O greşeală pe care n-o regret!

Publicat în categoria Dulce

Între prieteni nu încap secrete, unui prieten adevarat poţi să-i spui orice, cele mai ascunse taine, cele mai fierbinţi dorinţe, cele mai penibile întâmplări… Aveam şi eu un astfel de prieten. Vorbeam nopţi întregi, ne dadeam sfaturi unul altuia, eram împreună cu orice ocazie şi abia aşteptam sa ne revedem atunci când nu puteam fi în acelaşi loc. Vacanţele erau destul de greu de suportat, în special pentru că lui nu-i plăcea să vorbească la telefon, internetul era încă SF şi de scris scrisori… vedea-l-aş!

Ne simţeam lipsa. Şi ne-am hotărât să ne minţim părinţii că vacanţa se termina mai repede (era de Paşti, şi în anul ăla 1 mai pica imediat după) şi să ne întoarcem mai repede la facultate. Bun plan, şi ne-am trezit singuri în cameră, dotaţi cu vreo şase litri de vin producţie tata şi trei kile de prăjituri producţie mă-sa. Chef, nu?

Şi chef ne-am facut. Am băut, am râs, am băut, am vorbit, am băut, am băut, am fumat, am băut, am cântat (pardon, el a cântat, eu am făcut ca măgaru’, ziceai că s-a mutat spitalul de câini în camera mea), am băut… îmi amintesc perfect că ni se terminaseră ţigările şi ne-am certat când ne-am dus să cumpărăm altele, pentru că mă tot bătea la cap:

- Gata, acum taci, uite, aproape am ajuns.
- Gata, închide gura, stai să caut banii şi ne întoarcem în cameră, vorbeşti acolo.
- Gata, nu mai vorbi, stai că acum vine.
- Gata, tu copilă, taci că nu mă pot înţelege cu omul ăsta!

Mă enerva. De ce să tac? Proastă nu-s, să i se faca ruşine cu mine când casc gura, beată nu-s, că sprijinită de el n-am nici o problemă cu echilibrul… Atunci? Ha? De ce să tac? Bine, mă, bine, uite că tac, numa’ atât am de spus, că ş-aşa nu-i nimeni pe alee să mă audă, atât am de spus şi tac imediat, mai vorbesc până vine agariciul ăla care vinde ţigările, da’ taci tu, nu vezi că nu vine? I-auzi mă frate, nu mai poate omu’ să vorbescă dacă a băut o gură de vin, mare scofală, ce dacă vorbesc prea tare, tu nu vezi că nu-i nici dracu’ pe aici? Da, da, bine, tac, uite-acu’ tac, lasă-mă-n pace că tac, nu vezi că tac? Uite, am tăcut, na, mai auzi vreun zgomot? Acu’ eşti fericit că tac?…

El îşi aminteşte şi cum ne-am întors în cameră, dar nu mai ştie dacă nu cumva am cântat, eu nu. Asta nu înseamnnă că nu ne-am continuat cheful, nu ne-a deranjat nimeni până am terminat vinul. Presupun că după aia ne-am culcat.
Dimineaţa (vorba vine, cred că era trei) mă trezesc pentru că era musai să mă duc în locul ăla unde şi împăratul mere singur, şi-l văd pe bunul meu prieten că stă într-un cot, oarecum amărât şi cam nedumerit. Mă concentrez profund, constat că nu mi-e greaţă, nu mi se freacă pereţii de cap, nu tropăie pisica şi în general n-am nici un semn de mahmureală, trag urgent concluzia că nici el nu-i mahmur şi dau să mă ridic din pat să văd care-i problema. M-am lămurit imediat, în momentul în care mi-a aruncat tricoul. Da, tricoul meu, ăla roşu, pe care l-am fost ars aseară cu o ţigară.

Dintr-o mişcare l-am tras pe mine, m-am făcut şi eu roşie, am controlat să fiu sigură că am ceva textilă mai jos de buric şi m-am trântit lângă el, pe covor. Vreo cinci minute n-a vorbit nimeni, nu ne-am uitat unul la altul. Într-un târziu, mi-a povestit că mi se făcuse cald, si că mi-a spus în glumă “dă-ţi jos tricoul!”. Că a înţepenit când a văzut că-l arunc, şi că i s-a rupt filmul la scena asta. Mai departe nu se ştie ce-a fost. Am tot întors noi pe toate părţile problema şi am hotărât că nu s-a întâmplat nimic: eu am dormit în pat, el pe jos, eram praştie amândoi, şi gata.

Problema a fost că nici unul n-a fost pe deplin satisfăcut de explicaţia asta. Nu puteam renunţa la prietenia dintre noi din cauza unei tâmpenii, deci am continuat să ieşim împreună, şi când între noi au început să apară tăceri stânjenitoare a pus piciorul în prag: mi-a spus că mă iubeşte. L-am crezut, pentru că am vrut să-l cred.

Peste două săptămâni se împlinesc 16 ani de când am facut o greşeală pe care ar fi trebuit s-o regret. Mă, ce bine că mai greşeşte omu’!

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email  Loading ...

Scrisoare de dragoste

Publicat în categoria Dulce

Am regăsit printre vechi e-mail-uri o scrisoare de dragoste, scrisă de “prima mea iubire”. A aşteptat smerită, înghesuită printre alte e-mailuri timp de 9 ani până să-şi scoată literele la iveală în faţa dumneavoastră. A fost o iubire interzisă, secretă, matură şi nebunească la cei 16 ani pe care îi aveam în acel moment.

Ar fi superb….
Să izbucnim cu toată ardoarea pasionată a sufletului nostru, să înfrângem toate rezistenţele şi să distrugem toate piedicile din calea marii noastre nebunii. Să fim mândri de curajul nostru absurd şi infinit şi să poenim în beţia acestui orgoliu şi a acestui extaz, spre ultimile culmi ale fiinţei, împinşi de setea marilor cuceriri şi de dorinţa ultimelor realizări.
Gestul nostru să fie o creaţie, un semn de lume nouă şi orice avânt să fie o misiune, precum gândul o poruncă. Nebunia noastră, intensă şi adâncă până la sublim să dezlănţuie o teroare dulce şi o nelinişte nemărginită, din vârtejurile căreia să crească flăcările vieţii noastre, prea vie pentru a nu arde şi prea dramatică pentru a nu exploda.
Nimic să nu oprească elanul de afirmare şi vieţile noastre să lase atâtea morţi în urmă, încât ultima noastră afirmare să răscumpere toate sacrificiile.
Suprema cucerire şi avântul absurd în lume să ne domine toate gândurile şi toate dorinţele, iar setea de lumi infinite să crească în măsura înălţărilor noastre.
Să nu ne clădim viaţa pe certitudini. Şi să n-o clădim, fiindcă nu le avem, iar noi nu suntem atât de laşi ca să ne inventăm certitudini stabile şi definitive….. Căci unde am găsi în trecutul nostru certitudini, puncte sigure, echilibru sau reazem? Nu ne trebuie certitudini, fiindcă ştim cum ele nu pot fi găsite decât numai în suferinţă, tristeţe, moarte. Nebunia noastră să consiste în a călca pe certitudinile ce se nasc în noi fără să le fi dorit.
Pentru că…
Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un singur om pe drumul vieţii?
Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se coboară la un nivel mai inferior.
Aş vrea să fiu numai rază şi zi, să mă înalţ în ritmuri sonore spre culmi de splendoare şi adâncimile de întuneric să nu mă poarte pe aripile unei muzici sumbre….Nu ştiu dacă lumina se ridică în mine sau eu mă avânt în lumină, nu ştiu dacă sunt lumină sau devin lumină….. Dar tremură în mine mănunchiuri de raze, flori de lumină, ca apariţii îngereşti şi plâng străluciri de lacrimi! Şi nu cad aceste lacrimi din mine ca stele dintr-un cer părăsit, dintr-un cer ce îşi topeşte în flăcări propriile înălţimi? Cum creşte lumina în mine şi se adună, cum devine lumina grea de prea multă strălucire şi cum se răspândeşte în mine asemenea timpului, a timpului care curge în mine!?
Când mă apucă dorinţa de tandreţe şi săruturi infinite, pentru a nu cădea în neliniştea unei voinţe care nu ştie ce vrea şi într-o măcinătoare confuzie de senzaţii contradictorii, încerc să-mi consum într-o fugă de mine însumi tot surplusul de energie şi de încordare nervoasă.
În momentele când absenţa iubirii mă doare, mă eliberez prin alte metode, prin alte căi.. coborând din ideal în realitatea mocirloasă.
Alerg fără ţel pe străzi şi risipesc prin fuga de mine în braţe străine obsesia imposibilului de realizat. Cheltuiesc, în fiecare clipă de realitate “găsită”, un sărut din miile pe care aş fi vrut să le dau într-o realitate “dorită” şi uit de toate femeile pe care iubirea mea ar fi vrut să le îmbrăţişeze. Săruturile se desprind din mine ca petalele dintr-o floare în furtună. Şi risipirea aceasta nu se aseamănă unei înfrângeri şi nici unei renunţări, ci miile de săruturi imaginare înseninează iluzoriu viaţa cu atâtea zâmbete, cu câte tristeţi ea a întunecat-o.
Şi totuşi…

În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este inexistentă.
Iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului şi a “principiilor” , se prezintă ca o stare fals-pură.
Atunci trăieşti iubirea ca iubire mentală, adâncindu-te până la înecare în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptos şi imaginar de fruct interzis, care face suferinţele fluide…. le topeşte într-o iluzie… până când sfârşitul vieţii îţi va demonstra că ai trăit degeaba… refuzând vieţii dreptul la realitate.

PS: Sper să nu mă judeci prea aspru pentru ceea ce am scris!

 

Numele autorului l-am şters intenţionat pentru a-i păstra anonimitatea. Pe viitor o să vă spun mai multe despre această iubire.

A voastră Roxana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email

Amintiri din copilărie (1)

Publicat în categoria Dulce

Sunt o fată tare bună . De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întâmplat să şi esuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Soră-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, baieţoasă şi cu o trenă de admiratori după ea, era în clasa zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, săptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea, avea o singura nota: 1. Ea, şi înca vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: “ăia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”

Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta pe parcurs, cu atât mai puţin corigenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la “binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai făcea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.

Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătarie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.

- Ce-i?

Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:

- Vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…

Mama, deja panicată:

- Ce-i? Spuneţi!

Deschid gura cu curaj… şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gură de aer şi-i dă drumul:

- Mamă… am rămas!

Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:

- Cu ciiiine?!?!?!

In secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am rămas câteva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:

- Tu nu-ţi dai seama, eşti inconştientă! Ce-o să faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!

Eu râdeam, sprijinită de perete; soră-mea râdea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipească fierul de călcat de mutre.

-Râzi ca o bleagă! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! Nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O să te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!

De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar începeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reuşit într-un final să ne adunăm de pe jos, respectiv a reuşit soră-mea să articuleze:

- Nu “cu cine?”, “la ce?”!

Si dăi, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei şi iar începe să strige:

- Cum adică “la ce?”? Ce-i aia “la ce”? Crezi că asta contează, “cum”?…

Eu, “suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, dar nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta… ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia “la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul “ei, lasă, că nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o să te lase corigenta, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea în calităţile de “empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o după una falsă, oribil de proastă.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

“Pentru concursul VisUrât”