Copil … cu copil

Se spune că familia este cel mai drag lucru de pe acest pământ. Că ea este locul unde vei găsi mereu o mână întinsă şi o vorbă bună. Că aici se formează omul de mâine. Nu sunt de acord. Cel puţin nu în totalitate.

Poate că nu toţi avem acest spirit matern/patern dar o fiinţă căreia îi curge prin vene sânge din sângele tău, o fiinţă care s-a născut din tine, trebuie protejată. Sau cel puţin teoretic. Este din ce în ce mai comun incestul. Ce este incestul? După mine un păcat de neiertat, să-ţi pângăreşti copilul care nu are nici o vină că tu nu eşti în deplinul facultăţilor mentale ar trebui să fie de neiertat. Atât din punct de vedere legal, dar mai ales moral. Moralitate? Cunosc oare aceste persoane (prefer să le numesc aşa pentru că am un termen mult prea dur pentru adevărata lor natură) semnificaţia cuvântului MORALITATE? Unde e moralitate când îţi desfaci pantalonii şi te urci peste fiica ta de nici 14 ani? Unde e moralitatea când o violezi cu bestialitate şi ochii ei se uită nedumeriţi în ai tăi sperând să găsească ceva din ceea ce numea “tati”? Unde e moralitatea când te ridici, o mângâi pe creştet şi îi spui “să nu-i spui nimic lu mami că mă supăr pe tine”? Unde?! De asta ţi-ai făcut un copil? Ca să ai o jucărie cu care să-ţi satisfaci poftele murdare?

Şi apoi… vine adevărata surpriză. Afli că e însărcinată. Copilul, cine credeai? Că o doare burtica, că vomită, pare să aibă o intoxicaţie. Îi faci analize să descoperi că jocul tău s-a încheiat din a mai fi un joc. De parcă ţi-ar păsa… Disperată de situaţie şi simţindu-se absolut neajutorată, mama caută ajutor la medici. Nu poate concepe cum fiica ei se juca mai devreme cu păpuşile iar acum avea să se joace cu biberonul. Te gândeşti că poate e mai bine să nu păstreze copilul, că mai bine îşi asumă riscurile unui avort decât riscurile unei naşteri la o vârstă aşa fragedă.

Iar doctorii ce-ţi spun? Că nu e “moral” să ucizi un făt, că sunt împotriva avortului şi că din moment ce a reuşit să rămână însărcinată e capabilă să ducă sarcina până la un termen propice naşterii. Şi îi asculţi, doar cine are o facultate de medicină şi doctorate în spate? Tu sau ei?

Şi peste câteva luni… devii bunică. Copilul tău… are un copil acum. Mai e copilul tău? Sau având propriul copil e femeie?
Se ştie că cea mai tânără mamă are doar 5 ani, 7 luni si 21 de zile, a născut copilul propriului ei tată. Biata creatură avea doar 2,7 kg…  Şi-acum stau şi mă întreb… pentru asta m-ai făcut tată?

A voastră CrissA

 Loading ...

Fetele şi matematica

Am găsit pe net că neşte neni sau neşte tanti s-au apucat să facă o statistică. Şi le-a ieşit că băieţii sunt mai buni la matematică şi fetele citesc mai mult. Au mai făcut, dragii de ei, încă o descoperire: cică în ţările în care statului femeilor este oareşcum egal cu al bărbaţilor, fetele ii egalează pe bieţii băieţi la mate, dar rămân cele mai citite. Acuma eu stau şi mă gândesc de ce nu mi-or fi dat mie banii pe care i-au stricat pe studiul ăsta? le ziceam şi care-s motivele de banii ăia… fraieri.

Aşa, n-au decât să-şi bată singuri capul. Trec peste bălăriile cu moştenirea genetică, că prea ne-am învăţat să dăm vina pe ea şi pe evoluţia diferită a creierului în ce priveşte lucrul cu informaţia, şi văd ca unul dă vina pe şansa la educaţie (adică fetele din ţările arabe, par egzamplu, fac şcoală cât să nu rămână analfabete, în medie, că trebuie să se mărite, iar alea din Suedia pot merge la ce şcoli doresc) aşa o fi, dar asta nu explică de ce băieţii rămân în urmă cu cititul.. Stai uşurel, nenea, că nu de-acolo porneşte educaţia, aia e o chestie care începe cu cei şapte ani de-acasă! Nu, nu mă refer la deschis uşa pentru doamne sau la mâncatul cu gura închisă, ma refer la jucării. Când i-am cumpărat fiicei mele un pistol cu apa, soacră-mea a făcut urât şi i-a cumpărat o cutie cu mărgele ca să-şi facă brăţări. Când puradelul cel mic a luat păpuşile fetelor la grădiniţă, educatoarea l-a taxat imediat cu ” băieţii nu se joacă cu păpuşi”. Aş vrea să văd o fetiţă care are numai maşini sau truse de scule, sau un băiat care are un set de cratiţe… imposibil, nu? Îmi şi imaginez cât de repede ar intra în panica un tătic dacă fiul lui de patru ani ar cere de ziua lui o trusă de farduri: auăleu, copilul e în pericol, ajunge homosexual, trebuie să-i cumpărăm numai arme de-acum!

Sunt sigură că fiecare dintre voi cunoaşte cel puţin un băiat căruia îi spune mama “mai lasă mai copile cărţile alea, ieşi şi tu la un fotbal!” sau o fată care aude “dă-te mamă jos din cireş, doar nu eşti băieţoi!”. Ideea e că părinţii încurajează băieţii să facă sport şi probleme la matematică, şi fetele să citească sau să se joace cu păpuşile, şi consideră comportament anormal orice tentativă a copilului de a face ceva ce nu e potrivit cu sexul lui. Dacă fetelor le sunt acordate aceleaşi şanse ca băieţilor, vor fi la fel de bune la mate, dar în continuare cele care citesc mai mult, adică o să-i bage în papuci pe săracii băieti. Mă îndoiesc. E drept că fetele sunt mai rar trimise la şcoli superioare decât ei, dar nici băieţilor nu li se dă prea des şansa să se facă “casnici”, şi să aibă timp să citească. Nu doar părinţii, societatea în general priveşte ca pe un ciudat un băiat care vrea să devină educator sau asistent medical, că deja ne-am obişnuit cât de cât cu hair-stiliştii şi designerii de modă, sau pe o fată care vrea să fie inginer-constructor, pilot de curse, pompier sau tractoristă. Sunt câteva meserii considerate eminamente feminine sau masculine, şi orice persoană de alt sex decât cel majoritar în respectiva meserie e suspectată din start că are înclinaţii homosexuale, cel puţin. Aşa că până nu ne învăţăm să acordăm cu adevărat egalitate de şanse copiilor, băieţii fiind defavorizaţi acum şi aici, nu putem spune că fetele îi surclasează. Ca să facă ceva, trebuie să fie motivaţi, nu descurajaţi.

Sexul este neimportant. Oricărui copil îi plac lucrurile colorate şi strălucitoare la vârsta când învaţă “să vadă”. Oricărui copil îi place să se joace cu şuruburi la vârsta când descoperă câte lucruri de fineţe poate face cu mâinile. Oricărui copil îi place să se joace cu păpuşile la vârsta când e dependent de mama sau să facă sport când începe să-şi manifeste independenţa. Dar educaţia începe înainte de toate ăstea. Haideţi să fim conştienţi măcar în sinea noastra că nu lăsăm copiii să facă ce le-ar place să facă de teama gurii lumii. Hai să lăsam etichetele “băieţii sunt mai buni la matematică şi fetele citesc mai mult” pentru cei care n-au ieşit înca din Evul Mediu.

A voastră Adriana

 Loading ...

Puiul meu…

Acest articol îl scriu în urma apariţiei pe care a avut-o Bianca Brad la emisiunea “Naşul” în care a prezentat trăirile pe care le are o mamă care trece printr-o situaţie nefericită : moartea unui copil nou născut. M-am căsătorit în anul 1987 cu cel pe care credeam că l-am ales pentru toată viaţa, dar care s-a dovedit a fi un om al interesului. L-am ajutat să-şi termine facultatea, iar astfel a reuşit să prindă o repartiţie bună, căci avea familie şi eu aveam un serviciu stabil (sunt învăţătoare). Când am trecut prin tragedia de a-mi pierde puiul a considerat că e mai bine să-şi caute fericirea în braţele altei femei. Pentru că educam copiii de la şcoală, abia aşteptam să am şi eu copilul meu (pe care să-l iubesc şi să-l educ aşa cum îmi doream).

Dar soarta nu a vrut aşa; cele 9 luni de aşteptare au fost în zadar. Am plecat din spital cu braţele goale; alte mămici plecau cu drag, cu copilul lor în acasă, iar eu eram singură, singură. Vă daţi seama ce a fost în sufletul meu, când după un travaliu de o zi întreagă mi s-a spus că bebeluşul meu nu va trăi sau cel puţin nu va prinde nici măcar 5 ani. Gândiţi-vă că toţi doctorii îmi spuneau că voi face alţi copii, dar nimeni înţelegea că un copil e UNIC, cineva pe care nimeni nu ţi-l mai aduce înapoi. Nimeni nu înţelegea că în sufletul meu se dădea o mare luptă, că eu căutam puţină alinare şi nimeni nu mi-a dat-o.

Până în ‘89 femeile erau doar nişte «maşini» de produs copii, iar după momentul care a schimbat istoria acestei ţări, serviciile unui psiholog erau mult prea scumpe pentru nivelul de trai al românului de rând. Poate că ar fi mai bine ca fiecare spital să aibă psihologi cu care mamele ce trec prin necaz să discute, preoţi cu care să păstreze legătura şi după ieşirea din spital, căci necazul nu se termină brusc.

Eu am suferit ani întregi. Am făcut o depresie urâtă cu tot ce implică ea, cu mai multe episoade care m-a bulversat, atât pe mine cât şi pe familia mea. Acum sunt bine, mi-am refăcut familia, alături de un om minunat pe care nu l-a interesat decât viitorul nostru împreună; am un copil minunat care în curând va împlini 16 ani care îmi face viaţa fericită. E adevărat că aş fi fost şi mai fericită să-i am pe amândoi copii lângă mine, dar asta e viaţa, oferă de multe ori mai multe rele decât bune…

va urma…

A voastră Cristina

 Loading ...

Temă - O poveste. Povestea vieţii

Toate poveştile încep cu „a fost odată ca niciodată”, fie ele fantezii sau întâmplări reale. Asta pentru că ceea ce merită povestit e unic şi irepetabil. Pentru că indiferent cât timp a trecut, ţi le aminteşti în cel mai mic amanunt şi le retrăieşti cu aceeaşi intensitate. Îmi amintesc exact întunericul şi frigul, îmi amintesc exact amestecul de spaimă, nerăbdare şi bucurie imensă, îmi amintesc exact agitaţia de atunci şi îmi
amintesc exact că nu eram prea sigură dacă să mă agit şi eu sau să stau puţin să mă bucur în linişte de moment… E ciudat, dar nu-mi mintesc durerea, ştiu că a existat, ştiu că mă forţa să stau aproape în patru labe, ştiu că am urlat şi că abia puteam să respir, şi mai ştiu că toate astea n-aveau nici o importanţă. Pe un monitor se vedea cum bate inimioara şi nu ştiu de unde se şi auzea „tic-tic-tic-tic-tic”… Citeşte mai mult »