu, adică una care a auzit de tanti asta acu’ trei luni din caietul de amintiri al fiică-si, e drum lung. Asta în contradicţie cu alţi puşti care au câte un idol despre care ştiu şi ce-a mâncat la petrecerea de 12 ani (a nu se înţelege că p-ăia îi apreciez).

În lumea mea nu există idoli. Există oameni pe care îi apreciez pentru ceva, fără să le neg părţile proaste. Edith Piaf, Jim Morrison, Janis Joplin, John Lennon, Jimmy Hendrix, toţi au fost deschizători de drumuri şi în felul lor au schimbat lumea, dar nu cred că erau nişte oameni cu care să te înţelegi prea uşor, ba chiar cred că i-aş fi ocolit dacă aş fi avut ocazia să-i cunosc (după ce probabil le-aş fi mulţumit şi le-aş fi pupat mâna). Einstein, Marie Curie, Mendeleev, Leonardo - niste genii care chiar au schimbat faţa pământului şi mi-am dorit, copilă fiind, să le calc pe urme, dar nici o secundă nu m-am gândit să fiu exact ca ei. Michelangelo şi Mozart îmi înfrumuseţează şi acum zilele proaste, dar nu mi-a dat vreodată prin cap că toţi ceilalţi artişti sunt egali cu zero. Concepţia mea despre „idol” e că acesta e o persoană pe care o adori şi când te faci mare vrei să fii exact la fel ca ea, prin urmare n-am avut aşa ceva; nu de alta, dar îmi cunosc lungul nasului.

Nu mi se pare greşit să ai „role models”, dar cred că e de-a dreptul periculos să te opreşti la o singură persoană. E normal să vrei să fii un fotbalist la fel de bun ca Mutu (zic şi io), dar ar fi chiar culmea prostiei să-ţi doresti să vorbesti ca el sau mai rău, să te porţi ca el (văd că în ultima vreme a învăţat să-şi ţină gura închisă). E normal să vrei să-şi amintească omenirea de tine ca de Morrison, care a spart orice tipar în materie de muzică, dar să recunoaştem: omul a fost un loser.

Ar mai fi o idee: să-ţi alegi ca obiect al adoraţiei un personaj. Unul imaginar, evident. Ăsta îl poate aduce aproape de perfecţiune. Cum ar fi Superman: e frumos, e deştept, e puternic, e bun, ajută pe toata lumea… nu cântă el prea frumos, dar ce mai contează? Singura problemă ar apărea când creşti puţin, adică ar trebui să-ţi dai seama, undeva între 6 şi 15 ani, că totuşi aşa ceva nu există, ca să nu-ţi vină ideea să zbori de pe balcon echipat cu faţa de masă. Nu că ar fi o pierdere prea mare pentru umanitate daca ai asemenea idei la 18 ani…

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email  Loading ...