Fiţele ieftine costă

Publicat în categoria Confidenţe

Vineri eram prin facultate şi cum mă plictisea îngrozitor profu de drept civil la curs, decid ca următoarea oră să mi-o petrec cu câteva colege din grupă la o cafea în barul facultăţii. Ştiam că facultatea noastră este una dintre cele mai scumpe şi plină de fiţe… dar nici chiar aşa!

Am ajuns în barul menţionat, ne aşezăm la masă, fiecare cu poveştile ei, până la un moment dat când intră în bar o tipă: blondă, cu un ruj roşu aprins, machiată pînă la Dumnezeu, fond de ten foarte închis (cu toate că pielea de pe gât şi mâini era albă), PENIBILĂ oricum. Se aşează la masa din dreapta noastră. Scoate un Nokia 8800 Gold, pe care-l aruncă în scârbă pe masă, apoi pachetul de ţigări Vogue. Stă ce stă , dă un telefon, apoi la vreo 5 minute apare un tip…

Cum nu aveam ce face, am ascultat discuţia dintre ei (îmi place să analizez persoanele din jur şi mai ales felul cum vorbesc).

Blonda: „Mi-am luat geantă.”
Tipu’: „De care?”
Ea: „L.V. (pentru necunoscători Luis Vuitton), eh cum sunteţi voi băieţii, poate nu ştii că e 2000 de €. Îţi place?!

Deja nu mai puteam să fiu atentă la ce se mai discuta, eram prea amuzată de situaţie. Încerc să mă uit la geanta respectivă să văd cam ce ar costa 2000 de €. Dar…. nu face nici măcar 10 euro, poate cel mult costă placa aceea aurie pe care scrie mare Luis Vuitton să vadă toată lumea câte îşi permite tipa…. În fine, gusturile nu se discută.

La puţin timp vin băieţii, colegii noştrii, tipii bucureşteni. Unul dintre ei umblă în acelaşi tricou: negru, mulat pe corp pe care scrie mare COBRA cu auriu pe spate, pantaloni de stofă şi nişte pantofi negri gen „lăutar”. Stă ce stă şi dacă tot venim în barul facultăţii şi la facultate să ne etalăm maşinile, hainele scumpe, genţile, ochelarii de soare, telefoanele, aşa şi el: a fost saptămâna asta la Milano, s-a săturat de magazinele D&G şi Gucci. Unde să mai facă şi el cumpărături? Dar el de-abia ştie să-şi scrie numele.

Poate vă mai amintiţi reclama la Cosmote, dacă nu mă înşel, unde o tipă blondă se dă jos dintr-un Mercedes alb, îmbrăcată în nişte peticuţe albe, cu cizme albe, în mijocul bălţii: aşa sunt majoritatea studenţiilor de la mine din facultate. În stilul ăsta. Păcat că ei se laudă cu accesoriilor, în loc să realizeze ceva, fără a cere bani de la mami şi la tati sau să se dea jos din maşini de lux şi să se laude, când ei au în buzunar 5 lei exact pentru un suc şi fumează ţigări de la alţii.

Poate mulţi credeţi că sunt oarecum invidioasă de-i comentez pe genul ăştia de oameni, dar chiar nu sunt. Doar că e foarte penibil să vezi juma de facultate cu genţi L.V., identice şi cine ştie câte sunt făcături, dar ele îmbrăcate din Piaţa Obor sau Sudului şi nu sunt capabile să discute ceva interesant decât despre câţi bani au dat pe accesoriile pe care le poartă.

Mai sunt şi genul ăla de fete care se plâng tot timpul din cauza banilor şi din când în când îşi mai cumpără câte un mic accesoriu pe care îl supraevaluează sau de cele mai multe ori poartă făcături .

Aşa că dragelor, păcat că vă daţi mult mai importante decât sunteţi… degeaba.

A voastră Oana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email

Aşa zic şi eu!

Publicat în categoria Discuţii

Bravo Adriana! Orice clipă prezentă devine trecută - aşa e şi în cazul iubirilor puerile. Şi eu am tot fost îndrăgostită când eram mică, chiar sufeream, plângeam, mă simţeam cea mai cea dintre toţi. La vârstă de 14-15 ani probleme cu părinţii, neînţelegeri, toată lumea îmi zicea a e doar o perioadă, eu nu şi nu, că la mine e cel mai grav, că la nimeni nu a mai fost aşa. Ba chiar, în generală am avut o dirigintă cu care m-am înţeles extrem de bine, şi cu care mergeam acasă în fiecare seară poentru a îmi povesti din experienţele ei de când era de vârstă mea. Mă regăseam întru totul! Era rebelă, nu ascultă, exact ca şi mie părinţii îi făceau planuri: tatăl ei zicea să dea la Medicină, iar mama ei zicea să dea la Drept. Se certau în fiecare seară fără să o întrebe vreodată unde vrea, iar după BAC a zis: eu vreau Litere. Ceea ce a provocat aproape un preinfarct.

La mine e un pic mai grav: tata vrea să dau la Academie, mama vrea unde în Craiova, numai să nu cheltuie bani cu mine prin alt oraş, dar mai e şi fratele care vrea să dau la Medicină, tot în Craiova, că doar o pupă pe mama în funduleţ în orice minut al vieţii lui. Iar eu, eu vreau Timişoara. Eu vreau limbi străine, comunicare, eu vreau să merg la cel mai bun prieten şi să rămân acolo. M-am îndragostit pur şi simplu de acel loc. Mai exact de râul Bega, de bancuţele de-acolo, de centru, de porumbei, de apa bună de izvor dintr-un loc ascuns doar al meu. Acum sper să nu fie doar vise şi să nu mă dau îndurerată că părinţii nu mă înţeleg.

Am cam deviat un pic de la subiect, dar ceea ce vroiam să evidenţiez este că viaţa nu poate fi frumoasă dacă nu ai probleme de care mai târziu să râzi cu gura până la ureche. Copii mei sunt sigură că vor avea mereu un cuvânt de spus în faţă mea, şi mereu îşi vor spune punctul de vedere. Nu vreau şi mă bucur că nu am fost o retardată ca fratele meu care să asculte întocmai ce zice părintele, să fiu mută, să zic „da ai drepate”, chiar dacă nu îmi convine. De ce să se numească adolescenţă, dacă nu ai probleme, dacă nu rişti să mai faci acele lucruri minore pe ascuns care în vremea aceea par cele mai importante din viaţă.

Em am avut cam 4 prime iubiri, la care visam în fiecare noapte, însă acum mă apucă un râs când îmi aduc aminte de acele clipe. Deşi am doar 17 anişori cred că încep să simt aceleaşi lucru pe care le-ai simţit tu când ai mers în facultate. Nu ştiu cum, dar sper că de data asta să mă dau mare că-ş deşteaptă şi chiar să fie adevărat, nu ceva de care să râd când îmi aduc aminte

A voastră Flori

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...