La cumpărături - offline

Din când în când mai sunt nevoită să fac cumpărături şi prin metoda clasică. Şi-am fost să iau pentru puştoaică nişte pantalonaşi scurţi de dormit noaptea. Mă duc la vânzătoare şi o rog să-mi arate pantaloni scurţi pentru un an, din bumbac. Tanti îmi arată pantaloni lungi din orice, numai bumbac nu. Eu am impresia că n-a auzit bine şi mai zic odată că aş vrea nişte pantaloni scurţi. De data asta îmi arată nişte chiloţi urâţi. „Altceva n-avem”. Păi dacă altceva nu aveaţi, nu puteaţi spune de la început ca să nu mai pierd vremea degeaba? În fine, mă duc la alt magazin. Cu mici diferenţe, îmi arată orice altceva în afară de ce am nevoie şi pe cuvânt că explic bine (cât de bine tre’ să explici că vrei nişte pantaloni scurţi din bumbac?)

Nu am găsit ce-mi trebuia, ca de obicei.

Şi mi-am adus aminte cum era în Anglia când intrai într-un magazin, cum ţi se zâmbea, cum erai servit. La noi cred că vânzătoarele sunt o specie aparte. Multe se poartă ca şi când ţi-ar face o favoare când de fapt noi le facem lor, că le călcăm pragul magazinului. Alte vânzătoare încercând să îşi facă datoria dau în extrema cealaltă, fiind extrem de agasante. Apoi, n-au rest. Uite că mie nu-mi convine să las câţiva lei peste tot fiindcă aia sunt bani munciţi şi nu înţeleg de ce-ar trebui să le intre lor în buzunar. Dacă toată lumea ar pretinde restul şi n-ar pleca zicând mereu „lăsaţi”, s-ar strădui şi ele să facă rost de „mărunţi”. Nu mi s-a întamplat niciodată în alte ţări să mi se spună că nu au rest sau să alerge la cafeneaua din colţ să schimbe. Este incredibil de jenant să aştepţi pentru 10 bani, însă eu nu consider că e dreptul lor să-l păstreze. Îmi amintesc eu că am vrut musai în Anglia să las restul pentru că fuseseră incredibil de drăguţe fetele, adică şi mai şi decât media acolo. E imposibil aşa ceva, nu am putut pleca decât cu tot mărunţişul dupa mine. În Romania nici mersi nu zic ăstea, se poartă ca şi cum li se cuvine. Ca să nu mai spun câte sunt ofuscate dacă cineva are chef să probeze 5 rochii şi să nu ia niciuna.

Şi mai tare, mă scot din sărite ălea proaste şi nesimţite care vor să intre peste tine în cabina de probă (mi s-a întâmplat deseori pe vremea când probam hainele…) ca să te asigure cât de bine îţi stă în bluza aia pe care tu o vezi că arata horror pe tine. Neapărat vor să te convingă: nuuu, ţi se pare. Sau, când găseşti defecte la lucruri ori zici că nu-ţi convine, că-i prea lung, ele fac o făţa lungă şi spun „dar nu-i nimic, se poate modifica!”. Adică voi credeţi că eu mă duc în magazin să-mi iau haine pe care să le duc la croitor dup-aia?!?

Foarte puţini patroni (că manageri e mult zis) înţeleg conceptul „clientul - stăpânul nostru”. Suntem în urmă rău de tot şi la acest capitol. De modul de adresare nici nu mai vorbesc. Se poartă unele de parcă am fost împreună la grădiniţă şi ne tragem de şireturi. Rar, foarte rar am întâlnit vânzătoare drăguţe, amabile, fără să-ţi îndese nu ştiu ce produse, ca să-ţi ofere fix ceea ce ceri, fără 100 de alte variante pe care nu te interesează, vânzătoare zâmbitoare şi la a 5-a probă. E adevărat ca sunt şi clienţi nesimţiţi, dar de cele mai multe ori, vânzătoarele nu au limită.

Cât despre returnarea produselor… într-un alt articol

A voastră Anca

 Loading ...

credit foto

La nuntă - prima parte

Sâmbătă am fost la nuntă. Urăsc nunţile. Dacă-mi mai vin vreodată idei creţe gen “hai să mergem, că-i băiet bun”, împuşcaţi-mă, ca să nu sufăr.

Încep cu “haoleu, săptămâna viitoare e nunta şi io n-am rochie, expediţie de cumpărături”. Ca să vedeţi cât de mult mă iubeşte Rosto, ţin să vă spun că a venit cu mine prin toate magazinele deschise din Târgu-Mureş, fără să-l treacă la budă, fără să trebuiască să fumeze o ţigară urgent, fără să moară de foame brusc şi dintr-o dată şi fără să comenteze nimic de specia muierească. A fost un chin, cu tot suportul lui moral, să văd mii de volănaşe, dantele, bretele şi trene, mai ales că eu am nişte idei fixe despre ce înseamnă “elegant”, care nu includ sclipici, corsete, flori, pătrăţele, buline, zeci de culori una peste alta şi patru combinaţii de materiale în acelaşi metru pătrat de ponghiolă. Căutam, idioata de mine, o rochie simplă, uni, cu decolteu pătrat (la asta am renunţat repede, exageram cu pretenţiile) si de preferinţă până la genunchi. Am găsit nişte chestii de purtat la Oscaruri, de vreo 40 de kile bucata, sau alte chestii de purtat la plajă, numai floricele şi şnuruleţe, aşa că săracu’ Rosto a scăpat fără să ma vadă probând ceva. Bine, să nu fiu rea, erau vreo doua modele ok, dar mărimea maximă era 38. Ce-o fi în capul lor, fiică-mea poartă 38! Aşa că mi-am mobilizat cumnata să-mi aducă o rochie de-a ei, am făcut schimbul pe drum, din maşini, ca mafioţii, şi m-am scos.

Sâmbătă mă trezesc pe la 10 jumate (am circumstanţe atenuante), beau cafeaua vreo două ore (v-am spus că-mi place să-mi beau cafeaua ), şi pe la 12 jumate mă gândesc că a fi cazul să mă pregătesc de chef (că se anunţa un chef monstru, mirele fiind politehnist şi socrul mic unul dintre baby-sitter-ii mei - adică tot inginer constructor). Trimit zăoanu să-şi aducă ţoale la călcat, inspectez şi calc şi rochia cumnată-mii, şi mă bag la duş. Pe când ma distram eu mai bine cu apa ba rece, ba caldă, că dacă trag vecinii apa la wc scade presiunea pe toată coloana, mă informează rockeru’ că şi-a donat pantofii acu’ doi ani, şi deci n-are. Îl trimit la cumpărat pantofi, dacă tot mi-am amintit că nici eu n-am ciorapi. Fetelor, aţi trimis vreodată un nene de doi metri să va cumpere aşa ceva? Dacă trebuie şi-i musai, să nu uitaţi să specificaţi exact firma producătoare, mărimea, grosimea şi nuanţa, ca să nu enerveze vânzătoarea cu “păi, e cam cât dumneavoastră, dar mai înaltă”, “ce culoare? maro! Cum cel fel de maro? păi sunt mai multe feluri?”, “da’ cât de groşi poa’ să fie? d-ăia subţiri, de vară!” “lycra nu-i tot mătase?” etc. Oricât de frumos şi sprâncenat ar fi, nici săraca tanti aia nu rezistă o veşnicie!
Se întoarce, cu pantofii lui şi ciorapii mei (băiat descurcăreţ, da’ şi io am ştiut ce să cer! ), şi intră el la duş. Şi eu peste el, după cinci secunde, că îmi trebuia ceva să-mi dau în cap ca să-mi stea părul cum îl pun (v-am zis că m-am tuns, nu?). Şi tot eu, peste încă zece secunde, să caut trusa de unghii. Şi ojă peste alte trei secunde. Şi ruj. Ruj n-am, da’ poate găsesc lipgloss. Nu găsesc. Atunci nişte rimel. Nici d-ăla n-am, nu-i nimic, caut la Andrada, că parcă am văzut ceva. N-are, trebuie să intru iar peste el, măcar un creion de ochi să iau. Ups, creioanele nu-s în baie, le-am luat că-mi colora Tudor caloriferul cu ele. Scuze. Asta-i ultima dată, iau toată trusa şi gata. Adică nu, mai am nevoie doar de nişte dischete demachiante că am pictat pe lângă.

Mă mir că nu m-a bătut, săracu’ om. D-aia îl iubesc, că nu se enervează din orice prostie. Şi că îşi dă cu părerea, foarte serios, că-s mai potrivite sandalele comode decât alea frumoase, doar de dragul picioarelor mele, că părul îmi stă perfect, că ochiul stâng nu pare mai mare decât dreptul, nici mai sus, totul e exact cum trebuie, da’ hai să plecăm, ok ?

Bine, plecăm.
Restul vi-l povestesc mâine.

A voastră Adriana

 Loading ...

La cumpărături online!

De când mă ştiu, urăsc să pierd vremea prin magazine. Şi îmi este absolut îngrozitor dacă mai trebuie să şi probez vreun articol de îmbrăcăminte (apropo de asta, în sarcină a fost şi mai rău) şi nu o fac decât dacă e musai. Şi sunt femeie, asta-i culmea! Frecventez foarte rar magazinele de îmbrăcăminte, când am nevoie urgentă de ceva şi cumpăr mereu fără să probez. Din fericire le nimeresc bine. Atât pentru mine cât şi pentru restul familiei. Aşa că mai mereu îmi fac cumpărăturile online. La noi încă nu e fenomenul aşa de răspândit. Lumea încă se miră când spun că eu cumpăr cam de toate din afara ţării, online, pentru că-i mai ieftin şi mai bun.

Partea proastă însă acum vine. Mi se pare atât de comod să cumpăr online încât cheltui prea mult. Şi de când am copil şi-am lăsat-o mai moale cu ţoalele pentru mine, am dat în boala cumpărăturilor pentru bebe.
E-adevarat că nu cumpăr lucruri inutile sau pe care să nu le port vreodată. Însa tot am impresia că e prea mult. Dar îmi place să mă schimb. Mi-e lene şi totuşi îmi face plăcere să mă îmbrac cu ceva dimineaţa, după-amiaza altceva şi uneori varianta nr.3 seara. Şi e bine că bebeluşii şi copiii mici (nu ştiu exact despre ăia mari) se murdăresc de n ori pe zi şi trebuie schimbaţi. Altfel la ce-ar servi colecţii întregi de toate cele?

Şi ca să mă asigur (sau poate nu) că nu-s singura nebună, mi-ar plăcea să-mi răspundeţi la câteva întrebări…

Pentru bărbaţii care citesc:

• Aţi prefera să vă cumpere altcineva hainele atât timp cât sunt alese după gustul şi mărimea voastră? Sau preferaţi să vi le alegeţi singuri?

Pentru sexul feminin:

• Mai există femei cărora nu le place să umble prin magazine şi să probeze?
• Aţi cumpărat vreodată/cât de des cumpăraţi haine şi accesorii online?

Şi dacă vreţi să mai povestiţi despre obsesii vis-a-vis de cumpărături, vă aştept curioasă şi nerăbdătoare (ştiu că de asta a murit pisica).

A voastră Anca

 Loading ...