Homo Ludens

Când te-ai jucat ultima dată? Poate că la firma unde lucrezi s-a făcut un teambuilding şi ai apucat să te stropeşti cu nişte vopsea sau te-ai dus la un tenis de masă. Poate că ai în familie un copil şi-ai gustat bucuria unui joc de curând. Sau poate te duci săptămânal la nişte prieteni şi jucaţi monopoly şi biliard . Dar câţi mai au timp pentru jocuri şi hobby-uri?

Generaţia de azi în niciun caz. Suntem prea ocupaţi cu proiecte, slujbe, cariere, bani şi uneori… familii. Am pierdut cumva bucuria unor jocuri simple, a unor hobby-uri. Eu sunt o colecţionară. Îmi amintesc cu plăcere de clasoarele pe care le aveam când eram mica şi de colecţia întreagă de la Turbo care mi-a fost furată la şcoala. Colecţionez serveţele de masă, pietre semipreţioase, monezi, cartele telefonice şi… etichete. Dar ieri am realizat că de caţiva ani buni n-am mai adăugat nimic la colecţiile mele. Sunt păstrate frumos în cutii, aranjate şi etichetate şi tăcute. De ce nu le-am mai băgat în seamă? Îmi făcea plăcere să mă ocup de aceste lucruri. Să scriu felicitări reale (pe care le făceam manual şi erau foarte apreciate), nu virtuale, să trimit scrisori, nu email-uri. Ah, sigur că mă bucur din plin de avantajele evoluţiei tehnologice.
Dar mi-e dor de joc, de hobby-uri, de-a mă ocupa din nou de lucrurile dragi mie.

Şi sinceră să fiu mă bucur teribil că mă pot din nou răsfăţa cu jucării datorită faptului că am un copil. pentru că eu chiar îmi doresc să construiesc lego, să mă joc cu maşinuţe şi maimutoi, să mă prostesc, să râd de la cele mai banale lucruri. Cred că deja vă închipuiţi că nu mi-oi fi trăit copilăria. Nu e deloc aşa, însă nu ştiu de ce, îmi sunt dragi toate „nimicurile” astea şi-aş vrea ca într-un fel să rămân copil toată viaţa, să nu mă ocup numai de lucruri serioase şi anoste. Jocurile sunt minunate şi cred că oamenii ar fi mai fericiţi dacă şi-ar face timp pentru ei şi pentru pasiunile lor.

A voastră Anca

 Loading ...

Revederea

Sunt cadru didactic de 21 de ani şi prin mâinile mele au trecut 5 generaţii de copii. Deja am început să pot să împărtăşesc din experienţa mea şi altora şi sunt mândră că toată strădania mea de-a lungul timpului a dat roade. Dar nu despre asta vreau să vă spun. Acum ceva timp m-am reîntâlnit cu învăţătoarea mea.

A fost o întâlnire emoţionantă, ne-am readus aminte de clipele când ne-am văzut prima dată sau de momentele frumoase petrecute în excursii sau de alte activităţi deosebite. Am vorbit şi de năzdrăvăniile pe care le făceam noi, copiii şi pentru care ne dojenea uneori. Am mers şi am mâncat împreună o prăjitură şi am băut un suc, apoi ne-am plimbat cred că în jur de două ore tot amintindu-ne de una de alta… Mi-am revăzut atunci întreaga copilărie, m-am revăzut în banca de la şcoală cu emoţiile mele, cu gândurile de atunci cu trăirile de atunci. Chiar dacă i-am urmat meseria şi am aproape 40 de ani, alături de dumneaei m-am simţit tot copilul timid şi foarte emotiv de atunci. Chiar dacă timpul şi-a spus cuvântul la amândouă, fiind împreună m-am simţit ocrotită şi alintată aşa cum era în copilărie când ceream sprijin şi-l primeam pe loc.

Ce vremuri…Putea să ne predea în voie nu era nevoită să alerge prin materie. Avea mult tact pedagogic şi multă, multă răbdare cu fiecare dintre noi. A aflat despre colegii mei care pe unde sunt, ce fac, câţi copii au şi era tare mândră de ei. Acum este o bătrânică ce-şi creşte cu drag nepoţii, dar pentru mine este aceeaşi persoană pedantă. Şi foarte importantă pentru universul meu. Şi foarte apropiată de inima mea. Şi prezentă în profesia mea.

Sunt mândră că i-am fost elevă, sunt mândră că mi-a dat dragostea pentru învăţătură, sunt mândră că la noi a funcţionat puterea exemplului. Mulţumesc pentru tot, doamna mea învăţătoare! Faceţi acelaşi lucru pentru dascălii care au reprezentat ceva pentru voi!

A voastră Cristina

 Loading ...

Cum…

…să mă obişnuiesc cu faptul că trecutul nu are loc în viitor? Sună absurd, deşi nu cred că e. Vi s-a mai întamplat şi vouă ceea ce încerc eu să descriu aici sau, dacă nu vi s-a întâmplat vi se va întâmpla chiar dacă conjuncturile vă fac să realizaţi această schimbare uriaşă mai mult… sau deseori mai puţin.

De prea mult timp trăiesc într-un fel anume ca să nu pot să spun că îmi este frică să trăiesc altfel. Mă mângâie un singur gând şi anume “este firesc să îmi fie frică de necunoscut”. Nu îmi aduc aminte de ce-am simţit atunci, dar ţin minte că mi s-a povestit că am făcut primii paşi în parcul mare din Satu-Mare. Am văzut o fântână arteziană şi m-am pornit spre ea.
Atunci probabil încă nu realizam ce înseamnă primul pas în viaţă şi nu ştiam câţi paşi grei viaţa mă va mai determina să fac.

Cândva am fost şi la grădiniţă, am terminat o etapă şi am început o alta care s-a numit “şcoală”. Probabil că pe vremea aia acel pas a fost la fel de important pentru mine, la fel de greu şi de necunoscut doar că… din prezent privind trecutul toate astea par nişte mişcări minore. De ceva ani am terminat generala şi am simţit că am realizat ceva, apoi am ajuns la cea de-a 2-a graniţă şi anume şcoala în Germania care în majoritatea cazurilor ia sfârşit după clasa a 10-a.

De fiecare dată am simţit că trebuie să lupt, trebuie să reuşesc pentru că un om fără şcoală este ca o floare fără petale, trist şi nesemnificativ. De fiecare dată când o etapă a luat sfârşit şi am simţit că am realizat ceva, o altă etapă a început, etapă care parcă era şi mai importantă. Acum sunt pe cale de a termina o altă etapă şi parcă niciodată n-a fost aşa de greu, aşa de serios şi de important. Şcoala în curând va lua sfârşit şi cuvintele se termină. Simt un gol înfiorător, chiar înfricoşător. Ce se va întampla mai apoi? Nu ştiu.

Ani grei văd atunci cănd privesc în urma mea, matematici, limbi străine, chimii şi biologii, istorii, geografii şi politici.. şi toate pentru ce? Mă simt la fel de incultă ca înainte şi dacă cineva ar fi să mă intrebe “de ce oare?”… aş spune doar: “Pentru că nu am un scop în viaţă”. Acum simt că vor mai urma multe etape în viaţa mea şi că fiecare dintre ele va reuşi să trezească această stare de nesiguranţă. De fiecare dată voi simţi tot mai mult că trebuie să reuşesc şi cu fiecare nivel paşii vor deveni din ce în ce mai grei.

Şi totuşi… se spune că şcoala este singurul pas la care dacă te împiedici nu ai cum să-l recuperezi, muncile şi meseriile, facultăţile şi mii de alte căi de viitor sunt posibile… dar bacul… îl face fiecare doar o dată şi acum simt că va fi ca o ştampilă pe fruntea mea după care o lume întreaga mă va cataloga.

Ştiu sigur ce-am promis, pe ici şi colo la unu şi la altu, că oricât de greu o da să fie, n-am să mut un pas înapoi ci mereu doar înainte! Îmi doresc cu adevărat să pot să ţin aceste promisiuni.

A voastră Mihaela

 Loading ...

Secrete

Pe vremea când locuiam într-un cartier bucureştean cu blocuri apropiate unele de-altele, obişnuiam să mă uit seara şi vedeam luminile celorlalte apartamente, uneori siluete distingându-se la ferestre. Şi mă gândeam mereu cine or fi acei oameni, care e povestea vieţii lor? Nu, nu mă interesează telenovelele doar că sunt pasionată de psihicul uman şi mai ales de ce ascunde el.

Sunt convinsă că fiecare persoană are propriile secrete. Unii par precum o carte deschisă dar nu poţi băga mâna-n foc că aceea e realitatea, iar unii sunt atât de introvertiţi încât te întrebi dacă vei reuşi vreodată să cunoşti măcar o părticică din sufletul lor. Mie îmi plac teribil de mult secretele. Dar nu ştiu (şi nu sunt sigură c-aş vrea să aflu) secretele altora. Mă bucur însă de secretele mele, că există lucruri pe care doar eu le cunosc, le-am trăit, le-am gustat şi m-am bucurat de ele. Amintiri care nu se vor şterge niciodată. Uneori simţeam nevoia să le împărtăşesc ,dar sunt unele secrete pe care e mai bine să le porţi doar cu tine. Pentru că suntem atât de vulnerabili. Pentru că la un moment dat totul se poate întoarce împotriva noastră. Cred că mulţi au fost dezamăgiţi astfel. Dispreţuiesc persoanele care nu ştiu să păstreze discreţia. Din câte îmi pot aminti, probabil în afara perioadei copilăriei şi-a sincerităţii totale, am păstrat cu sfinţenie secretele încredinţate.

Până la urmă, la ce-s bune secretele dacă doar tu te bucuri de ele? Simţi poate nevoia să le spui unui prieten apropiat. Dar dacă ai făcut ceva ieşit din comun, ceva ce societatea consideră a fi intolerabil? Dacă ai dat la o parte toate regulile şi ai trăit la un moment dat fără să dai socoteală nimănui, răsturnându-ţi toate valorile şi aşteptările tale şi ale celor din jur? Ai avea curaj să povesteşti despre asta? Ai putea să trăieşti astfel?

Spune-mi un secret doar… există lucruri care vor rămâne mereu… nespuse?

A voastră Miruna

 Loading ...

Patinoar în sufragerie

Multă lume consideră că un copil inteligent şi sănătos e tot ce e mai bun pe lume. Ei bine, să ştiţi că nu-i chiar aşa. Un copil inteligent poate fi o adevarată pacoste, mai ales dacă are şi spirit de observaţie şi oareşce simţ practic.

Ca să înţelegeţi:

Când eram eu mică Citeşte mai mult »

Amintiri din copilărie (1)

Sunt o fată tare bună . De când mă ştiu, prietenii m-au chemat să-i ţin de mânuţă în momentele mai grele şi să le ofer suport moral. De obicei reuşeam de minune figura asta, dar s-a întâmplat să şi esuez spectaculos. E drept, am circumstanţe atenuante.

Eram printr-a doişpea, primul trimestru, cam la trei ani după revoluţie. Copil cuminte, inteligent şi serios, bucuria mamei şi mândria tatălui. Soră-mea era fix invers: mândria mamei şi bucuria tatălui, prietenoasă, sociabilă, baieţoasă şi cu o trenă de admiratori după ea, era în clasa zecea, 16 ani, carevasăzică. Dar şi ea fată bună, că are cu cine să samene. Şi aşa fată bună cum e, o pune dracu’ să-i sufle nu-ştiu-ce unei colege la geografie, o aude profu’, îi dă 1. Nimic neobişnuit sau tragic. Dar zilele trec, săptămânile trec, lunile trec, şi se apropia momentul încheierii mediilor, şi în catalog săraca de ea, avea o singura nota: 1. Ea, şi înca vreo trei, pe acelaşi motiv. Se prinde profu’ la un moment dat că sunt cam puţine note, şi el trebuie să încheie mediile, aşa că declară: “ăia care au o singură notă, să stea liniştiţi, că le-o dublez, nu-i mai ascult”

Tragedie, evident. Oricât de zăpăcită era soră-mea, n-a fost niciodată cazul să anunţe note proaste, că le corecta pe parcurs, cu atât mai puţin corigenţe. Treaba era gravă, atât de gravă că ne-am gândit o săptămână ce dracu’ să facem: spunem sau nu? Am ajuns la concluzia că ar fi mult mai nasol să afle de la “binevoitori”, mai ales că diriga ei era o babă cel puţin sărită de pe fix care mai făcea şi vizite acasă la elevi, deci îi musai să spunem. Adică să spună, şi eu să o ţin de mânuţă.

Prindem momentul când nu-i tata acasă şi mama e în toane bune (călca haine şi o auzeam fredonând), ne luăm inima în dinţi (mă credeţi sau nu, şi acum am emoţii când îmi amintesc) şi ne ducem, de mână, spre bucătarie. Cred că eram puţin verzi la faţă, că mama s-a oprit cu fierul în mână şi s-a uitat speriată la noi.

- Ce-i?

Tragem aer în piept (da, sufeream alături de ea), soră-mea deschide gura şi o închide la loc. Se uita la mine disperată. Eu, cu curaj, verde-albă-verde-albă, spun:

- Vrem să-ţi spunem ceva… da’ să nu te enervezi…

Mama, deja panicată:

- Ce-i? Spuneţi!

Deschid gura cu curaj… şi-i dau un cot soră-mi. Ca împuşcată, deschide şi ea gura, ia o gură de aer şi-i dă drumul:

- Mamă… am rămas!

Şi atât. Efortul a fost probabil prea mare.
Maică-mea se face instant roşie ca focul, ridică fierul de calcat spre capul soră-mi, şi zice:

- Cu ciiiine?!?!?!

In secunda aia, soră-mea a fost pe jos. La propriu. Nu mai avea aer, de râs. Eu am rămas câteva secunde interzisă, şi am început să râd şi eu. Mama făcea spume la gură:

- Tu nu-ţi dai seama, eşti inconştientă! Ce-o să faci? Cine o să ţi-l crească? N-ai decât 16 ani! Ţi-ai distrus viaţa!

Eu râdeam, sprijinită de perete; soră-mea râdea, sprijinită de frigider; mama urla, gata-gata să ne lipească fierul de călcat de mutre.

-Râzi ca o bleagă! Nu înţeleg ce găseşti de râs în asta! Nu realizezi ce-ai făcut! Cum o să-ţi mai termini şcoala? O să te angajezi pe şantier la taică-tu! O să cari borduri cu roaba!

De câte ori reuşea una dintre noi să se calmeze suficient cât să spună ceva cât-de-cât inteligibil, în pauzele de respirat ale mamei, asta iar începea să strige, noi iar începeam să râdem… vreo 20 de minute a urlat săraca femeie la noi, până a obosit şi am reuşit într-un final să ne adunăm de pe jos, respectiv a reuşit soră-mea să articuleze:

- Nu “cu cine?”, “la ce?”!

Si dăi, iar o criză de râs. Mama iar se face roşie, iar ridică fierul de călcat spre capul ei şi iar începe să strige:

- Cum adică “la ce?”? Ce-i aia “la ce”? Crezi că asta contează, “cum”?…

Eu, “suportul moral”, făceam ca peştele, deschideam gura, trăgeam aer, încercam să lămuresc situaţia, dar nu ieşeau decât interjecţii, mă umfla râsul, mă uitam disperată ba la una, ba la alta… ce mai, eram neputincioasă. Tot soră-mea a reuşit să explice ce-i aia “la ce?” şi de unde i se trage. Credeţi că mama şi-a cerut scuze pentru părerea proastă pe care o avea despre fiica ei? Da’ de unde! Reacţia a fost ceva de genul “ei, lasă, că nu-i nimic, vorbim cu profesorul să te mai asculte, doar tu eşti copil cuminte, n-o să te lase corigenta, da’ hai să nu-i spunem lui tata”

Încrederea mea în calităţile de “empat” pe care cu mândrie le posed a scăzut mult, dar am învăţat ceva din treaba asta: când ai de dat o veste proastă, dă-o după una falsă, oribil de proastă.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

“Pentru concursul VisUrât”

Anti-depresive

Există zile când îţi vine să te urci pe pereţi sau să spargi vreo căpăţână aşa, cam pe la ora 10. Dimineaţa. Nu dai importanţa, speri că mâine va fi mai bine, înghiţi în sec sau spargi un pahar, eventual strigi la vreun vecin care te culturalizează cu manele sau încurcă butoanele de la telecomandă şi porneşte alarma de la maşină de vreo cinci ori, şi speri ca mâine să fie soare, să-ţi aducă cineva o floare, să treacă…

Şi degeaba, ziua începe bine, dar pe la 10 tot îţi vine să crăpi capul cuiva. Şi trec aşa trei-patru zile din viaţă, până realizezi că nu asta este normalitatea, că e imposibil să vină toţi idioţii într-o singură zi special ca să-ţi mănânce ţie nervii şi începi să-ţi pui problema că s-ar putea să fie ceva în neregulă cu tine: eşti obosită. De o săptămână urmezi rutina birou-pat-birou-pat, vorba reclamei, vecinii te enervează, copiii sunt obositori, soţul nu mai ştie să facă un masaj cum trebuie, ciorba dă în foc, vasele sunt mai murdare decât de obicei, nu mai ai sare de baie, ciocolata îţi provoacă arsuri la stomac, şeful e idiot, funcţionarii, casierele, vânzătoarele au toţi câte o zi proastă sau sunt în pauză de cafea… Citeşte mai mult »

Dulce amărui

Dulce amărui…la fel ca-n viaţă. Am început acest proiect plecând de la ideea : «Cel sătul de dulce vrea şi amar câteodată». Până la urmă, ce este dulce şi ce este amărui? Poate ca tine de percepţia fiecăruia, însă noi vom pune în rânduri de-alungul timpului impresiile noastre despre viaţă, trăirile şi de ce nu, poate chiar sfaturile.

Cine nu îşi aduce aminte de gustul dulce al copilăriei, perioada cea mai frumoasă a vieţii, când eşti lipsit de grijile cotidiene, când încă nu ai bine definite în cap valorile unei societăţi demoralizante? Atunci când citim rândurile din categoria “Dulce” avem certitudinea că se va mai reduce puţin din senzaţia de amar din viaţa de zi cu zi.

Rămaşi încă pe tărâmul copilăriei , probabil cei care au trăit în perioada comunistă n-au uitat nici în ziua de azi, la aproape 20 de ani de la marea schimbare cum era viaţa pe-atunci. Cineva îmi amintea la o întrunire că la fel cum copilăria poate fi o dulce perioadă din viaţă, la fel poate fi considerată şi amăra. Vă mai aduceţi aminte „Visul lui Liviu” ? Filmul care prezenta viaţa mizeră a unui tânăr bucureştean, născut „din greşeală” ? E exemplul perfect pentru a demonstra că pe lângă dulcegăriile de zi cu zi, în viaţă există şi perioade amăre. Vom scrie despre ele în categoria „Amărui” şi vom lăsa oameni care au trăit experienţe de viaţă mai puţin plăcute să ne împărtăşească din poveştile lor. Cu toţii ştim că cei care nu-şi cunosc istoria sunt condamnaţi să o repete şi un sfat bun nu e niciodată de prisos.

Cine n-a ajuns încă să guste viaţa, are nevoie de sfaturi. În definitiv, cam toţi avem nevoie de sfaturi. Şi de la cine le putem primi? De la cei care numără mai mulţi ani decât numărul de la pantofi, care pot spune fără niciun fel de echivoc, “dulce-amărui, aşa e viaţa“. Sfaturi poate da oricine, însă cele care ţi se potrivesc în întregime, le găseşti înăuntrul tău.

Sunt momente în care crezi că ai parte numai de amar şi neglijezi partea dulce. Sunt lucruri pe care le putem încadra atât în categoria „dulce” cât şi în „amărui”. Depinde doar de deciziile pe care le luam. Cel mai important este să înveţi să renunţi la o clipă dulce care mai târziu îţi va provoca un îndelung amar şi să alegi drumul mai greu care îţi asigură fericirea pe termen lung. Totul e relativ.Ce poate fi mai dulce amărui decât să cauţi cadoul perfect pentru o ea şi cu cât îţi pui mai multe întrebări, cu atât să te cufunzi într-o ceaţă. Şi dulce e momentul în care crezi că ai găsit lucrul potrivit pentru cea care-ţi pune un zâmbet pe buze, la fel de mult cum e amară şi situaţia în care eşti pus când în loc să-l accepte, îţi spune că nu e tocmai ce-şi dorea.

“Knowledge is pain, although I enjoy a little bit of it” spunea Anthony Hopkins într-un film. Ei bine, unde poţi găsi exact secretele din interiorul femeii? Cum o poţi înţelege în aşa fel încât să nu rămâi cu buzunarele goale? Păi ai mai sus un buton, prin care te poţi abona la feed-ul acestei publicaţii. Cu siguranţă le vei înţelege mai uşor pe urmaşele Evei, fiindcă există o categorie destinată “Curiozităţilor” feminine.
Încheiem prezentarea cu o vorbă veche românească : “Vorba dulce mult aduce” şi ne facem un scop din a oferi cititorilor ceea ce îşi doresc să afle. Fie că-i dulce, fie că-i amărui…

 Loading ...