My kind of guys

M-am plictisit să văd pe stradă băieţi “stilaţi”. Arată ca nişte blonde, de-alea cu IQ subunitar. N-aş putea să iau de mână un băiat care foloseşte regulat cremă de mâini, sau să-l sărut pe unul care foloseşte ir de buze. Prefer să miroasă a tutun şi iarbă, a săpun sau a cărţi vechi, în loc de aftershave, şi să mă zgârie cu barba atunci când mă strânge în braţe.

Nu-mi plac cei care se îmbracă elegant, sau casual, sau nonconformist. După mine, un bărbat se îmbracă, punct. Săpatul prin dulap după cea mai potrivită bluză, balsamul de păr, crema antirid, solarul, forfecuţa pentru pieliţe, întăritorul de unghii, uscătorul de păr şi spuma de baie sunt chestiuni la fel de feminine precum tampoanele şi tuşul de ochi.

Mă umflă râsul când văd un băiat îmbrăcat în roz, galben sau portocaliu. Aproape că aş pune pariu că şi-a epilat alaltăieri gambele şi antebraţele. Îmi imaginez cum a colindat zi de zi magazinele ca să găsească acea culoare specială, cum se oprea la un moment dat să bea un nectar de fructe şi să-si maseze discret, pe sub masă, picioarele chinuite … aproape că pot să aud cât de tare i-a bătut inima când a zărit, într-un final, ceea ce căuta, parcă văd emoţiile care l-au cuprins la gândul că ar fi posibil să nu existe mărimea lui, cum a controlat textila respectivă pe toate părţile să nu aibă nasturi lipsă, cusături desfăcute sau pete, şi cum după ce a plătit fericit, cu cardul, pentru că în poşetuţă nu încap suficienţi bani, şi-a oferit o cafea dulce în care a amestecat îndelung ţinând delicat linguriţa cu vârful degetelor, fără să-o atingă de pereţii ceşcuţei, şi o prăjitură cu multă frişcă. Sau poate că a fost un impuls de moment, s-a trezit bine dispus şi n-a putut rezista tentaţiei de a poseda ceva atât de însorit, cine ştie?…

Ştiu, sunt o ţărancă. Recunosc. Îmi plac băieţii care nu se duc la coafor (ptiu, drace, mă scuzaţi, stilist am vrut să zic), manichiură şi masaj, nu poartă bijuterii, tricouri mulate, pantofi portocalii (poate că or fi fost “teneşi”), blugi cu talie joasă, fermoare multe şi ceva scris pe ei, cei pe lângă care poţi să treci fără să-ţi mute nasul ultimul model de deodorant, cei care-şi ţin cheile de la maşină şi portofelul în buzunar, nu în poşetuţă, că nu ştiu cum altfel i-aş putea spune chestiunii ăleia pe care o duc în mână şi pe care trebuie s-o pună jos ori de câte ori plătesc ceva. Îmi plac băieţii care nu simt nevoia să verifice pe unde calcă, să nu cumva să-şi murdărească balerinii sau manşeta de la pantaloni, cei pe care-i poate ciufuli vântul, pentru că n-au trei kile de gel în cap, cei care nu merg pe stradă cu mânecile cămăşii suvulcate până la umăr sau cu trei nasturi descheiaţi să li se vadă muşchii. Cei care nu au în casă ochelari de soare, şlapi şi umbrele. Nu ştiu cum se face, dar ăia nu trebuie să arate lumii cât de masculini şi virili sunt ei.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Un colţ de rai

Întotdeauna am fost atrasă de colţuri. De parcă ar fi oferit siguranţă, de parcă m-aş fi ascuns. Desigur că acel cititor ce pretinde a ştii năravurile unei femei, m-ar cataloga drept „una care vrea să pară mai slabă”, căci indiferent de postura ce o încheagă într-un colt, insul pare mai mic. N-am cunoscut… N-am întrezărit niciun bărbat atras de miniaturi (asta dacă excludem lenjeria intima pentru bebelusi aruncată peste corpul unei femei mature). Acest lucru face un bărbat perfectionist? „Maximalist” ? În fine, ce e perfecţionismul? Pură dorinţă (deşi înclin către conştiinţă) de a fi perfect: nici bun, dar nici rău, nici frumos, dar nici urât, nici deştept dar nici prost, nici, dar nici. Sau mă înşel ? Perfectul constituie îmbinarea angulara şi complex structurată a psihicului cu fizicul; o completare şi relaţionare reciprocă între Yin şi Yang. Perfect ca un colţ.

Ce ar putea semnifica unghiul de 90 de grade? De ce 90 şi nu 127 de grade şi 34’ ? De exemplu, între şinele de tren, oriunde te-ai deplasa, în orice COLŢ al lumii, nu este o distanţă exactă, dar este constantă. Totuşi, chiar dacă sunt colţuri cu măsuri mai largi, colţuri ce depind, ce se agaţă de arhitectură ca de o mână din Rai, ele iau forma abstractului, neobişnuitului, şi îşi depăşesc fondul. Imaginaţi-vă o cameră fără colţuri. O cameră rotundă. Cerc. Cum e? O cuşcă, o învârtire în neant - incognito. Perfecţionismul, deci, se simte atras de „femeia-colţ”, de exactitatea unei picături de ploaie.

Raiul fără perfectul unui ceva, nu este. A fi sau a nu fi? Aceasta este întrebarea. A nu fi Rai, e Iad. A fi Rai e colţ, minimalizarea a tot ceea ce zboară şi ne înconjoara. Un colt de Rai… Nu e pleonasm ?

A voastra Andreea

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

credit foto

Cealaltă

Până acum caţiva ani aveam o relatie în care credeam că sunt totul. Când eram la masa cu familia mea sau a lui el tot timpul se ridica să vorbească la telefon , mai primea căte un sms care îl ignora pe moment, până am realizat că nu sunt singura în viaţa lui. Mai există şi o „cealaltă”.

În fine , totul s-a terminat, dar ce vreau să spun e că fiecare bărbat, indiferent că în momentul în care-l cunoşti este singur sau spune că „eşti singura femeie din viaţa lui”, nu-i adevarat mai există şi încă o fată. Pe fata resptectivă o vede iubirea lui, lângă care îşi putea îndeplini visele, cu care-şi poate întemeia o familie sau singura femeie din viaţa lui, pe care nimeni nu o cunoaşte. Dar există. Cel puţin aşa sunt toţi pe care i-am cunoscut eu.

Eu nu am mai avut cine ştie ce relaţii de mult timp, doar cu săptămâna, în cel mai bun caz. Decât să fiu iubita proastă care iartă de fiecare data când iubitul pleacă la alta pentru că ne-am certat puţin sau eu am treabă şi nu am timp să ies cu el, mai bine îi las pe ei să mă caute, iar când am nevoie de companie dau un simplu mesaj şi el apare …

Acum am ajuns să fiu pentru mulţi care mă cunosc cealaltă. Femeia pe care o poţi suna oricând, iese oricând la o cafea, ascultă, e cea mai bună prietenă, dă sfaturi, înţelege, tot timpul aranjată, parfumată, mereu cu zâmbetul pe buze, cu prietenele prin oraş, fără nicio relaţie, fără nicio problemă şi mai ales că niciodată nu am nimic de reproşat indiferent de cât timp nu m-a mai sunat … perfectă!

În genul ăsta de relaţie sunt cu fostul meu iubit, cel care cândva mă minţea cu neruşinare, care nu a ştiut să mă aprecieze şi m-a înşelat cât a putut de mult. Dar acum sunt cealaltă în viaţa lui. Care ştie să îl refuze când ea e la cosmetică sau pur şi simplu nu are chef de el, care îi spune exact ce vrea să audă, care-l minte exact ceea ce el îşi doreşte. Mă vrea înapoi… dar pentru ce ? El m-a făcut să fiu aşa!

Cel care m-a ajutat cel mai mult să înteleg unele lucruri a fost un bun prieten de-al meu, mai mare ca mine, care iniţial se dădea la mine, dar până la urma a ajuns să îmi fie ca un tată - genul de om care te ajută să-ţi schimbi modul de gândire, care-ţi bagă minţiile în cap şi îţi deschide ochii. Asta a făcut el pentru mine. Mi-a spus că „decât să sufăr eu după unu’, mai bine plâng mai mulţi după mine”.

Nu sunt o femeie uşoară. Doar că îmi place să mă joc. Mi-am dat seama că eu sunt mai importantă decât sentimentele pe care le am faţă de cineva. Şi până la urmă ce rezolvi să-ţi pui sufletul pe tavă ? Să fii luată de proastă?

Apropo de asta! Însemnarea mea despre Prima iubire asta a fost şi încă mai este… o autodistrugere. Păcat, poate şi ei au fost pentru mine ceilalţi, aşa cum sunt şi eu pentru mulţi … cealaltă … pentru unii de neatins, iar alţii se bucură că îmi sunt simplii amici şi nimic mai mult.

Punctualitatea

Eu cred că există două categorii de oameni, punctualii şi nepunctualii. Îmi e foarte greu să accept că ar exista o categorie de mijloc fiindcă asta-i în firea omului. Ori eşti punctual, ori nu. E ca şi cu spanacul. Ori îţi place, ori nu, nu exista „uneori da, alteori nu”. De ce mă frământă pe mine treaba asta, pentru că eu sunt o extremă a punctualităţii şi planificării, iar cei care sunt la polul opus îmi dau dureri de cap la propriu. Nu sunt capabilă să înţeleg cum îşi trăiesc unii viaţa întârziind tot timpul, pentru mine asta e echivalent cu lipsa respectului. Ori eşti punctual, atât în lucrurile importante cât şi în cele obişnuite, ori nu eşti. Cum poţi să pierzi trenul, avionul de nu ştiu câte ori în viaţă (din vina ta, nu a legăturilor proaste) este un mister pentru mine.

Amuzant e că cele mai bune prietene ale mele trăiesc total în afara timpului. De cate ori nu m-am enervat aşteptându-le până am realizat că orice aş face, ele vor întârzia oricum. Partea proastă e că eu nu am reuşit nicicum să fiu mai puţin punctuală, chiar dacă ştiam dinainte că voi aştepta ca proasta-n gară. Deşi cu prietenele şi defectul lor pot convieţui, cu bărbaţii nepunctuali nu m-am împăcat niciodată. Am avut mereu tendinţa de-ai descalifica repejor pentru că întotdeauna simţeam că un bărbat nepunctual în general mi-ar creea prea multe neajunsuri pentru a-l băga în seamă.

Dacă mă străduiesc să-mi aduc aminte, cred că am întârziat, fără nicio exagerare, de cel mult 3 ori în viaţă. Iar atunci când am zis scuza reală nu prea am fost crezută fiindcă eu nu numai că nu pot să întârzii, dar ajung mereu mai devreme. E absolut îngrozitor să aştepţi pe cineva mult timp. Cred că timpul maxim de aşteptare pe care am avut rabdare să-l suport a fost de 45 de minute. O veşnicie adică.

Partea şi mai proastă e ca în profesia mea am întâlnit majoritatea românilor nepunctuali. Pe scurt, sunt recrutor. (Nu e o meserie iubită de cei din jur pentru că din păcate sunt mulţi recrutori foarte slabi, dar nici de candidaţi nu mi-e ruşine.) Am aşteptat îndelung candidaţi nesimţiţi care nici măcar nu dădeau un telefon să spună că întârzie. Şi-apoi veneau cu scuze absurde că nu găseau adresa, când eu le trimiteam mailuri detaliate, cu harta, cu mijloacele de transport pe care puteau folosi, unde să coboare, când s-o ia la stânga şi la dreapta. Nu am cunoscut vreo altă companie care să ofere atâtea indicaţii şi totuşi majoritatea întârziau! Iar asta-mi dădea peste cap celălalte interviuri pentru că erau zile în care trebuia să programez câte 7. Şi cel mai tare nu m-ar fi deranjat că întarzie, dacă măcar ar fi avut bunăvoinţa să anunţe.
Poate o fi nepunctualitatea vreun defect naţional şi eu nu ştiu.

De ce o fi aşa de greu să ajungi la timp sau să anunţi dacă îţi dai seama că întârzii? Scuzele pur şi simplu nu ţin! Traficul în Bucureşti este într-adevăr infernal şi cu toate astea, unii sunt mereu punctuali şi alţii nu. Concluzia nu poate fi decât că alegi să fii punctual sau nu. De ce crezi că altora le face plăcere să aştepte după tine? De ce la anumite întruniri, stabilite la oră fixă, lumea începe sâ se adune după juma’ de oră? De ce la nunţi se întârzie mai întotdeauna (apropo de nuntă, nici acolo nu mi-am „permis” să întârzii)? De ce magazinele nu deschid la ora anunţată, însă se grăbesc să închidă înainte de terminarea programului ? (Am fost de curând să cumpăr nişte saci de ciment şi am ajuns cu 20 de minute înainte de închidere, dar ni s-a spus că nu ne mai pot da fiindcă au băgat sacii în magazie!? , să revenim a doua zi)

Degeaba le-am explicat că nu se face aşa ceva, că noi am venit să cumpărăm de milioane, nici că le-a păsat. Cică ei au strâns şi cu asta basta. Adică eu vin să cumpar de la tine, în limita orei afişate, iar tu mă tratezi cu sictir ). Uite de-aia am eu ceva cu cei care nu sunt punctuali! În alt magazin, iarăşi, vroiam să fac nişte cumpărături generoase, dar mai era puţin până la închidere şi ne-au dat afară nu prea elegant. La magazinul alăturat însa, toată lumea a fost deosebit de amabilă, am stat chiar jumătate de oră peste programul lor de închidere, ne-au făcut şi-o reducere şi s-au ales şi ei c-un profit frumos. Uite-aşa se întampla că punctualitatea face o mare diferenţă!

Ştiu că nu pot schimba pe cineva, dar poate cei care nu sunt punctuali vor înţelege că au şi ei de pierdut, pe lângă faptul că îi deranjează pe cei corecţi şi mereu la timp care-i aşteaptă la nesfârşit…

A voastră Anca

 Loading ...

Rara avis

Aşadar, am început aici să vorbesc despre bărbatul ideal. Cum spuneam, bărbatul ideal va investi resursele lui emoţionale şi creative pentru a-ţi face surprizele care-ţi plac, pentru a condimenta relaţia şi dragostea voastra (şi tu vei face asemeni, se-nţelege). Nu va fi niciodata prea ocupat să-ţi ofere atenţie, afecţiune, să-ţi arate cât de mult ţine la tine. Nu va face presiuni asupra ta ca să-i accepţi punctul de vedere şi n-o să-ţi scoată ochii aducându-ţi aminte de fiecare decizie greşita pe care ai luat-o. Mai mult decât astea, o să se abţină să facă comentarii la adresa felului în care şofezi şi nici nu trăieşte cu ideea că „femeile conduc prost”.

În privinţa felului cum arată, toata lumea spune că gusturile nu se discută. Asta-i bună! Şi-atunci noi ce motiv am avea să ne contrazicem dacă nu contează ce preferăm? Cică bărbatul trebuie să fie „puţin mai frumos decât dracul”. Vai de capul nostru! Cui i-o fi venit ideea asta? Adică femeia să fie aranjată, să fie frumoasă şi de bărbat să te sperii dacă-l vezi pe lumină sau cum? Ăia care-au inventat treaba asta nu ştiu că fetiţele seamănă cu taţii? De-acum dacă vedeţi vreo fată urâtă să ştiţi că tatăl e de vină

Bun, deci idealul trebuie să fie frumos, deştept, cu gust (zahăr, sare şi piper) şi să nu te întrebe de douăzeci de ori unde îi sunt cheile, portofelul sau tricoul alb (dintre cele câteva existente). Iar culmea culmilor, ar fi în stare să-ţi aducă „şosetele ălea cu picăţele vernil şi mov, care îmi plac mie mult” dintre cele 50 de perechi pe care le ai şi de a caror existenţa nici nu ştie. Să recunoască culoarea „coraille” şi să nu confunde turcoazul cu cine ştie verde urât. Să facă diferenţa între bej, crem şi alb murdar şi să se poată duce fără tine la cumpărături întorcându-se cu o pereche de pantaloni superbi, care-ţi vin perfect.

Cred ca as putea să fabulez mult şi bine având ca temă mitul bărbatului perfect, dar prefer să mă opresc aici şi astept părerile voastre.

A voastră Miruna

 Loading ...

Rara avis

Bărbatul ideal. Nu-l mai căutaţi că nu există. Sau, dacă aveţi impresia că l-aţi găsit, închideţi ochii şi prefaceţi-vă că aşa va fi până la adânci bătrâneţi (adică atunci când o să cadă pielea de pe noi şi n-o să mai auzim când nepoţii ne strigă “Vezi, bunico, c-ai să te împiedici de pisică!”, iar noaptea o să visăm la nebuniile din tinereţe şi-o să devenim insomniaci).

M-am gândit să fac totuşi o caracterizare acestui tip de bărbat inexistent sau, dacă totuşi mai există vreun specimen, două, sunt sigură că-i pe cale de dispariţie (asta nu înseamnă că trebuie protejaţi . Citeam demult, nu mai reţin unde dar tind să cred că era o revistă din asta în care scriu don’şoarele frustrate că cel mai important e să te iubească. Nu ştiu cum se face că multe femei acceptă ideea că “le iubeşte” în timp ce se poartă urât, le tratează cu indiferenţă sau uită că sunt parteneri cu drepturi şi responsabilităţi egale. Adică “te iubesc” spus de câte ori ai chef şi dovezi… ioc.

Bărbatul ăsta minunat de care vorbesc este un tip deştept, cu umor mai fin sau mai acid dar în nici un caz nu face glume de prost gust. Nu e un pierde-vară şi nici nu-şi afişează ostentativ puterea financiară. E o persoană discretă, corectă, fără pretenţii absurde, cult şi în stare să aprecieze un concert de muzică clasică. E înţelegător şi îţi dă dreptate (aproape) totdeauna . Ştie să sorteze lucrurile pentru maşina de spălat şi să facă o listă de cumpărături pe care să nu o uite acasă când se duce la Carrefour. Iubeşte copiii şi se implică în jocurile lor, la schimbat scutece, baie şi ce se mai întâmplă prin casă . E capabil să se ducă la hipermarket cu doi copii mofturoşi în dotare (aşa cum sunt capabile majoritatea mamelor) şi să nu-l uite pe nici unul când pleacă acasă. Chiar dacă a uitat când e ziua pisicii tale, a doua zi vine cu un buchet pentru ea, unul pentru tine, şi-o pungă de wiskas. Dacă pleci în delegaţie, îşi aduce aminte să ude totuşi nenorocitele alea de flori din casă care îţi fac ţie plăcere. Dacă pleacă în delegaţie, te sună des şi mult şi nu-ţi face în ciudă spunând că, de fapt, leneveşte toată ziua şi înoată la piscina hotelului unde sunt cele mai tari tailandeze în arta masajului. E perfect capabil să-şi facă singur bagajul pentru concediu fără să uite lucrurile esenţiale.

Pe lângă aceste amănunte, e un barbat care doreşte să-şi asume responsabilităţi şi nu lasă totul la întamplare…

A voastră Miruna

 Loading ...