Din frustrările mele…

Astăzi a venit Carolică singur să-şi cumpere medicamente. Pentru prima dată. A venit cu ghiozdanul pentru şcoală (la toamnă începe clasa întâi), cu creioanele colorate, încă neascuţite, şi cu vreo trei caiete. A stat vreo jumătate de oră, mi le-a arătat pe toate, mi-a spus pe care i le-a cumpărat “mami” din Carrefour şi pe care i le-a dat “surioara mai mare, Ioana”, cum o să aibă linii albastre pe marginea caietelor şi cât de frumos ştie să facă deja bastonaşe şi cercuri. Mi-a rupt inima, i-am dat un pumn de pixuri şi vitamina C de rigoare, mixtura după care venise şi a plecat, săltând, ca să-i sune rechizitele din ghiozdan.

Îl ştiu pe Carolică de când avea 4 ani şi nu comunica decât prin interjecţii. E unul dintre copiii daţi în plasament maternal. El, sărăcuţul, a dat peste o “mami” adevărată, şi o dată cu ea peste o surioară şi un frate mai mare. A mai avut noroc de o doctoriţă admirabilă, care s-a dat peste cap să-l facă bine. La patru ani nu ştia să meargă, şi la cât de micuţ era nu cred că ar fi putut oricum, şi nici să vorbească. Venea lunar, împreună cu Ioana (care la 14 ani îl păzea ca o lupoaică) şi cu “mami” să-şi ia medicamentele şi vitaminele, zâmbea cu toată gura şi ochii lui negri deveneau aproape albaştri de fericire dacă te strâmbai la el. A făcut progrese foarte repede şi când a început să vorbească a spus toate cuvintele corect, cu accent (şi acum pronunţă “suriOAra”, “caietUL”). Aleargă, e vioi, şi îşi iubeşte familia. Cea la care stă acum, pentru că acest copil are şi mamă, şi tată. Mama şi tatăl lui sunt căsătoriţi legal, au casă, curte, joburi, şi un singur copil, pe care vin să-l vadă o dată la două săptămâni pentru două ore.

Nu ştiu de ce l-au dat. Sincer, nici nu cred că mă interesează. Carolică e fericit cu “mami”, fără să ştie că “mami” plânge de câte ori n-o vede el: a fost avertizată că va fi pus pe lista de adopţii.

Adina e şi ea o fetiţă cu părinţi care n-au vrut-o. Au plecat în străinătate, la lucru. Cea care a luat-o “în plasament”, o bătrână, nu şi-a bătut prea mult capul cu fetiţa. I-a dat să mănânce, haine, şi a pleznit-o periodic pe cele mai diverse motive, că bătaia e ruptă din rai şi copilul oricum face prostii. Până la urmă a văzut-o o doamnă şi a luat-o pe Adina la oraş, s-o ducă la grădiniţă. Bineînţeles, ne-legal, salariul de asistent maternal îl încasa tot baba. Doamna respectivă, “Lili” îi spune Adina, are şi acum grijă de ea, o duce la şcoală, în parc, o ajută la lecţii şi trăieşte cu spaima că într-o zi va veni mama ei s-o ceară înapoi.

Sunt oameni care se bucură de fiecare moment pe care îl au. Spre deosebire de cele trei-patru babe care mi se plâng de la uşă ba că le doare spatele, ba că s-a scumpit gazul, ba că-i prea cald afară şi ele au tensiune, nu pot veni după medicamente… Au câte trei căţei, dar din păcate nu poţi trimite căţelul, chiar dacă ” e ca şi copilul meu”, după pâine, şi “vecinii e răi, doamnă, toţi vrea să te înşele!”. Mai demult, scoasă din sărite de lamentările uneia, i-am spus că trebuia să fi făcut un copil, ca să aibă pe cine trimite, şi mi-a răspuns, siderată: “şi cum vrei domnişoară să scot un copil pe gaura aia?”. Alta, care se plângea că n-o iubeşte decât căţeaua, mi-a spus că n-a avut niciodată timp de copii, ea şi soţul ei au avut o viaţă socială foarte activă şi s-au iubit foarte mult. Nu-mi poate fi mila de ele, nu atunci când ştiu că sunt o mulţime de copii care ar fi peste măsură de fericiţi să facă piaţa, să stea la coadă la farmacie sau la Electrica doar ca să aibă cui să-i spună “mami”. Poate că e mai bine că n-au avut niciodată copii, dar ceea ce mă enervează e faptul că se vaită de singurătate. Păi bine, deşteptele lui peşte, dacă voi nu iubiţi pe nimeni, şi vă doare în fund de necazurile altora, cum aţi vrea să fiţi iubite? Rămâneţi cu câinii, ei, săracii, nu ştiu ce-i ăla egoism!

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Fetele şi matematica

Am găsit pe net că neşte neni sau neşte tanti s-au apucat să facă o statistică. Şi le-a ieşit că băieţii sunt mai buni la matematică şi fetele citesc mai mult. Au mai făcut, dragii de ei, încă o descoperire: cică în ţările în care statului femeilor este oareşcum egal cu al bărbaţilor, fetele ii egalează pe bieţii băieţi la mate, dar rămân cele mai citite. Acuma eu stau şi mă gândesc de ce nu mi-or fi dat mie banii pe care i-au stricat pe studiul ăsta? le ziceam şi care-s motivele de banii ăia… fraieri.

Aşa, n-au decât să-şi bată singuri capul. Trec peste bălăriile cu moştenirea genetică, că prea ne-am învăţat să dăm vina pe ea şi pe evoluţia diferită a creierului în ce priveşte lucrul cu informaţia, şi văd ca unul dă vina pe şansa la educaţie (adică fetele din ţările arabe, par egzamplu, fac şcoală cât să nu rămână analfabete, în medie, că trebuie să se mărite, iar alea din Suedia pot merge la ce şcoli doresc) aşa o fi, dar asta nu explică de ce băieţii rămân în urmă cu cititul.. Stai uşurel, nenea, că nu de-acolo porneşte educaţia, aia e o chestie care începe cu cei şapte ani de-acasă! Nu, nu mă refer la deschis uşa pentru doamne sau la mâncatul cu gura închisă, ma refer la jucării. Când i-am cumpărat fiicei mele un pistol cu apa, soacră-mea a făcut urât şi i-a cumpărat o cutie cu mărgele ca să-şi facă brăţări. Când puradelul cel mic a luat păpuşile fetelor la grădiniţă, educatoarea l-a taxat imediat cu ” băieţii nu se joacă cu păpuşi”. Aş vrea să văd o fetiţă care are numai maşini sau truse de scule, sau un băiat care are un set de cratiţe… imposibil, nu? Îmi şi imaginez cât de repede ar intra în panica un tătic dacă fiul lui de patru ani ar cere de ziua lui o trusă de farduri: auăleu, copilul e în pericol, ajunge homosexual, trebuie să-i cumpărăm numai arme de-acum!

Sunt sigură că fiecare dintre voi cunoaşte cel puţin un băiat căruia îi spune mama “mai lasă mai copile cărţile alea, ieşi şi tu la un fotbal!” sau o fată care aude “dă-te mamă jos din cireş, doar nu eşti băieţoi!”. Ideea e că părinţii încurajează băieţii să facă sport şi probleme la matematică, şi fetele să citească sau să se joace cu păpuşile, şi consideră comportament anormal orice tentativă a copilului de a face ceva ce nu e potrivit cu sexul lui. Dacă fetelor le sunt acordate aceleaşi şanse ca băieţilor, vor fi la fel de bune la mate, dar în continuare cele care citesc mai mult, adică o să-i bage în papuci pe săracii băieti. Mă îndoiesc. E drept că fetele sunt mai rar trimise la şcoli superioare decât ei, dar nici băieţilor nu li se dă prea des şansa să se facă “casnici”, şi să aibă timp să citească. Nu doar părinţii, societatea în general priveşte ca pe un ciudat un băiat care vrea să devină educator sau asistent medical, că deja ne-am obişnuit cât de cât cu hair-stiliştii şi designerii de modă, sau pe o fată care vrea să fie inginer-constructor, pilot de curse, pompier sau tractoristă. Sunt câteva meserii considerate eminamente feminine sau masculine, şi orice persoană de alt sex decât cel majoritar în respectiva meserie e suspectată din start că are înclinaţii homosexuale, cel puţin. Aşa că până nu ne învăţăm să acordăm cu adevărat egalitate de şanse copiilor, băieţii fiind defavorizaţi acum şi aici, nu putem spune că fetele îi surclasează. Ca să facă ceva, trebuie să fie motivaţi, nu descurajaţi.

Sexul este neimportant. Oricărui copil îi plac lucrurile colorate şi strălucitoare la vârsta când învaţă “să vadă”. Oricărui copil îi place să se joace cu şuruburi la vârsta când descoperă câte lucruri de fineţe poate face cu mâinile. Oricărui copil îi place să se joace cu păpuşile la vârsta când e dependent de mama sau să facă sport când începe să-şi manifeste independenţa. Dar educaţia începe înainte de toate ăstea. Haideţi să fim conştienţi măcar în sinea noastra că nu lăsăm copiii să facă ce le-ar place să facă de teama gurii lumii. Hai să lăsam etichetele “băieţii sunt mai buni la matematică şi fetele citesc mai mult” pentru cei care n-au ieşit înca din Evul Mediu.

A voastră Adriana

 Loading ...

Viaţă aruncată la gunoi

Există oameni care n-au curaj să-şi ia viaţa în mână şi să şi-o trăiască aşa cum vor. Există oameni educaţi după nişte idei înţelese greşit, oameni care, până la urmă, trăiesc degeaba.

O doamnă, acum are cincizeci şi ceva de ani, ascunde în inimă un ocean de iubire. Iubeşte copiii (pentru ea nici un copil nu-i destul de răsfăţat), animalele, florile… Viaţa ei înseamnă să se dedice cuiva. N-a fost căsătorită niciodată, poate pentru că divorţul mamei a marcat-o destul de mult, poate pentru că a vrut să aibă grjiă de “mămica”, veşnic bolnavă, mai mult sau mai puţin imaginar, şi de frăţior (care are şi el cincizeci de ani, nevastă, copil). Acum “mămica” a murit, trecuse de 80 de ani, şi viaţa acestei femei este pur şi simplu goală. Nu îşi poate reveni, nu se poate întoarce în apartamentul pe care îl împărţea cu “mămica”, nu poate merge pe stradă pentru că plânge la fiecare zece minute…

Cred că e normal să te aştepţi ca fiica ta să te iubească şi să te îngrijească atunci când te ajunge vârsta şi boala. Cred că e normal să-ţi iubeşti mama şi să apreciezi sacrificiile pe care le-a făcut crescându-te singură. Dar mi se pare aberant ca o mamă să-şi oblige practic copiii să renunţe la viaţă, să le amintească zilnic de chinurile prin care a trecut la naştere sau mai târziu ca să-i crească, să ceară indirect cuiva să se ocupe numai şi numai de persoana ei. Pentru că asta a făcut “mămica“, un şantaj sentimental fără ruşine, cu un egoism dus până în pânzele albe i-a refuzat fiicei ei orice bucurie. Ar fi putut avea acum copii şi chiar nepoţi care să-i fie alături, s-o sprijine când şi-a pierdut mama, şi iubindu-şi familia , familia ei, să treacă peste momentul ăsta. Aşa… practic şi-a pierdut motivul pentru care trăia. Şi la vârsta ei e destul de târziu să găsească un alt motiv, mai ales că n-a fost niciodată o femeie puternică (dacă era, n-ar fi ajuns în situaţia asta), şi, în plus, era obişnuită să hotărască “mămica” şi pentru ea.

Aşa că, dragelor, băgaţi la cap povestea asta. Iubiţi-vă copiii, dar nu-i sufocaţi cu dragostea voastră. Învăţaţi-i să vă iubească, dar lăsaţi-i să plece când le vine timpul, iar dacă nu pleacă, daţi-le câte un şut în fund, pentru un pas înainte. Creşteţi-i puternici şi independenţi.

A voastră Adriana

 Loading ...

Copii părăsiţi de părinţi

Prin natura profesiei am contact cu copii ai căror părinţi sunt plecaţi la muncă în străinătate. Este firesc să vrei ca părinte să asiguri copiilor tăi tot ce e mai bun, dar oare merită? E adevărat că sunt şi familii cărora le ajunge cuţitul la os şi pleacă de disperare, dar sunt şi părinţi dornici de înavuţire care pleacă să facă bani, bani, cât mai mulţi bani. Nu vă daţi seama cât suferă aceşti copii sau unii cât se schimbă de mult. Unii devin apatici, alţii devin foarte impulsivi, se bat cu colegii.

E adevărat că ei au de acum altfel de rechizite, mănâncă dulciuri mai scumpe, dar undeva în sufletul lor sunt nişte nefericiţi.
Sunt colegi de-ai lor care şi-ar dori să aibă şi ei ce văd la ceilalţi, dar ei nu-şi dau seama că sunt de o mie de ori mai fericiţi că au părinţii lângă ei, că au cine să îi aducă dimineaţa chiar dacă doar pe jos sau cu un amărât de Oltcit vechi de când lumea.

Mi-e atât de milă de cei lăsaţi în grija rudelor sau bunicilor foarte bătrâni, sunt atât de fragili emoţional. Părinţii nici nu-şi dau seama cât pierd (un zâmbet de la copilul lor, un rămas bun înainte de plecarea în excursie, un plânset pentru o măseluţă stricată), nici nu-şi dau seama că timpul cât e copilul lor mic nu se mai întoarce şi pierd etape din viaţa copiilor lor cu care nu se mai întâlnesc niciodată. Aveam anul trecut o fetiţă în clasă care orice ar fi făcut îşi amintea de mama ei, chiar dacă stătea cu bunica, o femeie foarte grijulie şi bună. Când mama a venit de sărbători să mă cunoască habar nu avea despre ce vrea fetiţa ei, despre ce gândeşte sau speră. Şi situaţia lor financiară era foarte bună. În sfârşit las această temă deschisă. Voi mai reveni.

A voastră Cristina Udrescu

 Loading ...

Ne ducem dracu’ …

Mă uit pe geam, din lipsă de activitate, şi văd trecând în grupuri de doi-trei o mulţime de liceeni. Ar trebui să fie la şcoală, sau în pat dacă au ore după-amiaza. Probabil vin sau se duc la meditaţii, majoritatea au câte un rucsăcel amărât în care încap maxim două cărţi şi un pix. Şi nu mă pot opri să mă gândesc: când s-a ajuns aici? De ce?
Îmi amintesc ca mi se parea snobismul suprem să faci meditaţii. Adică altă metodă mai interesantă de pierdut timpul şi stricat banii nu se găseşte? Să te duci, după ce freci menta la şcoală, la un profesor, altul sau acelaşi, ca să-ţi mai spună o dată acelaşi lucru, ca să mai faci o dată aceleaşi probleme, ca să mai citeşti o dată aceleaşi comentarii? Aveam în clasă trei sau patru colegi care “luau ore”, pe motiv că admiterea la facultate e grea. Nici nu se punea problema să faca meditaţii pentru bacalaureat, săracii, cred că am fi făcut mişto de respectivii un an întreg.

Acum se duc la meditaţii copii de clasa a cincea. Mai au ani buni până la primul lor examen, au tot timpul din lume, şi ei fac meditaţii. Ce s-a întâmplat cu “tata mă ajută la mate şi mama la română”? Cu ” mă duc la Anca să învăţăm la chimie”, sau “mă, grasule, hai până la mine că nu-mi iese testul al şaselea”? Când a murit “doamna profesoară, n-am înţeles!…”?

Toată lumea se plânge că programa e prea încărcată, că materia e prea densă, că elevii sunt stresaţi, că n-au timp să înveţe… cred că sunt eu sucită, dar mi se pare că nu se face nici 50% din tâmpeniile pe care le faceam noi. “În epoca mea”, that is. Mai degrabă nu mai au părinţii vreme sau chef să-şi contoleze picii de teme, să-i asculte… Pe mine mă enerva mama îngrozitor: în fiecare zi “ce-ai făcut la şcoală?  Teme ai?”… da’ mai lasă-mă, fomeie, în treaba mea, crezi că nu mă descurc!? Sau tata “aia ai înţeles-o? Aia ştii s-o faci? Nu vrei să te ajut?”… nu, nu vreau, că dacă încerci să mă ajuţi iar o iei de la Ana şi Caiafa şi volumul sferei şi teorema celor trei perpendiculare şi cum se extrage rădăcina pătrată până adorm cu capul pe masă.

Poate profesorii nu mai ştiu să-şi predea lecţiile în aşa fel încât să nu-şi plictisescă de moarte elevii. E drept că şi programa şcolară e de-a dreptul idioată, nu ştiu care-or fi fost deştepţii care-au făcut-o, dar e clar că n-au auzit în viaţa lor de logică şi n-au văzut un elev în bancă de când şi-au terminat liceul. Mă mai mir că din ce în ce mai mulţi scriu “auzi-ţi”, “intra-ţi”, “scump-o”… în curând o să văd “castrave-ţi” şi “telefon-ul”. Beşinoşii ăia bătrâni de la academie au gasit de cuviinţă să declare corect “întro” şi “niciun”, că doar e mai simplu să spui “merge şi-aşa” decât să-ţi complici existenţa încercând să-i înveţi. În definitiv, mai uşor se adaptează un copil deştept la o tâmpenie decât un prost adult la scrisul corect.

Şi am auzit că se mai poartă metoda “ţinem copilul în note mici, că poate-l trimite mă-sa la ore suplimentare la mine”. Tare aş vrea să văd eu profesorul sau profesoara care-mi face figura asta şi nu se trezeşte “întro” dimineaţă cu nasul mutat la spate. În definitiv, de la cei care au fost la cheful lui Vanghelie te poţi aştepta la orice, că nu cred că un profesor serios are subiecte comune cu unul “care este almanahe”.

Şi totuşi, cum e posibil ca trei sferturi dintre elevi să aibă nevoie de meditaţii? Că, saracii, chiar au nevoie de ele, restul de un sfert le fac pentru că le face toată lumea, doar n-o să-ţi laşi copilul să ajungă ultimul, nu? Aud acum că şi materia va fi redusă cu 30%, că va scădea numărul de ore la maxim 5, cu acordul medicilor, profesorilor, psihologilor… numai preafericitu’ mai lipseşte să-şi dea binecuvântarea. Mă aşteaptă vremuri grele, şi pline, că eu una n-am de gând să-mi las copilul să crească ignorant şi fericit şi cu mult timp liber, Becali reloaded.

Mă întreb cine naiba o să ne scoată din sistemul solar, presupunând că savanţii care încă n-au ieşit la pensie o să reuşească să ne ducă pe Marte. Ce ne facem după ce mor medicii de-acum? Cine o să mai proiecteze zgârie-nori? Se termină petrolul, cine o să găsească un nou combustibil? Şi, la naiba, cine o să mai repare bug-urile din Windows?

A voastră Adriana

 Loading ...

Ipocrizia de sărbători

Nu-mi plac sarbatorile. Nu pentru că nu mi-ar place ideea de sarbatoare sau zilele libere, dar urăsc să mi se facă program, fie şi indirect. Şi nu există sarbatoare să nu se întample aşa ceva. De Crăciun trebuie să facem sarmale, fripturi, prăjituri, curăţenie, să ne vizităm rudele şi prietenii, să mergem la colindat sau să primim colindatori… De Paşti - aceeaşi treabă. Cândva, demult, când eram tineri, mâncam de Paşti peşte, sau ciuperci, aşa, de-a naibii, nu-şi batea nimeni capul cu oua roşii, cu prăjituri sau cu rude. Acu’ nu ne mai ţine figura: trebuie, obligatoriu şi neapărat, să plecam în turneu pe la neamuri, nu de alta, da’ dacă nu mergem noi, vin ele. Şi toţi vor să fim prezenţi de sărbători. Cum naiba să fii în trei locuri deodată? Da’ cui îi pasă? Oricum cineva se va supăra: că n-ai fost, că ai stat prea puţin, că de ce te-ai dus şi dincolo…

Prea multe traditii. M-am saturat de tradiţii până peste cap. Şi mă enervează îngrozitor că particip la păstrarea lor. Pentru că m-am obişnuit să mănânc sarmale de Crăciun şi salata cu ridichi de Paşti, m-am obişnuit să pregătesc cadouri, m-am obişnuit să fac tort, şi deja am reflexe condiţionate pe tema asta. Sigur, e frumos să-ţi vezi copiii aşteptându-l pe Moş Crăciun, sau bucurându-se de hainele noi la Paşti, şi parcă pe undeva sunt mândră că o să-şi amintească de zilele ăstea cu bucurie şi că probabil vor încerca să-şi bucure în acelaşi mod copiii. Dar în acelaşi timp mi-e ruşine de ipocrizia mea, pentru că n-am tarie să spun “gata, începând de acum, tradiţia familiei noastre zice că…” De fapt, îmi lipeşte nu numai tăria, ci şi imaginaţia: cu ce să înlocuiesc sarmalele?

Nu ţin neapărat să renunţ la tradiţii. Nu-mi place că sunt îngrădită, asta e problema mea. De câte ori n-am copiii acasă de sărbatori îmi pot permite să stau în pat până la 12 fără să mă gândesc la ciorba de cap de miel (bleah) sau la hârtia de împachetat cadouri, nu mă duc la colindat şi nu desfac şampania. Poate că asta înseamnă că sunt un părinte bun pentru că încerc să nu-mi privez copiii de bucuriile copilăriei mele, în ciuda faptului că pentru mine nu mai înseamnă decât o oboseală în plus, poate că sunt un părinte rău pentru că nu-i încurajez prin exemplul meu să renunţe la nişte obiceiuri care nu mai spun nimic (amintirile nu se pun la socoteală, că nu despre asta vorbeam) cu preţul dezaprobării unei largi majorităţi a rudelor şi prietenilor.

Complicat.

Şi mă întreb oare de ce mă apucă dilemele existenţiale exact când am mai multă treabă: trebuie să spal geamuri, să desfac bagajele… pentru că nici anul ăsta nu am pus piciorul în prag să le spun tuturor: gata, lăsaţi-mă în pace, anul ăsta vreau să dorm până-mi înghit limba, n-am chef să fac nimic, o să mănânc cremvurşti!

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Tudor

Tudor

Se spune „eşti plin de tabieturi ca o fată batrână”, dar cine spune asta nu-l cunoaşte pe fiul meu. În viaţa mea n-aş fi crezut că un copil de nici patru ani poate fi atat de tipicar. Şi poate te pune dracu’ să nu-i respecţi tabieturile, că ai încurcat-o! După ce că se poartă ca un boşorog, mai e şi pisălog, ca să fie treaba făcută ca la carte. Locurile sunt împărţite: acolo tati, acolo mami, acolo soră-sa, dincolo el, nici nu se poate pune problema să stea unul pe locul celuilalt, indiferent de motiv, că se lasă cu scandal.

Sâmbătă dimineaţa toată lumea trebuie să mănânce iaurt cu cereale şi duminică dimineaţă pâine prăjită cu ou. Jucăriile au fiecare locul lor, creioanele colorate stau în ordine, pantalonii în sertarul de pantaloni, cănile în raftul de sus, mănâncă numai din bolul verde, ştie exact pe unde-şi lasă lucrurile… mă omoară cu zile. Eu sunt o dezordonată, dacă nu v-am spus, iar el mă ceartă!

Pe deasupra are şi simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat: „cutare chestie e a lui tati, de ce umbli cu ea?”, „aştia nu-s papucii mei!” „ba da, măi copile, ieri ţi i-am cumpărat, sunt pentru tine!” „nu-s ai mei!” (nu pot cumpăra ceva fără să fie de faţă, că nu poartă chestiile respective, trebuie să-i spun din start că mergem să cumpărăm pijama special pentru el), „ţi-a dat Andrada voie să-i citeşti cartea?” etc.

Singura care poate să-l manipuleze de fiecare data e soră-sa, nouă nu ne iese figura întotdeauna. Dacă-l pedepseşti, să zicem că nu mai are voie la calculator, replica la care trebuie să te aştepţi e „da’ io nici nu vreau să mă joc pe calculator!”. N-are voie afară? „nici nu vreau să ies afară!”. Nu-ţi mai cumpăr nimic? „nici n-am nevoie!”. Treci la colţ? „nici nu mai vreau să plec de la colt, ca io aici vreau să stau pâna mâine, aici dorm!” Pur şi simplu te face să te rogi de el să plece de la colţ.

Soacră-mea îl ameninţa cu „lupu’ rau” - Tudor zicea „mă duc sa-l bat!” (are o filozofie de viaţă foarte interesantă: „mi-e frică de ăla, mă duc sa-l bat”, şi chiar porneşte). O vreme a ţinut „dacă eşti rău, te amendează poliţia”, până l-a amendat unu’ pe tac-su pentru viteză şi a văzut Tudorelu’ că nu-i nici o scofală să fii amendat. Lui trebuie să-i explici logic orice, de ce nu trebuie să vorbească urât, să se bată, de ce să se culce, să mănânce mazarea, să nu plece din mijlocul lecţiei la grădiniţă… şi dacă nu-i mulţumit de explicaţie, face pe dos.

Cu grădiniţa este un circ întreg. Una dintre educatoare se teme de el. Da, de un mucos de patru ani. De câte ori mă prinde prin zonă îmi face capul calendar: că nu face ce face toata lumea (au trebuit sa picteze pe o hârtie cu o creangă maro nişte frunze verzi, cu degetele muiate in vopsea. Tudor - nu şi nu, că el pictează cu pensula, că degetele nu-s pentru pictat, asta e treabă pentru pensulă. N-a facut nimic, si educatoarea i-a scris pe foaie “n-a dorit să lucreze” ); că stă la măsuţă până vine rândul lui să răspundă, după care o taie la jucării; că a aruncat cu ciorba după îngrijitoare (avea “pihe” - adică mizerii - că era ciorbă de chimion); că nu vrea să mănânce (motive are săracul copil - fasolea frecată e “ca drumul”, cartofii franţuzeşti nu sunt albi, macaroanele n-au brânză); că nu vrea sa se culce; dacă se culcă nu se scoală la timp; că face mişcari de karate; că le cântă prostii…

Apropo de cântat, copilaşul ăsta are ureche muzicală. E mare fan Cargo, şi ştie exact când cântă Kempes („ăsta-s io!”) şi când cântă grasu’ („ăsta-i prietenul meu!”), recunoaşte orice melodie de-a lor dupa trei acorduri, ştie versurile - şi le cantă la grădi „nu mai am ţigari”, „fraiere, ia-ţi o maşină”, „batacanda”, „spiritus sanctus”… Educatoarea îmi spune doar mie care-s problemele cu ăla mic, cred că a tras concluzia că taică-său e satanist şi i-e frică să nu-i faca vrăji. Tudor e şi mare fan Phoenix, culmea e că recunoaşte stilul de interpretare în melodii pe care nu le-a auzit niciodată („aici e Covaci?”). Mă gândesc cu groază că peste zece ani în subsolul casei mele o să facă repetiţii vreo patru puradei şi că o să trebuiască să cumpăr baterii, sintetizatoare, pedale, amplificatoare şi chitări electrice. Că nu-i place cum sună chitara rece decât dacă o ia tati în mână.

Abia aştept să împlinească cinci ani, să-l trimit la karate. Atunci o să trebuiască să mituiesc părinţii, că în toamnă, când l-am dus la grădiniţa nouă, în prima săptămână a bătut toţi copiii, ca să se ştie cine-i şefu’. Dar poate până atunci se mai calmează şi turbatu’ ăsta micu’, poate i se mai consumă din baterii şi n-o mai avea chiar atâta energie. Sper.

A voastră Adriana

 Loading ...

Andrada

Andrada.

Copila asta mă sperie. Seamăna cu mine. N-are frică de nimic, o doare-n cot dacă o pedepesc şi nu dă doi bani pe ceea ce n-o pasionează.
Ce mă enervează îngrozitor e faptul că e atat de deşteaptă şi nu-si foloseşte capul deloc. Pe de altă parte, nu ştiu de ce dracu mă mir, eram exact la fel la vârsta ei. Până nu m-am dus la facultate nu m-am obosit cu învăţatul nici cinci minute. Da, dar eu citeam. Mă sperie puţin gândul că e posibil ca, dacă m-aş fi nascut cu douăzeci de ani mai târziu, să nu fi citit nici eu. În definitiv, informaţia vine în ziua de azi din atâtea surse, încât nu-i nevoie să deschizi vreo carte. Probabil tot ce trebuie să fac e să aştept să vină vremea când nu va mai fi satisfăcută cu ce găseşte pe net sau vede la teveu. Să aştept.
Cine, eu? Să aştept, EU? Hai că asta-i bună, abia am răbdare să mi se facă porţia de cafea!

Acum fiica mea cea frumoasă şi deşteapta vrea să aiba blog. M-a vazut pe mine scriind. Cred că totuşi sunt un fel de model pentru ea, sper asta, din tot sufleţelul meu mic şi negru.

Când era mică, ne sărea de gât cu orice ocazie. Acum ne mai sare de gât când primeşte ceva ce-şi dorea de mult. Nu ma miră chestia asta, nici eu nu-s prea pupăcioasă, de fapt în afară de socră-mea nimeni din familie nu prea stă la îmbrăţişări. Ce mă miră e faptul că fetiţa asta de zece ani ştie cum să obţină ce-şi doreşte, şi ştie să facă asta de când avea trei ani! E un escroc sentimental în devenire, şi mă doare capul când mă gândesc ce-o să fie când creşte. La trei ani, ştia exact cum să ne ia pe fiecare: ” mami, vrei să-ţi fac masaj?” “Ica, ce bluză frumoasă ai! de unde ţi-ai cumpărat-o?” “tati, io te iubesc!”… Nu spunea niciodată “îmi iei asta?”, spunea doar, trecând printre magazine, “mie-mi plac capşunile…”, “sandalele astea cred că mi-ar fi bune!”, “uite o raţa potrivită pentru mine!”. Acum s-a schimbat treaba: cere. Şi dacă nu-i dăm noi, cere de la bunici. Din patru bucăţi numai bune de fraierit, găseşte ea unul pe care sa-l ducă de nas. Daca nici aşa nu merge, se duce la unchiu-său, care e topit după ea de când a gasit-o dând din cap pe Iron Maiden în timp ce stătea pe oliţă. Avea cam doi ani.

Săptămâna trecută a fost la un concurs de mate. Nu ştiu ce brânză a făcut, că din ce mi-a spus am impresia că a pus răspunsuri “la bungheală”, cine mama naibii a inventat testele grilă, să-i spun ceva de drag… Ăsta-i copilul care a dormit cu culegerea sub pernă, la propriu, când i-am dat-o pe prima, dar nu era să se obosească fata, când tot ce avea de făcut era să încercuiască litere, nu?

Sunt optimistă, nu mă tem că se va găsi un şmecher care să-i sfarme inimioara. Sincer, nici nu-l văd prea bine pe şmecherul care ar încerca, pentru că fata mea e inventivă şi are memorie bună, şi un talent fenomenal de a găsi puncte sensibile… Nu ştiu de ce mi-e mie frică, poate că n-am motive, dar copila asta are prea multă încredere în forţele ei. În clasa a patra nici prin cap nu-mi dadea că aş putea să mă duc la şcoală cu temele nefăcute (”las că mi le scriu în pauză!”), şi să mor dacă pot să-mi dau seama de ce o laudă atâta în văţătoarea, că acasă nu învaţă nimic, nici măcar dacă urlu la ea. Cică e cuminte (acasă e dracu gol), răspunde bine, gândeşte bine… nu pot să înţeleg. Cred ca fata mea are personalitate de mers la şcoală şi personalitate de stat acasă. Acu nici asta nu-i de mirare, că săraca mama nu crede pe nici unul dintre cei care-i spun cât pot eu să vorbesc, încă are impresia că-s un copil taciturn şi retras.

Una peste alta, cum spuneam, fetiţa mea ma sperie. Are prea mult tupeu, şi e prea conştientă de ce-i poate capul. Nu face absolut nici un efort sa se împrietenească cu cineva, deşi n-are absolut nimic de comentat daca fac alţii acest efort (un băieţel a sunat-o săracu’ la interfon luni de zile să iasa afară şi asta habar n-avea cum îl cheamă - n-o interesa problema). Se joaca pe calculator, cu păpuşile, face probleme sau citeşte enciclopedii cu exact aceeaşi plăcere. Mă enervează, mai ales pentru că nu ştiu ce să fac ca s-o îndrum pe un anumit drum, şi mă enervează şi faptul că ştiu că n-are sens să mă stresez: oricum n-ar face ce spun eu, numai de-a naibii. Fix ca mă-sa. Mă enervează că ştiu exact ce-i în capul ei (aşa cum şi ea ştie ce-i în capul meu) şi mă simt exact ca şi cum aş încerca să fac pe şmechera şi pe mama cu mine însămi. Şi mă enervează chestia asta de mor.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

O zi proastă

Am o zi proastă. Unu la mână, sunt racită cobză. Am un cap cât o baniţa şi mă mişc, vorbesc şi aud ca din apă. Bla-bla, lucrez la aprozar, ştiu, nu mă porniţi că imediat m-apuc să vă spun efectele secundare ale medicamentelor. Nu înghit nimic, ca n-am chef, e clar? Mai bine sufăr şi fac scandal să mă rasfete cineva, că io sunt bolnaaaavăăăăă!
Doi la mână, afară plouă. Nimic nu e mai deprimant ca ploile de primăvară, zici că se întoarce iarna. Şi nu-mi merg nici boxele, să pun Janis - remediul meu în zile d-astea.

Trei la mână, trebuie să fac curat. Curat d-ăla de care face soacră-mea, cu spălat şi pe sub parchet. Îmi vine să mă mut, da’ n-am unde. Am prea multe dulapuri în casă, prea multe geamuri, prea multe suprafeţe de şters. De ce naiba îşi fac unii viloace cu zeci de camere? Ca să aibă pe unde să dea cu aspiratorul? Poate se mută în altă aripă când se murdăreşte prima. Prea tare, ar fi o idee.
Patru la mână, şi mancare trebuie să fac. Şi n-am idei. Aş vrea spanac, dar mofturoasa aia mica nu mănţâncă “iarbă”; nu mai vreau să văd carne, şi răsfăţatu’ mic la un loc cu răsfăţatu’ mare se vaită toată ziua dacă nu bagă pe sub nas aşa ceva. Şi pe deasupra nici n-am chef să gătesc. Că nu-mi place. Puii mei, d-aia m-am dus la şcoală, să scap de bucătăreală.

Cinci la mână, mi-au crescut copiii şi trebuie să le cumpăr haine. Iar. Şi papuci. Adică trebuie să merg la cumpărături, şi înnebunesc atunci când văd ce porcării pot exista. Mă apucă crizele de isterie când umblu prin şapte magazine să caut blugi pentru fetiţe şi găsesc doar nişte cârpe cu talie joasa şi fermoar de trei centimetri sau caut adidaşi pentru puradel şi găsesc doar nişte chestii cu talpă de doi milimetri şi floricele portocalii. Ăştia vor să-mi cresc copiii gay!?
Deci am o zi proastă, ca să fie clar. Că poate nu v-aţi prins.

A voastră Adriana

 Loading ...

Puiul meu… (2)

Promiteam aici că voi continua povestea mea. Voi insista asupra trăirilor pe care le-am avut în acele momente; ajunsesem o umbră, mergeam ţinându-mă de pereţi şi-l întrebam în fiecare zi pe Dumnezeu de ce am fost aşa de pedepsită. Noaptea mă trezeam şi mi se părea că plânge un bebeluş lângă mine, de câte ori vedeam pe stradă o mămică cu un copilaş în braţe mă opream şi-i admiram, plângând în acelaşi timp. Timpul a trecut, singurătatea mea s-a accentuat, mai ales după divorţ. Singura alinare rămăsese profesia mea şi nu-mi rămânea altceva de făcut decât să iubesc şi alint copii altora. Am pus la un moment dat problema dacă nu ar fi mai bine să infiez un copil, dar viaţa mi-a mai dat o şansă. Am întâlnit un om deosebit, care s-a bucurat să mă alinte, să mă iubească, să-mi ofere căldura unui nou cămin şi să mă susţină. Avem un copil deosebit împreună şi aş mânia pe Dumnezeu să spun că nu sunt fericită, dar sigur ar fi fost mai frumos dacă aş fi avut amândoi copii lângă mine.

Moartea unui copil e o problemă gravă din care cea care suferă cel mai mult e mama, care-şi face atâtea iluzii, timp de 9 luni şi care e dezamăgită de soartă. Viaţa te poate ajuta sau nu şi atunci psihicul are de suferit. Eu am fost o norocoasă, căci viaţa mea a intrat pe un făgaş bun, dar poate alte mame nu au fost la fel de norocoase. Poate ar fi bine să existe o asociaţie care să aibă specialişti care să-ţi fie aproape, să te sfătuiască, să te ajute să treci mai uşor peste necaz, cu preoţi care să-ţi refacă legătura cu Dumnezeu (furia cu care te încarci rupe această legătură când copilul tău a murit).

O felicit pe această cale pe doamna Bianca Brad că a fost sincer şi a spus exact ceea ce a simţit când sufletul i-a fost bolnav. M-am regăsit în fiecare propoziţie pe care a spus-o pe post şi cred că şi alte mame aflate în această situaţie au simţit la fel. Aştept şi alte emisiuni care să vorbească despre acest subiect destul de delicat.

Cine a trecut printr-o situaţie asemănătoare şi consideră că are nevoie de-o vorbă bună, un sprijin, un sfat, să nu ezite în a mă contacta. Voi sta mereu la dispoziţia celor aflaţi în dificultate.

A voastră Cristina

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...