Scrisorile (de dragoste)

Comunic mult prin scrisori. Pentru că îmi place! Când vreau să mă relaxez, îmi iau o foaie şi scriu. În urmă cu ceva ani, comunicam cu o bună prietenă, care este din acelaşi sat cu mine la bunici, dar locuim în oraşe diferite. Ne scriam de câte ori aveam câte ceva de povestit, de câte ori găseam câte o coală pe masă. Am trimis o scrisoare, nu am primit raspuns, am trimis-o şi pe a doua, nimic, am mai încercat o ultimă dată până am aflat că tipa se mutase din ţară din cauza unor neînţelegeri între părinţii ei care erau despărţiţi. Nimeni nu mai ştie nimic de ea! Mă întreb oare ce mai face?

De curând, am început să corespondez şi cu iubitul meu (fiind din alt oraş). Nu ne scriem foarte des, am doar 3 scrisori de la el, însă le păstrez cu cel mai mare drag. Nu sunt scrisori de dragoste, nu sunt scrisori indescifrabile, sunt scrisori pe care le poţi citi de n şi n ori şi nu te plictiseşti. Sunt scrisori în care sunt surprinse toate momentele amuzante şi plăcute.

Deşi toate aceste lucruri le discutăm şi la telefon şi pe internet şi când ne întâlnim, în scrisori prind altă valoare. Sunt mai amuzante, ştim că vor rămâne întipărite ani şi ani acolo şi ne vom aduce aminte cu mare drag. Scrisorile trebuie să fie simple, dar să ai ce descoperi în ele. Trebuie să le priveşti de două ori înainte de a îţi da seama de idee (la noi chiar se aplică, pentru că amândoi scriem urât şi nu prea ne înţelegem scrisul ).

După ce am văzut împreună filmul „Notebook”, care este romantic, am hotărât noi, mai exact eu am promis că voi scrie 365 de scrisori, adică în fiecare zi câte una. Bineînţeles că nu m-am putut ţine de promisiune, aşa că i-am promis că în perioada BAC-ului va primi mereu câte o surpriză. Zis şi făcut. Am pus un plic mare unde se afla o mare supriza (el urmând să afle când va ajunge acolo).

Scrisorile te apropie de persoana cu care comunici, chiar dacă nu e acolo. Scrisorile redescoperite şi citite după ani şi ani îţi umplu sufletul de bucurie, hârtia care se îngălbeneşte capătă o autencititate istorică, iar fiecare rând te ajută să vezi cum gândeai în clipa de faţă.

Îmi place să scriu scrisori, chiar dacă nu îmi înţelege nimeni scrisul. Îmi place „să chinui” oamenii cu asta şi să îi văd cum se chinuie să înţeleagă. Îmi place să îmi privesc dosarul din sertar plin cu scrisori. Sper doar să se întregească şi să am parte de mai multe.

Îmi place mult ideea filmelor care adoptă scrisorile, fie ele scrisori trimise de pe frontul de lupta, fie ele scrisori de dragoste: „The Lake House”, „Notebook”, „PS I love you”. Cel puţin se face apropierea de o epocă destul de îndepărtată şi veche. Am uitat să precizez desenele Tom&Jerry, cand Tom îi scrie scrisori de dragoste iubitei lui, cu o pană înmuiată în cerneală (am imaginaţie, nu-i aşa  :lol: ?)

Dacă cineva se plictiseşte şi nu are ce face acasă, să-mi zică, putem conversa prin scrisori  :mrgreen:

A voastră Flori

 Loading ...

credit foto

Idilă de vară

Tot timpul am considerat că idilele de vară nu sunt genul meu, până când plec într-o tabără şi cunosc o altă parte a acestor gen de relaţii faţă de cum îmi închipuiam eu. Într-o vară li se pune pata părinţiilor mei să plec într-o tabără cu mulţi necunoscuţi în Grecia. Vine ziua când trebuie să-mi iau tot bagajul, mă duce tata spre vama de unde trebuia să mă urc în autocar , cu gândul că va fi o simplă tabără , unde eram singură, fără controlul părinţiilor.

Ajunşi în acolo, fiecare încerca să-şi ia bagajul,destul de greu că aveam de stat vreo 3 săptămâni, ne îndreptam uşor către cabanele unde eram cazaţi,până când un tip trece într-o mare grabă pe lângă mine şi îmi trânteşte bagajele,fără a-şi cere nici măcar scuze.

Marea surpriză a fost a doua zi când l-am zărit prin mulţime. Deja mă pusese stăpânire pe gândurile mele,lucru pe care-l află şi prietena mea şi se duce cu tupeu la el şi îi spune, aducându-l să facă cunoştiinţă cu mine. De aici incepe idila mea de vară. La început am fost simpli amici,până când într-o seară avea să se schimbe totul.

El vine şi mă întreabă ”mă poţi ajuta să pun şi eu o pilă la cineva?” , iar eu mă uit mirată şi întreb la cine , iar el se apropie de mine imi spune uşor ”la tine” şi mă sărută. De atunci eram nedespărţiţi, eram pur şi simplu indrăgostiţi ,încercam să petrecem cât mai mult timp împreună,vroiam să oprim timpul în loc. Cel mai romantic loc in care am fost cu el a fost puntea vaporului cu care am fost într-o croaziera, era perfect , iar eu in braţele lui mă simţeam invincibilă. Pe măsură ce trecea timpul îmi dădeam seama că îl pierd, îl pierd în sensul că el trebuia să plece , iar noi nu ne vom mai putea întâlni,poate niciodată , nefiind din acelaşi oras.

Lucru care m-a facut să cobor cu picioarele pe pământ. Asta nu ne-a făcut să ne despărţim pe moment, ci să ne încurajăm că vor mai fi şi alte vacanţe în care ne vom putea întâlni şi vom fi amândoi. Ajunsesem să-l iubesc. Dar totul s-a terminat atunci când am ajuns în ţară şi am realizat că nu mai este atât de aproape de mine cum era înainte. Am încercat să povestesc pe scurt cu lacrimi în ochi, multe amintiri , dar şi mai multe regrete.

Sunt însă curioasă cum văd alţii idilele de vară…

A voastră Oana

 Loading ...

Rara avis

Bărbatul ideal. Nu-l mai căutaţi că nu există. Sau, dacă aveţi impresia că l-aţi găsit, închideţi ochii şi prefaceţi-vă că aşa va fi până la adânci bătrâneţi (adică atunci când o să cadă pielea de pe noi şi n-o să mai auzim când nepoţii ne strigă “Vezi, bunico, c-ai să te împiedici de pisică!”, iar noaptea o să visăm la nebuniile din tinereţe şi-o să devenim insomniaci).

M-am gândit să fac totuşi o caracterizare acestui tip de bărbat inexistent sau, dacă totuşi mai există vreun specimen, două, sunt sigură că-i pe cale de dispariţie (asta nu înseamnă că trebuie protejaţi . Citeam demult, nu mai reţin unde dar tind să cred că era o revistă din asta în care scriu don’şoarele frustrate că cel mai important e să te iubească. Nu ştiu cum se face că multe femei acceptă ideea că “le iubeşte” în timp ce se poartă urât, le tratează cu indiferenţă sau uită că sunt parteneri cu drepturi şi responsabilităţi egale. Adică “te iubesc” spus de câte ori ai chef şi dovezi… ioc.

Bărbatul ăsta minunat de care vorbesc este un tip deştept, cu umor mai fin sau mai acid dar în nici un caz nu face glume de prost gust. Nu e un pierde-vară şi nici nu-şi afişează ostentativ puterea financiară. E o persoană discretă, corectă, fără pretenţii absurde, cult şi în stare să aprecieze un concert de muzică clasică. E înţelegător şi îţi dă dreptate (aproape) totdeauna . Ştie să sorteze lucrurile pentru maşina de spălat şi să facă o listă de cumpărături pe care să nu o uite acasă când se duce la Carrefour. Iubeşte copiii şi se implică în jocurile lor, la schimbat scutece, baie şi ce se mai întâmplă prin casă . E capabil să se ducă la hipermarket cu doi copii mofturoşi în dotare (aşa cum sunt capabile majoritatea mamelor) şi să nu-l uite pe nici unul când pleacă acasă. Chiar dacă a uitat când e ziua pisicii tale, a doua zi vine cu un buchet pentru ea, unul pentru tine, şi-o pungă de wiskas. Dacă pleci în delegaţie, îşi aduce aminte să ude totuşi nenorocitele alea de flori din casă care îţi fac ţie plăcere. Dacă pleacă în delegaţie, te sună des şi mult şi nu-ţi face în ciudă spunând că, de fapt, leneveşte toată ziua şi înoată la piscina hotelului unde sunt cele mai tari tailandeze în arta masajului. E perfect capabil să-şi facă singur bagajul pentru concediu fără să uite lucrurile esenţiale.

Pe lângă aceste amănunte, e un barbat care doreşte să-şi asume responsabilităţi şi nu lasă totul la întamplare…

A voastră Miruna

 Loading ...

Iniţialele dragostei

Mai întâi vă rog să ascultaţi cuvintele acestei melodii:

Se spune că iubeşti cu adevărat o singură dată-n viaţă. Ei, aş! Ar fi înfiorator de dureros dac-ar fi aşa. Ce-nseamnă “cu-adevăratul” ăsta? De ce nu pot să iubesc 10 bărbaţi? Uite c-am putut! Şi pe câţiva deodată! Platonic, neplatonic, ce mai contează? În final rămâne sertarul cu amintiri, de dragoste, că ai iubit şi că totul a fost reciproc, că n-ai stat să te mai gândeşti la prejudecăţile, morala şi invidia altora şi ai făcut aşa cum te-a dus pe tine capul şi că nu regreţi nimic. Pentru c-a fost ceva ce ai trăit la intensitate maximă, cu fiecare celulă a ta şi care ţi-a adus atâta satisfacţie încât, atunci când te uiţi în urmă, ai impresia că ai trăit poveşti, nu realitatea. I-am iubit pe L, pe B, pe G, pe doi de C, pe M, pe W si pe S (cu W a fost doar o iubire flamboiantă, de la distanţa, o iubire neconsumată cum s-ar spune… dar ce iubire!). Însă nu vorbesc acum despre asta. Cu L şi B au fost relaţii plăcute, iubiri “mari”, dar platonice. Cu G o iubire specială, din aia care te face să tremuri la ani distanţa… cu unul din C şi M cele mai tandre, dulci şi intense iubiri. Cu celălalt C, scurt şi nebunesc. Iar cu S prea puţin, prea târziu…

Tu te uiţi la ele şi nu vezi decât nişte iniţiale. Banale, ca oricare altele. Eu văd călătorii, zile şi nopti de reguli încălcate, de aşteptări, flirturi, telefoane, întâlniri, aeroporturi şi hoteluri.Nu mă aştept să fiu înţeleasă de cei care-au trăit iubiri cuminţi, cu întâlniri prin parc, trandafiri şi declaraţii siropoase. Dar măcar nu judecaţi ce nu înţelegeţi, că cineva s-a abandonat unor relaţii mai mult sau mai puţin convenţionale. Am avut nevoie să trăiesc nebuneşte ca să fiu fericită. După toate aceste trăiri şi iubiri am ales una singură, sunt femeia unui singur bărbat şi n-aş schimba niciodată asta.

Am iubit mult, dar nu ştiu dacă tot de-atâtea ori am fost şi îndrăgostită. Pentru că dragostea nu înseamnă numai freamătul fluturilor din stomac şi nopţi pierdute. Dragostea se probează în timp. Iar eu vreau să continui să iubesc. Aşa cum respir. Egal şi adanc. Pentru totdeauna.

Voi… cum iubiţi?

A voastră Miruna

 Loading ...

Scrisoare de dragoste

Am regăsit printre vechi e-mail-uri o scrisoare de dragoste, scrisă de “prima mea iubire”. A aşteptat smerită, înghesuită printre alte e-mailuri timp de 9 ani până să-şi scoată literele la iveală în faţa dumneavoastră. A fost o iubire interzisă, secretă, matură şi nebunească la cei 16 ani pe care îi aveam în acel moment.

Ar fi superb….
Să izbucnim cu toată ardoarea pasionată a sufletului nostru, să înfrângem toate rezistenţele şi să distrugem toate piedicile din calea marii noastre nebunii. Să fim mândri de curajul nostru absurd şi infinit şi să poenim în beţia acestui orgoliu şi a acestui extaz, spre ultimile culmi ale fiinţei, împinşi de setea marilor cuceriri şi de dorinţa ultimelor realizări.
Gestul nostru să fie o creaţie, un semn de lume nouă şi orice avânt să fie o misiune, precum gândul o poruncă. Nebunia noastră, intensă şi adâncă până la sublim să dezlănţuie o teroare dulce şi o nelinişte nemărginită, din vârtejurile căreia să crească flăcările vieţii noastre, prea vie pentru a nu arde şi prea dramatică pentru a nu exploda.
Nimic să nu oprească elanul de afirmare şi vieţile noastre să lase atâtea morţi în urmă, încât ultima noastră afirmare să răscumpere toate sacrificiile.
Suprema cucerire şi avântul absurd în lume să ne domine toate gândurile şi toate dorinţele, iar setea de lumi infinite să crească în măsura înălţărilor noastre.
Să nu ne clădim viaţa pe certitudini. Şi să n-o clădim, fiindcă nu le avem, iar noi nu suntem atât de laşi ca să ne inventăm certitudini stabile şi definitive….. Căci unde am găsi în trecutul nostru certitudini, puncte sigure, echilibru sau reazem? Nu ne trebuie certitudini, fiindcă ştim cum ele nu pot fi găsite decât numai în suferinţă, tristeţe, moarte. Nebunia noastră să consiste în a călca pe certitudinile ce se nasc în noi fără să le fi dorit.
Pentru că…
Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un singur om pe drumul vieţii?
Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se coboară la un nivel mai inferior.
Aş vrea să fiu numai rază şi zi, să mă înalţ în ritmuri sonore spre culmi de splendoare şi adâncimile de întuneric să nu mă poarte pe aripile unei muzici sumbre….Nu ştiu dacă lumina se ridică în mine sau eu mă avânt în lumină, nu ştiu dacă sunt lumină sau devin lumină….. Dar tremură în mine mănunchiuri de raze, flori de lumină, ca apariţii îngereşti şi plâng străluciri de lacrimi! Şi nu cad aceste lacrimi din mine ca stele dintr-un cer părăsit, dintr-un cer ce îşi topeşte în flăcări propriile înălţimi? Cum creşte lumina în mine şi se adună, cum devine lumina grea de prea multă strălucire şi cum se răspândeşte în mine asemenea timpului, a timpului care curge în mine!?
Când mă apucă dorinţa de tandreţe şi săruturi infinite, pentru a nu cădea în neliniştea unei voinţe care nu ştie ce vrea şi într-o măcinătoare confuzie de senzaţii contradictorii, încerc să-mi consum într-o fugă de mine însumi tot surplusul de energie şi de încordare nervoasă.
În momentele când absenţa iubirii mă doare, mă eliberez prin alte metode, prin alte căi.. coborând din ideal în realitatea mocirloasă.
Alerg fără ţel pe străzi şi risipesc prin fuga de mine în braţe străine obsesia imposibilului de realizat. Cheltuiesc, în fiecare clipă de realitate “găsită”, un sărut din miile pe care aş fi vrut să le dau într-o realitate “dorită” şi uit de toate femeile pe care iubirea mea ar fi vrut să le îmbrăţişeze. Săruturile se desprind din mine ca petalele dintr-o floare în furtună. Şi risipirea aceasta nu se aseamănă unei înfrângeri şi nici unei renunţări, ci miile de săruturi imaginare înseninează iluzoriu viaţa cu atâtea zâmbete, cu câte tristeţi ea a întunecat-o.
Şi totuşi…

În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este inexistentă.
Iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului şi a “principiilor” , se prezintă ca o stare fals-pură.
Atunci trăieşti iubirea ca iubire mentală, adâncindu-te până la înecare în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptos şi imaginar de fruct interzis, care face suferinţele fluide…. le topeşte într-o iluzie… până când sfârşitul vieţii îţi va demonstra că ai trăit degeaba… refuzând vieţii dreptul la realitate.

PS: Sper să nu mă judeci prea aspru pentru ceea ce am scris!

Numele autorului l-am şters intenţionat pentru a-i păstra anonimitatea. Pe viitor o să vă spun mai multe despre această iubire.

A voastră Roxana

 Loading ...

Încă visez (II) - Guest post

*continuare*

La început îi fu teamă să se întoarcă, să-şi îmbete ochii cu imaginea lui, ca într-un vis în care ţi-e teamă să nu faci un pas greşit care să spulbere iluzia. Însă, de dragul lui, îşi luă inimă în dinţi.

-Cătălin, în sfârşit!

Şi nu îşi mai putu stăpâni lacrimile. Îi sări în braţe şi îl strânse tare, ca şi cum ar fi avut o încercare nebună de a-l integra propriului ei trup. Deşi vroia să îl privească, să facă şi altceva, nu putea. Se rezumă doar la a-l ţine strâns. Şi a plânge cum nu o mai făcuse până acum. Lumea trecea, se uita la ei, dar lor nu le păsa. Nimic nu mai conta în acele momente, căci perna pe care amândoi o strângeau în braţe seara a luat în sfârşit chipul dorit.

-Linişteşte-te, sunt aici acum. A trecut, gata. Nu-mi place să te văd plângâng.

Nu ştia ce să mai spună pentru a o linişti. Aşa că o trase puţin, se uită fugitiv în ochii ei şi o sărută. Cuvintele lui s-au destrămat, lacrimile ei s-au oprit. Şi timpul parcă s-a oprit. Sau cel puţin ceasul ticăia doar când buzele lor se depărtau.

-Mai bine-o luăm din loc. Până la urmă, nu avem aşa mult timp la dispoziţie şi cred că amândoi vrem să profităm la maxim de el.

Ea încă nu era în stare să îi răspundă, aşa că încuviinţă din cap.

-Bleguţa mea, promite-mi că nu vei mai plânge vreodată! Nici măcar de fericire!

Lăsă privirea în jos şi din nou încuviinţă doar prin gestică. Nu aşa ar fi vrut să reacţioneze la prima întâlnire, dar pur şi simplu sentimentele îi scăpaseră de sub control. O luă de mână şi porniră la drum. Nu ştiau încă încotro, erau multe lucruri pe care vroia să i le arate. Nu ştia cu ce să înceapă, cu ce să termine.

-Suntem pe strada numită Parfumul teilor pentru că toţi copacii din zonă sunt tei. Să vezi ce frumos e vara, mirosul ăla care parcă te îmbată… şi se opri. Privirea lui o intimida oarecum. Nu ştia ce e în spatele acelei priviri, iar asta o neliniştea oarecum.

-S-a întâmplat ceva?

-De ce trebuia să se întâmple ceva? Te privesc şi eu în sfârşit şi nu mă mai satur. De câte ori mi te-am închipuit, de câte ori te-am visat, niciodată nu am crezut că realitatea poate să bată visul.

Iar ea roşi.

-Uite, chiar şi partea asta mi-am închipuit-o, dar niciodată atât de frumoasă.

Iar din vorbă în vorbă, din glumă în glumă, din sărut în sărut, timpul trecea. După ceva mers, ea îl opri.

-Aici stau eu. Având în vedere că ai mei sunt plecaţi weekendul ăsta, ce spui să pleci înapoi cu trenul de 5:00 în locul celui de 20:00?

-Nu mă aşteptam la o aşa propunere.. dar bineînţeles că mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, nici nu se pune problema. Eşti sigură că asta vrei?

-Dacă nu eram sigură, îţi mai propuneam?

-Nu, cred că nu… şi o sărută entuziasmat la gândul că, pentru o noapte, va fi a lui.

Nici măcar în vise nu sperase la aşa ceva. Era parcă trăia un vis pe care nici măcar nu îndrăznise să îl viseze. Până acum. Odată intraţi înăuntru, părea că s-au izolat de restul lumii. De parcă între pereţii acelei case era un univers diferit, universul LOR. Sărutări pasionale, şoapte la ureche, mângâieri tandre şi priviri adânci. De asta au avut parte la început.

A voastră CrissA

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Prima iubire

„Atunci când totul va fi povestit şi repovestit de mai multe ori , atunci când lucrurile prin care am trecut ,momentele pe care le-am trăit , paşii pe care i-am facut pentru el, se vor transforma în amintiri depărtate, va rămâne doar, pur şi simplu,iubirea adevărată ” P.Coelho

Se spune că prima iubire nu o poţi uita niciodată , în cazul meu aşa este. Prima iubire o cunoaştem când încă suntem prin genereală sau liceu , este pasul către o altă lume de cea a păpuşilor şi maşinuţelor , perioada în care suntem plini de iluzii, vise , veselie şi chiar considerăm că putem muta munţii din loc pentru acea pesoană.

Atunci când o întâlneşti te schimbi radical , te faci mai frumos, deja crezi că ai crescut îndeajuns încât să poţi iubi şi sa oferi totul. Se mai spune că prima iubire aduce şi prima decepţie , momentul în care nu mai eşti copilul de altadată , drumul spre maturitate. Citeşte mai mult »