La nuntă - prima parte

Sâmbătă am fost la nuntă. Urăsc nunţile. Dacă-mi mai vin vreodată idei creţe gen “hai să mergem, că-i băiet bun”, împuşcaţi-mă, ca să nu sufăr.

Încep cu “haoleu, săptămâna viitoare e nunta şi io n-am rochie, expediţie de cumpărături”. Ca să vedeţi cât de mult mă iubeşte Rosto, ţin să vă spun că a venit cu mine prin toate magazinele deschise din Târgu-Mureş, fără să-l treacă la budă, fără să trebuiască să fumeze o ţigară urgent, fără să moară de foame brusc şi dintr-o dată şi fără să comenteze nimic de specia muierească. A fost un chin, cu tot suportul lui moral, să văd mii de volănaşe, dantele, bretele şi trene, mai ales că eu am nişte idei fixe despre ce înseamnă “elegant”, care nu includ sclipici, corsete, flori, pătrăţele, buline, zeci de culori una peste alta şi patru combinaţii de materiale în acelaşi metru pătrat de ponghiolă. Căutam, idioata de mine, o rochie simplă, uni, cu decolteu pătrat (la asta am renunţat repede, exageram cu pretenţiile) si de preferinţă până la genunchi. Am găsit nişte chestii de purtat la Oscaruri, de vreo 40 de kile bucata, sau alte chestii de purtat la plajă, numai floricele şi şnuruleţe, aşa că săracu’ Rosto a scăpat fără să ma vadă probând ceva. Bine, să nu fiu rea, erau vreo doua modele ok, dar mărimea maximă era 38. Ce-o fi în capul lor, fiică-mea poartă 38! Aşa că mi-am mobilizat cumnata să-mi aducă o rochie de-a ei, am făcut schimbul pe drum, din maşini, ca mafioţii, şi m-am scos.

Sâmbătă mă trezesc pe la 10 jumate (am circumstanţe atenuante), beau cafeaua vreo două ore (v-am spus că-mi place să-mi beau cafeaua ), şi pe la 12 jumate mă gândesc că a fi cazul să mă pregătesc de chef (că se anunţa un chef monstru, mirele fiind politehnist şi socrul mic unul dintre baby-sitter-ii mei - adică tot inginer constructor). Trimit zăoanu să-şi aducă ţoale la călcat, inspectez şi calc şi rochia cumnată-mii, şi mă bag la duş. Pe când ma distram eu mai bine cu apa ba rece, ba caldă, că dacă trag vecinii apa la wc scade presiunea pe toată coloana, mă informează rockeru’ că şi-a donat pantofii acu’ doi ani, şi deci n-are. Îl trimit la cumpărat pantofi, dacă tot mi-am amintit că nici eu n-am ciorapi. Fetelor, aţi trimis vreodată un nene de doi metri să va cumpere aşa ceva? Dacă trebuie şi-i musai, să nu uitaţi să specificaţi exact firma producătoare, mărimea, grosimea şi nuanţa, ca să nu enerveze vânzătoarea cu “păi, e cam cât dumneavoastră, dar mai înaltă”, “ce culoare? maro! Cum cel fel de maro? păi sunt mai multe feluri?”, “da’ cât de groşi poa’ să fie? d-ăia subţiri, de vară!” “lycra nu-i tot mătase?” etc. Oricât de frumos şi sprâncenat ar fi, nici săraca tanti aia nu rezistă o veşnicie!
Se întoarce, cu pantofii lui şi ciorapii mei (băiat descurcăreţ, da’ şi io am ştiut ce să cer! ), şi intră el la duş. Şi eu peste el, după cinci secunde, că îmi trebuia ceva să-mi dau în cap ca să-mi stea părul cum îl pun (v-am zis că m-am tuns, nu?). Şi tot eu, peste încă zece secunde, să caut trusa de unghii. Şi ojă peste alte trei secunde. Şi ruj. Ruj n-am, da’ poate găsesc lipgloss. Nu găsesc. Atunci nişte rimel. Nici d-ăla n-am, nu-i nimic, caut la Andrada, că parcă am văzut ceva. N-are, trebuie să intru iar peste el, măcar un creion de ochi să iau. Ups, creioanele nu-s în baie, le-am luat că-mi colora Tudor caloriferul cu ele. Scuze. Asta-i ultima dată, iau toată trusa şi gata. Adică nu, mai am nevoie doar de nişte dischete demachiante că am pictat pe lângă.

Mă mir că nu m-a bătut, săracu’ om. D-aia îl iubesc, că nu se enervează din orice prostie. Şi că îşi dă cu părerea, foarte serios, că-s mai potrivite sandalele comode decât alea frumoase, doar de dragul picioarelor mele, că părul îmi stă perfect, că ochiul stâng nu pare mai mare decât dreptul, nici mai sus, totul e exact cum trebuie, da’ hai să plecăm, ok ?

Bine, plecăm.
Restul vi-l povestesc mâine.

A voastră Adriana

 Loading ...

Funny thing

Funny thing happened yesterday: mi-au tăiat curentul.

Îmi trimit zăoanu’ ieri dimineaţă să plătească facturi. Gaz, cablu, net, curent. Ultimii la care a ajuns au fost din fericire ăia de la Electrica, pentru că a constatat că nu se ştie cum am o factură restantă de aproape 3 meleoane vechi de prin ianuarie. Se enervează, dar plăteşte, că nu te poţi înţelege cu ăia, să-ţi explice de unde a apărut şi când (el e aproape tot timpul acasă, aşa că nu prea se putea să treacă tanti cu hârtiile şi el să nu ştie), şi se întoarce acasă că trebuia să ajungă maimuţa de la şcoală. Era deja suficient de capsat.

Zăoanu’ meu e cel mai blânduţ om din lume, de un calm supranatural, până i se adună câţiva pitici pe creier şi-l vezi că explodează ca o bombă. Şi chiar nu vrei să fii prin zonă când explodează un nene de doi metri şi o sută de kile, cu un vocabular de şantierist.

Pe când se sfădea mai cu spor cu fii-sa să-şi facă temele, se stinge lumina. Şi televizorul. Şi se închide şi calculatorul, care randa de juma de oră nişte blocuri. Toate ca toate, dar aia cu calculatorul i-a pus capac. Aude el voci la cutia de rezistenţe de pe casa scării şi se duce să le explice indivizilor că tocmai a plătit porcăria aia de factură, să termine cu prostiile că are de lucru şi are nevoie de calculator. Acu’, fie că felul în care a deschis uşa (probabil “smuls” ar fi un termen mai potrivit), fie că băieţii aveau deja experienţe cu clienţi crizaţi, nu se poate spune exact ce-a fost, cert e că a mai apucat să vadă cum dădeau colţul pe scări în jos doi neni mititei. Evident că în secunda aia i-a sărit muştarul definitiv, s-a aruncat în bocanci şi a luat-o pe urmele lor cu şireturile fluturând după el, înjurând de mama focului, că săracii vecinii mei nici n-au avut curaj să se uite pe vizoare.

Până a ajuns el jos, mititeii dispăruseră. Dispăruseră de tot, nu se vedeau nici măcar în capătul străzii, nici maşină, nimic, nimic.

S-a întors zăoanu’ frustrat spre casă şi a fost interceptat de o babă mai curajoasă: “poate au crezut că vreţi să-i bateţi, de-aia au fugit…” no shit, Sherlock!

Andrada şi-a făcut temele cu viteza luminii, pe când a terminat ăsta de pus siguranţa la loc, era gata. S-a prins şmechera că-i trecuseră nervii lui taică-său şi a început să facă mişto de el cum că dacă ar fi purtat papuci de casă n-ar mai fi pierdut timpul cu bocancii, poate îi ajungea, deşi nu se compară un bocanc numărul 45 înfipt în fund cu un şlap.

Pe când am ajuns eu acasa toată lumea se distra de minune pe seama incidentului. M-aş fi crizat şi eu puţin, da’ era caraghios să fiu nervoasă singură. Aşa că l-am trimis tot pe el la Electrica, să facă scandal şi să plătească taxa de rebranşare. Poate se întâlneşte cu atleţii ăia pe-acolo.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

Buni

Buni are 84 de ani, merge în pasul ştrengarului cu furca-n spate, calcă desculţă prin toate bălţile de pe drum (se şi întoarce dacă a ratat vreuna) şi sare gardul la vecina că durează prea mult să iasă la drum, să meargă pană la poarta vecinei şi să intre. Se enervează când alte babe pun sare pe gheţuşul făcut de copii şi merge la biserică doar ca să facă mişto de popă.

Când vin pisăloagele în vizita are un stil unic de a le scoate afară: le povesteşte, le tot povesteşte, mergând spre poartă, le scoate în drum povestindu-le şi la un moment dat dispare. E criminal sa vezi babele care stau in mijlocul drumului, uimite, “oare cum am ajuns aici? că parcă voiam să-i mai spun ceva…” şi le e ruşine să se întoarcă. Stau acolo câte un minut, două, gândindu-se, şi pleacă la fel de nelămurite.
Când eram mică, se certa cu noi toată ziua. O văd acum cum se ceartă cu copiii mei şi imi dau seama câtă plăcere îi face să-i provoace, ca să poată să-mi spună dup-aia că-s răi de gura ca mă-sa. Buni a mea se ceartă cu tot ce mişcă, cu oala de pe sobă “da’ ce te stropşeste?”, cu găinile, cu porcul, cu pisicile, cu câinele… Strigă odată “obraznico!” şi toţi fug să se ascundă - câinele în coliba lui, pisicile sub paturi, găinile în şură, ţărcile la vecini, cred că şi muştele o taie de-acolo.

Tot satul îi ştie de frică. Nu pentru că ar fi rea, sau pentru că se ceartă cu ei, ci pentru că e atat de sarcastică si ironică încât niciodată nu ştiu bieţii oameni dacă vorbeşte serios sau face mişto, şi toţi prietenii mei care o cunosc o iubesc. Când a venit prima dată la mine după ce m-am căsătorit, stăteam într-un apartament închiriat împreună cu cumnata mea şi cu prietenul ei de atuci (soţul de acum). Buni se plictisea în casă, aşa că-şi căuta de lucru, ne facea de mâncare, şi tocmai ne făcuse un popricaş cum numai ei ii iese, când a venit de la şcoală cumnatu’meu, şi i-a pus omului mâncare în blid. Săracu’, s-a ars groaznic, şi în loc de compasiune s-a trezit că-i spune “da’ cum sa frigă, că de-abia am luat-o de pe foc?!” cu o uimire atât de sinceră, că bietul copil nu ştia cum să reacţioneze, i se părea imposibil să facă batrana mişto de el, da’ nici în serios nu putea s-o ia. Şi-n ziua de azi merge mai cu plăcere la buni decât acasă la bunică-sa.

Nu-i timidă deloc, intră în vorbă cu oricine, fără sa fie băgăreaţă, şi ştie şi cum să-i taxeze pe băgăreţi, ca sa le treacă ideile tâmpite. Dacă ai noroc şi te place, râzi până te doare burta. Şi nu de la scoruşe.

Are un talent extraordinar de a “citi” omul, e un psiholog înnăscut, cu şapte clase, şi n-o poţi prosti oricât de mult ai încerca. În schimb ea profită fără ruşine de imaginea de “bătrână venerabilă” ca să te ducă de nas unde vrea, şi reuşeşte să te învârtă cum vrea, asta în cazul în care nu cedezi nervos.

A voastră Adriana

 Loading ...

Din studenţie

Când am intrat la facultate şi m-am dus în alt oraş am fost entuziasmată. Eram “de capul meu”, nu mă lua nimeni la bani mărunţi (”unde-ai fost până la ora asta, că-i întuneric afară de juma’ de oră!”, “cu cine te duci? ce-i mă-sa? ce-i tac-su? învaţă bine?” etc), nu-mi lăsa nimeni de lucru (”să cureţi cartofi, să întinzi hainele, să duci gunoiul şi să aspiri”), nu mă întreba nimeni ce teme am, dacă am învăţat… rai, nu altceva. Eram în al nouălea cer, plecam şi veneam când voiam, cu cine voiam, unde voiam, şi nu-mi imaginam că poate exista o viaţă mai bună. Stăteam în chirie la un fel de unchi cu o prietenă de familie şi nu-mi doream nimic mai mult.

La un moment dat respectivul unchi a declarat că vinde apartamentul, aşa că vâju cu fetele în camin. Bine, s-a dovedit până la urmă că problema lui era că nu mai avea unde să-şi aducă mândrele, dar asta e deja irelevant, important e că a fost musai să plecăm cu căţel, cu purcel în cămin. N-aş putea spune că m-a supărat chestia asta, dar nici pe departe nu mi-aş fi imaginat că abia atunci începe sa fie cu adevarat frumos şi că prietenii din perioada aia vor fi cei mai buni din lume ;).
Îmi plăcea în complex, aveam permanent senzaţia că sunt în tabără la mare. Adoram mirosul de săpun şi şampon care domnea pe holuri, şlapii târşiţi în drum spre cameră, gălăgia din oficiu, cetele de fete oprite la o bârfă pe hol; dormeam ca un lemn, îmi ţineam hainele în valiză (ultima venită, deci n-aveam dulap) şi încercam din toate puterile să socializez şi eu cu lumea (timidă şi sălbatică, deh).

Apoi au început parţialele, şi s-au umplut sălile de lectură de n-aveai loc să arunci un creion şi, de altfel, să te ferească Dumnezeu să scapi unul pe jos - ce priviri îţi împuşcau medicinistele…
Aşa că, având în vedere faptul că eu vorbesc singură (mai precis înjur) şi am tendinţa să-mi împrăştii cursurile peste tot când învăţ, trebuia să mă duc la sala aia de lectură doar noaptea, mai precis după 12-1.

Într-o noapte mă hotărăsc eu că ar fi cazul să nu mai frec menta şi să pun mâna pe carte, îmi fac un kil de cafea, îmi strâng şatra şi mă duc să mă apuc de toceală. Dezamăgire (şi nu prea, că nu pot să spun că dădea pe-afară cheful de învăţat din mine): mai erau vreo trei gagici în sală, şi printre ele şi o colegă de-a mea. Citesc eu pe mutra ei chef de învăţat ca al meu, o întreb politicos dacă nu vrea o cafea, ea vrea, îi umplu stacana şi ieşim pe hol, că nu se poate cafea fără ţigară. Pe hol ne-am apucat de povestit, de amintiri din liceu, de foşti colegi, de actuali colegi… ne şi găsisem, naiba ştie cum, campioanele căminului la bătut din gură, scorpii cinice şi fără respect. Când am văzut noi că s-a golit sala, ne-am dus să ne apucăm de lucru, doar aveam examen la chimie analitică, dar ne-am prins repede că în condiţiile alea nu se poate învăţa: se terminase litrul de cafea, şi nu mai aveam nici ţigări.
Eu mă duc să mai fac un litru, ea se duce să ia ţigări. Acu, dacă aveam provizii, trebuia să le şi utilizăm, aşa că ne-am aprins ţigările şi ne-am umplut cănile şi ne-am apucat cu drag şi spor de… bârfe, că doar nu era să ne apucăm de învăţat.
Pe la 4, ajungem la concluzia că n-are nici un sens să ne mai obosim, oricum nu ne mai intra nimic în dovleac, ce-o fi, o fi, şi că ar fi mai bine să ne ducem la culcuş, măcar să ne trezim la timp. Eu, huhurez de felul meu, declar că mai rămân, poate-poate se prinde ceva de mine, ea se duce în camera ei. Sigur că nu s-a prins nimic, aşa că până la urmă mă duc şi eu spre cameră, şi mă opresc la uşă lovită drept în cap de-o revelaţie: dacă io mă culc la 5, cine naiba se mai trezeşte la 7? Nimic de făcut, decât să mă întorc în sala de lectură şi să aştept să treacă vremea, mai fac o fiţuică, mai pun un curs în ordine…
Pe când munceam eu mai cu spor, aud că se deschide uşa. Mă întorc şi-mi văd colega în prag, cu nişte ochi cât cepele, injectaţi şi roşii
- Să-ţi f#ţi cafeaua!… Mai ai? Mere dracu la examen!

Aşa mi-am cunoscut cea mai bună prietenă. De altfel, în cămin mi s-au întâmplat cele mai bune lucruri din viaţa mea, aşa că, fraţilor, dacă mergeţi la facultate, faceţi un efort şi staţi in cămin, ca sa nu treacă studenţia pe lângă voi.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Cauţi ţâţe şi găseşti păsărici!

Sună a pornache, da’ nu e deloc aşa. Ia, ochii toată lumea la mine!

1. http://www.google.com/
2. great tits
3. I’m feeling lucky

Cauţi ţâţe şi dai de păsărici

A voastră, Adriana

Patinoar în sufragerie

Multă lume consideră că un copil inteligent şi sănătos e tot ce e mai bun pe lume. Ei bine, să ştiţi că nu-i chiar aşa. Un copil inteligent poate fi o adevarată pacoste, mai ales dacă are şi spirit de observaţie şi oareşce simţ practic.

Ca să înţelegeţi:

Când eram eu mică Citeşte mai mult »

Amintiri din copilărie (1)

Sunt o fată tare bună . De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întâmplat să şi esuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Soră-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, baieţoasă şi cu o trenă de admiratori după ea, era în clasa zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, săptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea, avea o singura nota: 1. Ea, şi înca vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: “ăia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”

Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta pe parcurs, cu atât mai puţin corigenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la “binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai făcea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.

Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătarie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.

- Ce-i?

Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:

- Vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…

Mama, deja panicată:

- Ce-i? Spuneţi!

Deschid gura cu curaj… şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gură de aer şi-i dă drumul:

- Mamă… am rămas!

Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:

- Cu ciiiine?!?!?!

In secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am rămas câteva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:

- Tu nu-ţi dai seama, eşti inconştientă! Ce-o să faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!

Eu râdeam, sprijinită de perete; soră-mea râdea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipească fierul de călcat de mutre.

-Râzi ca o bleagă! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! Nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O să te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!

De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar începeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reuşit într-un final să ne adunăm de pe jos, respectiv a reuşit soră-mea să articuleze:

- Nu “cu cine?”, “la ce?”!

Si dăi, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei şi iar începe să strige:

- Cum adică “la ce?”? Ce-i aia “la ce”? Crezi că asta contează, “cum”?…

Eu, “suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, dar nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta… ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia “la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul “ei, lasă, că nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o să te lase corigenta, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea în calităţile de “empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o după una falsă, oribil de proastă.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

“Pentru concursul VisUrât”