Aşa zic eu!

Publicat în categoria Sfaturi

Sunt fascinată de toate procesele de formare şi, în special, de procesul de formare a unei persoane - asta mă face să fiu atentă la adolescenţi. Mă intrigă şi mă amuză teribil modul în care emit păreri categorice, şi faptul că nu acceptă nici bătuţi ideea că s-ar putea înşela. Au probleme majore, unice şi irepetabile, şi se simt atinşi până în măduva oaselor dacă li se sugerează că au avut şi alţii aceleaşi probleme. Sunt nemuritori şi intangibili, cred în tot felul de prostii (stiloul norocos pentru teze, că bate “U” numai dacă nu se uită ei la meci, pisica treişpe etc), sunt intoleranţi dar au nevoie să facă parte dintr-un trib, să iubească şi să urască cu toată puterea. Şi-i iubesc din suflet pe copiii ăştia.

Fiecare dintre ei are sau a avut o mare iubire, unică (desigur) şi prima, desigur. Adevărul e că-mi vine să râd când îi ascult, pentru că nu mă pot abţine să nu mă gândesc la prima mea iubire. Am avut vreo cinci prime iubiri. Întâi şi-ntâi m-am îndrăgostit prin grădiniţă, nu-mi mai amintesc nici tăiată în bucăţi cum îl chema, dar eram sigură că o să mă mărit cu el, dacă nu se putea cu tata. Puştiul mă cucerise pentru că avea “sânge rece” - îmi amintesc exact - se opărise cu apă fiartă şi asta i-a spus medicul care l-a pansat, iar el s-a lăudat prin toată grădiniţa şi a topit toate fetele, dar mă iubea pe mine, stătea cu mine la măsuţă şi cred că m-a şi pupat o dată. M-am mai îndrăgostit prin clasa a doua de un coleg căruia i-am şi scris bileţele de dragoste şi am fost distrusă când m-am prins că facea mişto de mine cu prietenii lui (bine, bileţelele nu erau semnate, copiii râdeau de toanta care le scrisese, fără să ştie exact care-i aia) aşa că pe ăla mi l-am scos de la inimă.

În clasa a patra mi s-a pus pata pe altul, dar aveam o problemă: încă îl iubeam pe ăla de la gradiniţă (ce vreţi, sunt consecventă), şi era cam dubios să fiu îndrăgostită de doi băieţi odată, aşa că am hotărât că “ochii care nu se văd se uită” şi l-am uitat. Ăsta, ultimul de care mă îndrăgostisem, era frumuşel, înalt şi negricios (v-am spus că dacă-mi place ceva, aia e, nu se mai schimbă) şi desigur, rebel. Scria povestiri SF şi voia să se facă marinar. Pe ăsta l-am iubit până m-am dus la liceu, când a trebuit să-l uit, conform teoriei cu ochii care nu se văd. În liceu au mai fost vreo câţiva de care am fost îndrăgostită cam câte o săptămână dar, în general, aveam concurenţă în persoana prietenei mele, aşa că renunţam ca să n-o fac să sufere (deşi ei îi plăcea foarte mult să sufere, era ceea ce azi s-ar numi “emo”, fără freze şi haine ciudate).

Pe urmă mi-am tras un prieten (pe care nu-l iubeam, dar trebuia să fiu şi eu în rând cu lumea, nu?) şi nu m-am mai îndrăgostit.
S-a întâmplat în schimb ceva foarte ciudat când m-am dus la facultate şi am prins curaj să-mi fac cunoştinţe noi: printre ei era un tip cu care mă înţelegeam perfect: ironic, sarcastic, practic, amuzant… Îndrăgostită nu eram, evident, doar cunoştem sentimentul, nu puteam să mă înşel. Naiba ştie ce-a fost, cert e că nu-mi mai aminteam viaţa mea înainte de a-l cunoaşte, era ca şi cum ar fi fost dintotdeauna o parte din mine, prezent lângă mine de când am deschis ochii. Dubios era că brusc toate suferinţele mele din dragoste au devenit puerile şi hilare. Toate primele mele iubiri s-au dus naibii, am realizat că iubisem până atunci doar din nevoia de a iubi şi suferisem doar ca să ma aflu în treabă.

Şi cu ocazia asta am început să mă mir şi eu câte-i poate capul omului când ţine neapărat să-şi facă de lucru: mari şi unice iubiri, inadaptare, suferinţe, şi cam toate vin dintr-o nevoie de a fi altfel, dar nu singur, şi de a da nume: modificările hormonale se cheamă “prima iubire”, nesiguranţa se cheamă “emo”, prejudecăţile sunt adevăruri universale, cei pe care nu-i înţelegi sunt “cu capul”, adulţii sunt “expiraţi”, colegii sunt “infantili şi superficiali”, numai tu şi prietenii care gândesc la fel sunteţi normali.

Zâmbesc gândindu-mă cum să închei predica, pentru că-mi imaginez figuri enervate, gata să-mi spună vreo două referitor la aroganţă şi la faptul că mă înşel, nu toţi sunt la fel, iubirile lor sunt chiar de-adevăratelea şi nici unul nu se scarpină unde nu-l mănâncă, oamenii chiar nu-i înţeleg, părinţii chiar nu-i iubesc şi în nici un caz “a fi emo” nu-i o modă. Aşa e, aveţi dreptate. Dar şi eu am.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Ah, să nu uit: am făcut o schimbare a temei. Ce ziceţi, vă place?