Dau palme femeilor care se lasa batute. Gratis!

Acum vreo câteva luni aud că o puştoaică de vreo 16 ani a intrat cu nasul în pumnii iubitului pentru că respectivul a dat de un mesaj de la un număr necunoscut pe telefonul ei. Degeaba a încercat fata să-i explice că oamenii mai şi butonează aiurea numerele, respectivul a pedepsit-o preventiv. La vreo câteva săptămâni după asta, aud că alta s-a despărţit cu circ şi palme de prieten pentru că a fost văzută venind acasă de la liceu cu un coleg. Şi devine aproape normal să ai interdicţii de ieşit din casă, fie şi după pâine, dacă există riscul să te întâlneşti cu vreun vecin posesor de puţă. Sau să li se controleze telefoanele, mail-ul şi împrejurimile casei. Şi nu pot să înţeleg chestia asta sub nici o formă. Adică, pentru că un frustrat oarecare se declară oficial “iubit”, fetele sunt chiar atît de idioate încât să renunţe brusc la orice urmă de personalitate? Cum li se poate părea normal ca un bou să îşi impună cu forţa prezenţa continuă în viaţa ei?Cât de disperată după iubire trebuie să fii ca să accepti atîtea umilinţe? Câte greşeli au făcut părinţii care te-au educat de ai crescut cu atât de puţin respect faţă de persoana ta? Cum e posibil să confunzi dragostea pe care ar trebui s-o primeşti cu complexele de inferioritate ale unui individ a cărui unică sansă de a-şi perpetua genotipul e să dea peste o bleagă?

Se mai întâmplă, în naivitatea pe care o ai la 15-16 ani, să te îndrăgosteşti de persoana greşită. Să zicem că o vreme te flatează gelozia lui, o iei ca pe o dovadă că e şi el îndrăgostit de tine. Dar cînd începe să te controleze şi să ceară explicaţii, când începe să aibă pretenţii, dispari. Dragostea înseamnă respect şi încredere, dacă nu ţi le acordă necondiţionat e clar că nu e cazul s-o arzi aiurea cu el de teamă că altul n-o să mai găseşti. Fata mamii, nici nu-ţi doreşti altul la fel!

Să vă spun ce-aş face eu? E irelevant. Trebuie să reţineţi un singur lucru: nu v-a câştigat nimeni la poker. Sunteţi fiinţe umane. Aveţi dreptul să vă întâlniţi cu oricine. Oricând. Cel care vă iubeşte cu adevărat nu vrea nici să vă transforme în sclave, nici să vă umple de vânătăi, şi nici măcar să vă controleze. Vrea doar să fie lângă voi şi să vă facă să zâmbiţi. Dacă cel cu care sunteţi acum vrea ceva în plus, daţi-i un şut între picioare. O să doară, dar n-aveţi ce stricăciuni să faceţi, acolo oricum nu a fost niciodată nimic.

Poate se trezeşte vreuna să-mi spună ca “mă controlează de teamă să nu mă piardă, pentru că nu poate trăi fără mine”, că o invit, cu toată seriozitatea, să vină mai aproape. Ca să-i pot trage două palme, de trezire la realitate.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Acneea, bat-o vina!

Pe fiecare ne loveşte la un moment dat câte ceva care să ne facă să nu uităm de sănătate şi să ne mai aducă aminte că dacă nu avem grijă de noi, propriul organism se va întoarce împotriva noastră. Iar primele semne de alarmă vin din partea a ce observăm cel mai clar că nu este în regulă. După părerea mea, acneea este una din cele mai expuse afecţiuni, dacă nu chiar cea mai vizibilă, pentru că are grijă să îşi facă un cuib exact unde ne doare cel mai tare: pe faţă, sau în zone precum spatele sau pieptul, care încep să fie din ce în ce mai expuse acum.

Ocazională sau permanentă, este mai mult ca sigur sâcâitoare şi uneori chiar frustrantă. Doar vă amintiţi de vreo petrecere la care vă sfiaţi să nu vi se vadă coşul ăla cu care doar ce vă treziserăţi în dimineaţa zilei respective. Era aşa de drăguţ, poate chiar în mijlocul frunţii sau în vârful nasului, încât era imposibil să nu apară şi în poze, drept amintire.

Dacă asta este rău, ce să mai spun de cazurile mai grave, în care parcă explodează ceva pe toată faţa şi se încăpăţânează să rămână aşa timp îndelungat. Dar de un decolteu purulent ce părere vă faceţi? Buba cea mai mare e că reacţia iniţială şi parcă instinctivă a fiecăruia e să sară pe coş şi să-l stoarcă până la sânge. Nu departe de mine sunt imaginile când vroiam să revin la punctul cel mic şi neobservabil comparativ cu rana de care mă întreba orice persoană aflată la zece metri de mine. Ziceam că mă apucase o criză de sadicism faţă de mine însămi şi zâmbeam patetic pentru a trece de penibilul situaţiei.

Ei bine, deşi n-o cerem nimănui, trecerea de la copil la adult (pubertate şi adolescenţă) ne dă în dar o activitate intensificată a glandelor pielii, care încearcă să creasă odată cu noi şi să se adapteze la noile cerinţe (machiaj, praf, creme, epilat, pensat, factori interiori proveniţi din diversele mâncăruri pe care le consumăm, etc.). Şi aşa îşi manifestă suferinţa, prin iritare, umflare, blocare a porilor (cu tot felul de substanţe strânse pe piele), şi de aici tot felul de mici infecţii, schimbări de culoare (prin punctele negre şi cele albe) şi astfel ajungem să ne privim în oglindă şi să nu mai vrem să ieşim din casă până nu scăpăm de ele. Sebumul acela nenorocit, care ar face bine, nu se mai opreşte din a ne face să părem uleioşi.

Şi cănd mă scol dimineaţa şi văd iarăşi câte ceva pe faţă, când până ieri îmi era drag că nu mai am bubiţe enervante, parcă nu-mi mai vine să reacţionez în niciun fel. Până la urmă, cine mă cunoaşte ştie dacă sunt îngrijită sau nu şi nu mă salută arătând cu degetul exact dragile coşuri. Sau cel puţin asta pretenţie o am de la cei ce mă cunosc. Cât de mult ar atrage atenţia apariţia acestora, trebuie să fii prost să califici imediat persoana respectivă ca fiind un om neatent cu sine. Cât timp este o manifestare independentă de voinţa vreunuia dintre noi, tot aşa de raţional trebuie să te gândeşti că are şi un leac, că mai devreme sau mai târziu o să treacă. Senzaţie neplăcută ai oricum, chit că le laşi în pace sau te apuci să le storci. Am avut probleme de genul ăsta de mai multe ori, la mine apărând pe spate şi pe piept. La început nu le-am dat mare importanţă, dar s-au agravat cu timpul şi oricum, orice aş fi făcut nu dispăreau cu una cu două. Creme peste creme, împotriva infectării pielii, pentru calmarea iritaţiilor, duş cu apă rece, fără niciun efect. Singura cale a fost tot vizita la medic, de la care am plecat cu soluţia pe care deja o cunoşteam de la colegi. Norocul meu că mi-am câştigat-o pe o reţetă gratuită . Se numeşte Zineryt, o soluţie cu conţinut de antibiotic, aplicată direct pe piele, în felul ăsta scăpând şi de grija unor pastile luate la ore fixe, care acţionează direct la nivelul glandelor din organism, modificând nivelul de secreţie al hormonilor, dar care aduc şi efecte adverse asupra modului în care acestea vor continua să funcţioneze. De aceea se încearcă a se evita trecerea imediată pe tratament cu pastile. Eu zic că antibioticul (eritromicină) din soluţie şi-a făcut efectul, însă nu cred că e bine să luaţi nici acest medicament după ureche. Un drum la un medic dermatolog pentru un control în cinci minute nu m-a costat nimic, dar m-am asigurat că iau ce trebuie.

Prin urmare, este mai devreme sau mai târziu prezentă în viaţa tuturor, băieţi sau fete, poate rămâne şi după trecerea etapei de schimbare, în funcţie de fiecare organism în parte, aşa că într-o măsură trebuie să ne obişnuim cu ea. Să trăim cu ea aşa cum trăim cu cafeaua din fiecare dimineaţă, face parte din nevoile organismului nostru, care pe undeva trebuie să scoată capul. Să nu uităm că ceea ce se întâmplă în interior n-are unde să se vadă mai bine decât la exterior. Şi plecând de la stres, lipsă de odihnă şi ajungând la aerul plin de praf şi eliminarea îngreunată a toxinelor, vedem cum toate ne dau peste cap reglarea endocrină, manifestată cel mai simplu prin acnee. Nu e dracu’ aşa de negru cum pare şi la fel de spontană ca apariţia poate fi şi trecerea lor, deci nu trebuie să ne mai ambalăm atât.

Acum două zile am avut parte de ultimele apariţii de acest gen, dar scap eu de ele până la urmă, cu ceva îngrijire şi indispensabila igienă. Fără de astea, orice am lua nu va avea efect. Fără un efort minim (deşi mai degrabă l-aş numi minim respect faţă de tine însăţi/însuţi) din partea ta nu va avea succes nicio vindecare.

A voastră Arinia

 Loading ...

Vreau la discotecă!

N-am cerut voie niciodată să mă duc la discotecă. În Braşov nici nu mi-a trecut prin cap să mă duc - n-aveam cu cine, n-aveam unde, n-aveam de ce. La bunica, unde mi-am petrecut vacanţele de vară, trebuia să mă trimită aproape cu forţa la discotecă (cu foarte multă indulgenţă puteai s-o declari totusi discotecă). În timpul facultăţii mă mai târau colegele de cameră, până când am dat de zăoan şi de atunci am pus cruce discotecilor. Dar trebuie să recunosc că am auzit nişte texte de agăţat prin zonele alea… material de râs pentru treizeci de ani.

Trebuie să-mi amintesc să-i cer lui tata o bere că am fost o fiică atât de bună, atât de uşor de supravegheat. La cât era de paranoic, îmi imaginez cum ar fi fost să-l fac să mă aştepte la ieşirea dintr-o discotecă, printre puţoi de 13 ani, cefoşi si fătuci îmbrăcate cu materialul dintr-o batistă, că sunt sigură că n-ar fi stat cuminte acasă până la ora la care declaram sosirea. Doamne fereşte, tata a facut box de performanţă, poate nu-i placea cum se uită la el vreun ţăcan, poate scăpa cineva vreun comentariu apropo de beşinosii bătrani care stau la ieşirea din discotecă să agaţe puştoaice… îi aveam pe conştiinţă! Dacă stau să mă gândesc, cred că nici nu m-ar fi lăsat să mă duc. Atâta pagubă, nu cred c-aş fi adormit plângând.

Prima dată când am fost într-o discotecă civilizată am fost şocată. Aveau ăia nişte preţuri la suc (încă nu ştiam ce bună-i berea) şi nişte sucuri exotice de-ţi stătea mintea în loc. Aşa că, eu fiind o dansatoare înnăscută, mi-am luat o cafea (”irish”, ce ştiţi voi!) şi am tras de ea trei ore până s-au milostivit fetele să mă lase acasă. Mă durea capul şi nu mai vedeam decât lumina aia care scoate chiloţii prin pantaloni, stomacul îmi pulsa din cauza başilor (or something) şi eram complet derutată. Ştiam unde sunt, ştiam unde trebuie să ajung, dar nu ştiam în ce direcţie trebuie s-o iau. Aşa că m-am pus în fund pe bordură şi am aşteptat să-mi treacă zăpăceala (nu era de la cafea, “irish” era doar de fantezie, nu găseai nici un mililitru de alcool la un kil de zamă de-aia), m-am descălţat, că mă potcoviseră fetele cu nişte toace şi mă dureau degetele, şi pe cand începusem eu să mă relaxez au început să vină taximetriştii: “domnisoară, vă e rau?”, “ştiţi unde locuiţi?”, “să vă duc acasă?”… M-am uitat urât la ei, jignită, presupun că mi se întinseseră şi vopselele pe moacă, doar mă frecasem la ochi să scap de “black light”, şi le-am spus cât de politicos şi ferm am putut că merg pe jos. Nu m-au crezut, aşa încât m-am simţit obligată s-o iau din loc, desculţă şi cu toacele ţinute strategic în ambele mâini, just in case. M-au lăsat în pace când au văzut că merg drept, mai ales că văzusem drumul şi începusem să mă prind în ce direcţie s-o iau, deci mergeam din ce în ce mai sigur.

Nici în ziua de azi nu suport muzica dată tare, luminile puternice şi înghesuiala. Nu pot să-mi dau seama ce rost are să te duci într-un loc în care trebuie să urli cât te ţin puterile ca să te înţelegi cu vecinul, nu poţi să bei liniştit o bere că-ţi dă peste coate unul mai zbânţuit, muzica e absolut idioată, şi dacă vrei neapărat să te dai în spectacol cu talentele tale de dansator n-ai nici o şansă, pentru că nu te poţi mişca decât pe verticală. Da’ mă rog, unora le place… nu ştiu ce m-oi face când o veni fiică-mea să se ceară la discotecă. Presupun că o s-o las, să vada singură că nu-i nici o scofală. Ar trebui să încep de pe acum să mă gândesc ce-o să-i spun când mă va vedea aşteptând-o la ieşire.

A voastră Adriana

 Loading ...

Sub ameninţare

Nu ştiu ce este mai rău în viaţă: să traieşti tot timpul sub ameninţare, să fii la mâna unei persoane doar de teama de a nu ţi se întâmpla ceva rău, sau de a înfrunta orice apare în cale chiar cu riscul de a nu depăşi acel moment.

Oricare din cele două situaţii are riscuri enorme, dar finaluri diferite. Cine şi ce te poate face să iei o decizie?

Să luăm un exemplu: o persoană a aflat ceva despre tine, iar dacă se află acel ceva îţi pierzi vise, speranţe, sursele tale de supravieţuire sunt categoric reduse, starea de agonie se prelungeşte. Aştepti doar finalul! Atunci mă întreb cu groază dacă ar trebui să rabd în continuare, să mă duc să plâng în camera mea şi să sper că se va uita. Dar până atunci, să accept să fac tot ce mi se spune, sau să izbucnesc cu riscul de a începe singură pe un nou drum?

Povestea sună cam aşa: mă îndrăgostesc de cel mai bun prieten şi plec cu el într-o excursie (bineînţeles că nu ştim decât noi doi şi câţiva prieteni). Ajungem acolo şi petrecem cele mai frumoase 3 zile, pline de întâmplări amuzante, dar şi de sentimente puternice. Nu s-a întâmplat nimic între noi, adică nu am făcut sex. Nu este vorba despre vârstă, că am 17 ani, este vorba de respectul lui faţă de mine şi de respectul meu faţă de educaţia pe care am primit-o. După 2 zile de vis, în care toate visele s-au împlinit, a treia zi a fost destul de tristă pentru că era cea în care trebuia să plecăm acasă. Ajunsă în Craiova, au urmat câteva săptămâni de euforie totală: nu mă supăram pe nimeni, starea de fericire persista chiar şi în cele mai urâte momente. Până când s-a rupt firul: nu ştiu cum naiba află frate-meu despre toată chestia cu excursia. Disperată să nu afle şi ai mei, în ziua aceea am făcut absolut tot ce mi-a zis el: de la curăţenie până la gătit şi dat bani (apropo de articolul cu cine îţi umblă în buzunar-poliţia, şi frate-meu este un viitor poliţist şi în mod sigur se încadrează în acea categorie). A doua zi el pleacă la Bucureşti, iar eu, fericită că am scăpat şi săptămâna aceasta fără să afle părinţii ceva, am continuat să sper că va uita.

Nu trecu bine săptămâna, că frate-meu veni iar în weekend acasă. Vreau eu să ies pe afară, aud o voce răstita: “Unde pleci?”. Cum până acum nu s-a pus această problemă, m-am uitat nedumerită şi îi zic “Cum unde plec, pe afară, de fapt mă duc la muzeu, la expoziţie”. Ca să aud “Muzeu îţi trebuie ţie, nu îţi mai ajung minciunile, descalţă-te că nu pleci nicăieri!”. Eram pe punctul de a izbucni. Să plec, să nu plec. Să ţip, să nu ţip. Unde îmi este orgoliul şi personalitatea? Dar cu ce rost să ţip, când el mă are la mână şi cum nu fac ceva, pot fi spusă alor mei. Iar problema se pune astfel: dacă afla, clar mi se va tăia internetul, telefonul, ieşirile în oraş, banii etc. Nu că ar fi asta problema, aş putea trăi fără toate astea, dar în fiecare zi mi se va repeta acest lucru. Şi în plus, am nevoie şi de internet şi de telefon până în toamnă (când băiatul de care m-am îndrăgostit va veni să facă facultatea în Craiova). Ce ar trebui să fac până atunci? SĂ ÎL ASCULT PE FRATE-MEU?

A voastră Flori

 Loading ...

Sora perfectă

Sa presupunem că ai 18 ani, nişte părinti care vor să crească o doamnă adevărată şi o soră mai mare, pe care au reuşit s-o educe cum au vrut. Să mai presupunem că ideea de „doamna” nu ţi se potriveşte. Nu-ţi plac fustele, cerceii te deranjează, uiţi să te piepteni de trei ori pe zi, îţi rupi gâtul când încerci să te sui pe tocuri, adormi la opera şi nu ştii niciodată când e ziua mătuşii. În schimb îţi place berea, ai început să fumezi (prost obicei!), stai pe scaun cu genunchii la gură, asculţi rock sau hip-hop, mănânci cu mana şi te înţelegi mai bine cu băieţii decât cu fetele.

Să mai presupunem că sora cea mare, bine-intenţionată, evident, are obiceiul să anunte acasă, de preferinţă în timpul mesei, că te-a vazut sprijinind blocul cu un băiat. Sau că a aflat de la un coleg care sta vis-a-vis de liceul tau că în ora de chimie erai la o ţigară cu o “gaşcă de nespălaţi”. Ea face toate astea spre binele tău, ca să-ţi arate cum te văd alţii, ca să înveţi din greşelile tale şi să nu le mai repeţi, sperând că încet-încet, te vei da pe brazdă şi îţi vei da seama că singurul mod de a fi fericită în viaţa e să găseşti un soţ bun, un „adevărat domn”, care să nu uite să aducă flori şi bomboane, să tragă scaunul la restaurant, şi să nu râgâie ca un porc.

Evident, un astfel de domn nu poate fi atras de un „băieţoi” ca tine, care are păreri personale categorice şi nu se sfieşte să şi le exprime, aşa că trebuie neapărat să înveţi să te porţi.

Să mai presupunem că fiecare prieten pe care l-ai avut s-a lovit iremediabil de ideile familiei tale şi a dat bir cu fugiţii, aşa că ai preferat să nu-i mai prezinţi nimănui. Părinţii şi sora cred că ai început să realizezi că ei au dreptate şi sunt fericiţi.

Şi să mai presupunem că se organizează un chef, undeva la munte, la cabana părinţilor unui coleg. De dragul discuţiei, o să presupunem şi că acest coleg e prietenul tău actual.

Ai, ca urmare, o problemă: cum faci să te duci la chef? Poţi băga mâna în foc că dacă întrebi, răspunsul va fi un „nu” categoric, indignat şi dezamăgit. Să zicem că spui doar jumătate de adevăr şi declari escapada „excursie tematică cu clasa”. „Pe urmele lui Calistrat Hogaş” sau orice alt nume îţi vine în cap. Ooo, dacă e vorba de un scriitor, desigur, ai voie!

Te duci, te distrezi un week-end. Dar marţi unul dintre colegi povesteşte unei vecine, care povesteşte vărului, care-i spune prietenei, care e colegă cu colegu’ surorii. Sora cea bine-intenţionată te anunţă că a aflat pozna, dar de dragul părinţilor nu va spune nimic, ar suferi săracii prea mult dacă ar afla cât de amarnic au eşuat în educaţia pe care ţi-au dat-o. Desigur, asta n-are nimic de-a face cu faptul că ei nu-i place să facă piaţa, să ducă gunoiul, să spele vasele, să calce hainele… tu le vei face, din recunoştinţă.

Dar pentru că nu eşti o doamnă, te gândeşti la răzbunare. În definitiv, sora aia are cam multe antene, şi află cam multe treburi. Cel mai bine ar fi dacă ai putea face în aşa fel încât să n-o mai creadă nimeni. Să-i creezi o imagine de bârfitoare prefăcută. Pardon, să deschizi ochii părinţilor asupra adevăratului ei caracter.

Complici se găsesc: colega de bancă poate suna la 10 jumate seara s-o cheme la discotecă. „da, fată, la aia la care am mers după examen, când i-ai spus lu’ maică-ta că te duci la bibliotecă! cum? Mă scuzaţi, doamna X, eu credeam că vorbesc cu fiica dumneavoastră!… Adică am greşit numărul, pardon!”. Băiatul cu care mergi la meditaţii poate sună şi el: „i-a venit ciclul până la urmă? mi-ai dat nişte emoţii!… ah, îmi cer scuze, domnu’, am greşit numărul!” Şi să mai presupunem că apar în camera ei, nu prea des ca să nu bată la ochi, CD-uri cu Paraziţii. Că mama găseşte un prezervativ în buzunarul hainei cu care a fost la examen. Că tata vede că a lăsat calculatorul deschis şi când să-l stingă apare profilul ei de Hi5, cu descrieri şi mesaje dubioase. Ca semn de carte la una dintre cărţile ei e prospectul unui test de sarcină. Că sună colegii s-o întrebe dacă-i bolnavă, că n-au mai văzut-o de mult pe la facultate. Că…

Important e să nu te dai bătută. Nu eşti o doamnă, eşti o fată deşteaptă, hotărâtă şi cu imaginaţie. Chiar dacă nu vei reuşi s-o discreditezi, merită să încerci: e distractiv!

A voastră Adriana

 Loading ...

Planificare

Cândva pe parcursul vieţii mi-am pierdut abilitatea de a-mi face planuri. Acum doar schiţez ceva, un gând, şi aştept să treacă vremea ca s-o pot dezvolta la faza de “plan”. Ciudat e faptul că de cele mai multe ori, până să apuc eu să mă gândesc că ar fi cazul să merg mai departe cu schiţa aia, mă trezesc că nu mai am nevoie de nici un plan. Că e un fapt împlinit, ca printr-un miracol. Sunt mulţumită cu starea actuală, de fapt chiar îmi convine că nu mai e nevoie să-mi bat capul cu metodele necesare pentru aducerea planului la faza de “realitate”, dar parcă pe undeva îmi lipseşte emoţia si nesiguranţa din adolescenţă, plăcerea de a plănui în cel mai mic amănunt un lucru.

Pentru că sunt sigură că doar în adolescenţă ai curajul să-ţi planifici viaţa aşa cum ai planifica o ieşire la biliard, pe măsura ce te maturizezi şi îţi dezvolţi capacitatea de a face compromisuri pierzi tot acel curaj. Nu cred că există vreun individ de 30 de ani cu toate rotiţele prezente şi la locul lor care să-şi poată permite să spună, sigur pe el, ”în maxim trei ani mă însor şi fac un copil!”, “la vară încep să-mi construiesc o casă” etc, fără strângeri de inimă sau întrebări “şi dacă intervine ceva?”, pe când unuia de 20 de ani nici prin cap nu-i trece că ar putea exista ceva care să-i strice planurile.

Nu e magnifică încrederea cu care se aruncă aceşti copii în viaţă? Curajul nebunesc de a începe ceva nou şi necunoscut? Nu e ciudat că peste ani aceiaşi “supermeni” care acum pleacă la facultate într-un oraş necunoscut fericiţi că “scapă de părinţi” şi fără nici o urmă de îngrijorare vor face ca trenu’ dacă le întârzie copiii de la şcoală un sfert de oră? Că se duc la un examen de care depinde - în ultimă instanţă - viaţa lor viitoare, fără cea mai vagă emoţie, dar un coş pe nas e o tragedie şi un telefon închis e un capăt de lume?

La 17 ani crezi că ştii tot ce trebuie să ştii despre viaţă şi eşti ferm convins la atunci când vei avea copii nu vei face greşelile pe care le-au făcut părinţii tăi. La 30, când ai sau vrei să ai copii, faci ceea ce ţi se părea “greşeală” intenţionat, în speranţa că educând copilul aşa cum ai fost tu educat vei reuşi să-l creşti ca să-ţi semene – pentru că abia atunci poţi fi suficient de detaşat de sentimente ca să realizezi că “greşelile” sunt o parte importantă din ceea ce eşti şi din educaţia ta. Şi de multe ori înţelegi prea târziu zicala aia cu “tot răul spre bine”.

A voastră Adriana

 Loading ...

Ce vrei să te faci când vei fi mare?

Îmi amintesc de o oră de dirigenţie de undeva de prin anii ‘90: „Ce vrei să te faci când vei fi mare?”

• Rada: „Eu voi fi stewardesa; voi învăţa cinci limbi străine şi voi merge cu avionul. Voi vizita lumea!” (Nu am mai auzit mare lucru de ea, decât că a dispărut în Elveţia unde era baby-sitter)

• Ioana: „Mă fac fotomodel că sunt foarte înaltă!” (A avut o tentativă şi, apoi, după mai multe relaţii ratate a devenit cosmeticiană)

• Nicu: „Mă fac patron - la faza asta era să ne leşine diriginta dat fiind faptul că Lumea Nouă era la început şi patronii rari - şi fac o casă de plăceri şi îmi angajez colegele în ea.” (Lucrează prin lumea mare, râde la fel de mult ca şi în adolescenţă… a chelit)

• Lenuţa voia să fie casnică. (Ieri am auzit că e la Bucureşti, se pregăteşte să devină judecătoare; probail a ajuns cel mai bine dintre toţi)

• Nuţa-Bulinuţa voia să fie „blonda de la drept” însă… n-a fost să fie! Noroc că în timp au apărut particularele şi a reuşit să îşi cumpere o diplomă (după trei ani). S-a măritat cu un grec. E atât de mândră încât inclusiv în anunţul mortuar pentru bunicul ei a menţionat: „…împreună cu soţul ei grec…”. De fapt, nimeni nu ştie cum îl cheamă, întrucât zice mereu asta, “am un soţ grec”!

La începutul anilor 2000, aceeaşi întrebare, altă poziţie la catedră, alţi copii în bănci:

• Linuţa: „Vreau să mă fac atletă şi să devin celebră!” (E studentă la ISE particular)

• Dănuţ vroia să fie militar. A fost refuzat, aşa că o să fie inginer.

• Ionuţ a fost şi el refuzat la Liceul de Poliţie, culmea ironiei, fiindcă era prea deştept! Va fi arhitect şi sunt mândră de asta.

Mulţi voiau să fie culturişti. Era o adevărată obsesie K1.
Sunt curioasă: oare ce vor adolescenţii acum să devină?

A voastră Ligia

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Aşa zic şi eu!

Bravo Adriana! Orice clipă prezentă devine trecută - aşa e şi în cazul iubirilor puerile. Şi eu am tot fost îndrăgostită când eram mică, chiar sufeream, plângeam, mă simţeam cea mai cea dintre toţi. La vârstă de 14-15 ani probleme cu părinţii, neînţelegeri, toată lumea îmi zicea a e doar o perioadă, eu nu şi nu, că la mine e cel mai grav, că la nimeni nu a mai fost aşa. Ba chiar, în generală am avut o dirigintă cu care m-am înţeles extrem de bine, şi cu care mergeam acasă în fiecare seară poentru a îmi povesti din experienţele ei de când era de vârstă mea. Mă regăseam întru totul! Era rebelă, nu ascultă, exact ca şi mie părinţii îi făceau planuri: tatăl ei zicea să dea la Medicină, iar mama ei zicea să dea la Drept. Se certau în fiecare seară fără să o întrebe vreodată unde vrea, iar după BAC a zis: eu vreau Litere. Ceea ce a provocat aproape un preinfarct.

La mine e un pic mai grav: tata vrea să dau la Academie, mama vrea unde în Craiova, numai să nu cheltuie bani cu mine prin alt oraş, dar mai e şi fratele care vrea să dau la Medicină, tot în Craiova, că doar o pupă pe mama în funduleţ în orice minut al vieţii lui. Iar eu, eu vreau Timişoara. Eu vreau limbi străine, comunicare, eu vreau să merg la cel mai bun prieten şi să rămân acolo. M-am îndragostit pur şi simplu de acel loc. Mai exact de râul Bega, de bancuţele de-acolo, de centru, de porumbei, de apa bună de izvor dintr-un loc ascuns doar al meu. Acum sper să nu fie doar vise şi să nu mă dau îndurerată că părinţii nu mă înţeleg.

Am cam deviat un pic de la subiect, dar ceea ce vroiam să evidenţiez este că viaţa nu poate fi frumoasă dacă nu ai probleme de care mai târziu să râzi cu gura până la ureche. Copii mei sunt sigură că vor avea mereu un cuvânt de spus în faţă mea, şi mereu îşi vor spune punctul de vedere. Nu vreau şi mă bucur că nu am fost o retardată ca fratele meu care să asculte întocmai ce zice părintele, să fiu mută, să zic „da ai drepate”, chiar dacă nu îmi convine. De ce să se numească adolescenţă, dacă nu ai probleme, dacă nu rişti să mai faci acele lucruri minore pe ascuns care în vremea aceea par cele mai importante din viaţă.

Em am avut cam 4 prime iubiri, la care visam în fiecare noapte, însă acum mă apucă un râs când îmi aduc aminte de acele clipe. Deşi am doar 17 anişori cred că încep să simt aceleaşi lucru pe care le-ai simţit tu când ai mers în facultate. Nu ştiu cum, dar sper că de data asta să mă dau mare că-ş deşteaptă şi chiar să fie adevărat, nu ceva de care să râd când îmi aduc aminte

A voastră Flori

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Aşa zic eu!

Sunt fascinată de toate procesele de formare şi, în special, de procesul de formare a unei persoane - asta mă face să fiu atentă la adolescenţi. Mă intrigă şi mă amuză teribil modul în care emit păreri categorice, şi faptul că nu acceptă nici bătuţi ideea că s-ar putea înşela. Au probleme majore, unice şi irepetabile, şi se simt atinşi până în măduva oaselor dacă li se sugerează că au avut şi alţii aceleaşi probleme. Sunt nemuritori şi intangibili, cred în tot felul de prostii (stiloul norocos pentru teze, că bate “U” numai dacă nu se uită ei la meci, pisica treişpe etc), sunt intoleranţi dar au nevoie să facă parte dintr-un trib, să iubească şi să urască cu toată puterea. Şi-i iubesc din suflet pe copiii ăştia.

Fiecare dintre ei are sau a avut o mare iubire, unică (desigur) şi prima, desigur. Adevărul e că-mi vine să râd când îi ascult, pentru că nu mă pot abţine să nu mă gândesc la prima mea iubire. Am avut vreo cinci prime iubiri. Întâi şi-ntâi m-am îndrăgostit prin grădiniţă, nu-mi mai amintesc nici tăiată în bucăţi cum îl chema, dar eram sigură că o să mă mărit cu el, dacă nu se putea cu tata. Puştiul mă cucerise pentru că avea “sânge rece” - îmi amintesc exact - se opărise cu apă fiartă şi asta i-a spus medicul care l-a pansat, iar el s-a lăudat prin toată grădiniţa şi a topit toate fetele, dar mă iubea pe mine, stătea cu mine la măsuţă şi cred că m-a şi pupat o dată. M-am mai îndrăgostit prin clasa a doua de un coleg căruia i-am şi scris bileţele de dragoste şi am fost distrusă când m-am prins că facea mişto de mine cu prietenii lui (bine, bileţelele nu erau semnate, copiii râdeau de toanta care le scrisese, fără să ştie exact care-i aia) aşa că pe ăla mi l-am scos de la inimă.

În clasa a patra mi s-a pus pata pe altul, dar aveam o problemă: încă îl iubeam pe ăla de la gradiniţă (ce vreţi, sunt consecventă), şi era cam dubios să fiu îndrăgostită de doi băieţi odată, aşa că am hotărât că “ochii care nu se văd se uită” şi l-am uitat. Ăsta, ultimul de care mă îndrăgostisem, era frumuşel, înalt şi negricios (v-am spus că dacă-mi place ceva, aia e, nu se mai schimbă) şi desigur, rebel. Scria povestiri SF şi voia să se facă marinar. Pe ăsta l-am iubit până m-am dus la liceu, când a trebuit să-l uit, conform teoriei cu ochii care nu se văd. În liceu au mai fost vreo câţiva de care am fost îndrăgostită cam câte o săptămână dar, în general, aveam concurenţă în persoana prietenei mele, aşa că renunţam ca să n-o fac să sufere (deşi ei îi plăcea foarte mult să sufere, era ceea ce azi s-ar numi “emo”, fără freze şi haine ciudate).

Pe urmă mi-am tras un prieten (pe care nu-l iubeam, dar trebuia să fiu şi eu în rând cu lumea, nu?) şi nu m-am mai îndrăgostit.
S-a întâmplat în schimb ceva foarte ciudat când m-am dus la facultate şi am prins curaj să-mi fac cunoştinţe noi: printre ei era un tip cu care mă înţelegeam perfect: ironic, sarcastic, practic, amuzant… Îndrăgostită nu eram, evident, doar cunoştem sentimentul, nu puteam să mă înşel. Naiba ştie ce-a fost, cert e că nu-mi mai aminteam viaţa mea înainte de a-l cunoaşte, era ca şi cum ar fi fost dintotdeauna o parte din mine, prezent lângă mine de când am deschis ochii. Dubios era că brusc toate suferinţele mele din dragoste au devenit puerile şi hilare. Toate primele mele iubiri s-au dus naibii, am realizat că iubisem până atunci doar din nevoia de a iubi şi suferisem doar ca să ma aflu în treabă.

Şi cu ocazia asta am început să mă mir şi eu câte-i poate capul omului când ţine neapărat să-şi facă de lucru: mari şi unice iubiri, inadaptare, suferinţe, şi cam toate vin dintr-o nevoie de a fi altfel, dar nu singur, şi de a da nume: modificările hormonale se cheamă “prima iubire”, nesiguranţa se cheamă “emo”, prejudecăţile sunt adevăruri universale, cei pe care nu-i înţelegi sunt “cu capul”, adulţii sunt “expiraţi”, colegii sunt “infantili şi superficiali”, numai tu şi prietenii care gândesc la fel sunteţi normali.

Zâmbesc gândindu-mă cum să închei predica, pentru că-mi imaginez figuri enervate, gata să-mi spună vreo două referitor la aroganţă şi la faptul că mă înşel, nu toţi sunt la fel, iubirile lor sunt chiar de-adevăratelea şi nici unul nu se scarpină unde nu-l mănâncă, oamenii chiar nu-i înţeleg, părinţii chiar nu-i iubesc şi în nici un caz “a fi emo” nu-i o modă. Aşa e, aveţi dreptate. Dar şi eu am.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Ah, să nu uit: am făcut o schimbare a temei. Ce ziceţi, vă place?

Fidelitate

Vin eu ca tot omu’ de la liceu, cu o oră mai devreme, că deh… am şi eu tabieturile mele şi deschid laptopul. Pe Y!m, Didişoru’ mă întâmpină cu un link de la softpedia. Recomandare cică. Curios din fire, bag eu ochiu’ să văd cum stă treaba. Ce să văd? “Virgina care vrea are iubit dar vrea s-o faca cu altul prima data”. Restul, e istorie. Citeşte mai mult »