Epoca de tranziţie (2)

Publicat în categoria Discuţii

V-aţi prins, cred, sunt un român frustrat. Mă disperă faptul că româncele nu ştiu cum să se alinieze mai repede la standardele internaţionale (să nu insultăm doar Europa), şi nu ştiu cum să-şi dea mai repede fustele peste cap la nişte vârste puţin spus fragede. Când eram eu în şcoala generală se purta „competiţia” pe teme oarecum legate de şcoală, nu de ultima modă: cine ia notă mai mare la olimpiadă (în condiţiile în care nu prea există noţiunea de meditaţii private, ci doar pregătire pentru olimpiadă cu profesorul de la şcoală, pregătire gratuită, în grup); cine înscrie mai multe goluri în nu ştiu ce meci cu nu ştiu ce şcoală în cadrul campionatului interşcolar de handbal. Acum se poartă competiţia de modă şi gadget-uri: „uite ce telefon minuscul am, încape în buzunarul bikinilor. Şi vezi ce roz cu picăţele e? Mi l-au dat ai mei cadou dragă că am reuşit să promovez clasa a IX-a”. Sau: „Ora de sport? Vai, vrei să-mi rup unghiile? ŞTII CÂT AM PLĂTIT PE MANICHIURA ASTA?!”. Ptiu să nu le deochi.

Am crescut cu Nadia Comăneci, Cristian Ţopescu, o profesoară de matematică în generală care îl avusese ca profesor în facultate pe A. Hollinger. Profesoara de sport din generală se numeşte Maria Constantinescu, câştigătoare (cu echipa) a câtorva medalii de aur la Campionatele Mondiale de handbal. Antrenoare mi-a fost colega de echipă a doamnei Constantinescu, Irene Naghy. Am crescut cu o bibliotecă de vreo 2000 de cărţi, mama fiind mare pasionată de literatură. Am învăţat să folosesc un dicţionar la 10 ani, când maică-mea a refuzat să-mi mai răspundă la întrebările de gen: „ce înseamnă <insert unknown term for a 10 year old here>”. Îmi aduc aminte că azi ziua în care mi-a spus pe un ton răstit în timp ce toca ceva verdeaţă în bucătarie: „Nu ştii unde este DEX-ul? Îţi spun eu. Cum intri în sufragerie, fix în faţă în bibliotecă e o carte mare, verde închis. Ia vezi, reuşeşti să o găseşti?”. Şi acum lângă birou, pe jos am un dicţionar la îndemână. Nu mai e DEX-ul, ci Dicţionarul Englez-Român al Academiei Române, ediţia a II-a. Da, ştiu, ce super tare sunt eu. Oare?

Este uimitor cum ne puteam descurca şi puteam excela ca naţie acum 20, 30, hell, 50 de ani… Mi-e groază să mă gândesc la naţiunea română de peste 20 de ani. Pur şi simplu nu văd nici o speranţă. Eu mă consider o persoană superficială, dacă dau de un domeniu nou şi nu mi se leagă lucrurile din prima, nu mă obosesc să aprofundez. Dar cred că dacă mă compar cu majoritatea copiilor din ziua de azi stau PREA bine.

Am uitat să menţionez, am lucrat într-o firmă multinaţională. Nu mai vreau. Nu-mi place să fiu privită de sus la mine acasă de un gigel oarecare dintr-o ţară europeană, mai vestică de felul ei, doar fiindcă el e mai şef decât mine, deci are automat dreptate. Deşi problema nici nu s-a pune că el e şef, ci că eu sunt româncă, deci sunt mai jos pe scara evoluţiei. Cu alte cuvinte, eu n-am cum să am dreptate. E adevărat, nu-s toţi aşa. Doar că ăia care nu-s aşa n-au nici ei pălării de şef. Un prieten mi-a zis acum ani buni că atunci când ceva nu-mi convine, să pun mâna să încerc să schimb lucrul ăla, că doar plângându-mă că nu-mi convine, nu schimb nimic. Aş adăuga acum: „Iar dacă ai încercat să schimbi şi nu se poate, vezi-ţi de drumul tău”. Aşa că le-am urat de bine, mi-am luat jucăriile şi am plecat!

Mă [beep] în ea de Europă, nu-mi place. Cu tot cu integrare! Că ne mănâncă tranziţia până ne integrăm…