Chestiuni de familie

Publicat în categoria Confidenţe

Când mi-am informat părinţii că mă mărit, mama a luat-o ca pe o jignire personală. Adică vine un măgar care-i lasă fata gravidă şi mai are şi pretenţia să fie de acord să i-o dea?! După ce că n-are nici un ban, s-a lăsat de prima facultate pentru motive neserioase (ce aberaţie e aia “nu-i place”?), e pletos ca un câine vagabond şi fumează!… Bineînţeles, n-a spus nimic, numai că mama habar n-are cu ce se mănâncă diplomaţia. Dacă nu te place, trebuie să fii complet idiot ca să nu-ţi dai seama de asta. După ce am născut, a venit şi m-a luat acasă, profitând de nevoia de a avea un loc curat şi liniştit pentru aia mică şi de sesiunea zăoanului, şi n-aş putea spune că i-a convenit faptul că el a venit după mine. Luni de zile l-a tratat pe săracul om ca pe un musafir nepoftit. Politicos, la limită. A început să-i treacă anumite chestii cu vederea doar când s-a convins că sunt fericită şi că e un tătic bun.

Acum, la aproape unsprezece ani de la anunţul ăla, nici nu mă mai bagă în seamă decât ca să mă ia la rost că n-am făcut nimic de mâncare şi l-am lasat flămând. Sau că-l trimit pe el să plătească facturi şi să ia copiii de la şcoala sau grădiniţă, că-l exploatez care-va-să-zică.

Nu pentru că ar fi de modă veche (câte femei de cincizeci şi ceva de ani care sunt fan Paraziţii cunoaşteţi?), dar ei i se pare normal că femeia să facă de mâncare. E irelevant faptul că la talentul meu culinar am consuma cantităţi industriale de antiacide şi enzime digestive, eu trebuie să fiu aia de la cratiţă. Deşi de câte ori o întreb “cum se face aia?” răspunde întorcându-se (vorba poetului): “deci, Rosto, fii atent: căleşti ceapa….” Sau, în ciuda faptului că el lucrează de acasă, dacă şi când are chef, şi eu merg zilnic la un job şi jumătate, întreabă: “s-a odihnit Rosto în concediu?”. Niciodată nu ne cheamă la masă că a facut ceva ce-mi place mie, dar întotdeauna ne cheamă când face ceva ce-i place lui. Nu întreabă “Adri, ce bei?”, întreabă “aţi venit cu maşina?”, ca să-i poata da lui ceva. Nu mă iartă nici de-al naibii de sarcinile neplăcute, în schimb lui îi găseşte scuze şi motive ca să nu-l care la o înmormântare, de exemplu, pentru că ştie că detestăm amândoi întrunirile oficiale. Îmi cumpără laptop (de serviciu) şi mă întreabă a doua zi “i-a plăcut laptopul lui Rosto? Poate lucra pe el?”
Lămuriţi-mă şi pe mine: e cazul să mă supăr sau să fiu fericită că se înţeleg? Care-i mecanismul prin care cineva trece de la categoria “troagher” la categoria “îmi place de el”? Cum se face că de la “inamicul” se ajunge la “hai ajută-mă cu o treabă” de trei ori pe săptămână? Şi de ce soţul soră-mi n-a trecut prin fazele astea? O fi din cauză că el a fost întotdeauna tuns regulamentar?

Cel puţin cu tata treaba a mers la fel pentru amândoi: văzut pretendenţii, încercat miştocăreli şi intimidări de şantier, candidaţii nu pus botul, încercat să-i îmbete ca să-i facă de râs, nu reuşit, dat de lucru chestii mărunte de care s-au achitat cu brio, dat chestii mai importante, căpătat încredere progresiv - “hai ajută-mă”. Se şi vede că treaba stă la fel: Rosto e mai demn de încredere - are voie să stoarcă strugurii pentru vin, în timp ce cumnatu-meu e încă la stadiul “du-te şi mai adă un kil de zahăr”, sau “Dane, instalează-mi upgrade-ul” (adică zăoanu’, inginer de case) comparativ cu “Adi, cumpără-mi nişte cd-uri, stai că-ţi dau model” (cumnatu-meu fiind informatician probabil că a stricat mai multe cd-uri decât a văzut tata). E clar că încrederea aia vine în funcţie de vechime.

Poate că o fi la mijloc adevărul din celebra vorbă “omul când îmbătrâneşte ori se-ngraşă, ori prosteşte”, că tata s-a îngrăşat şi mama nu…

Ajutaţi-mă să înţeleg. Vă rog. Ca să nu vă întrebe fiică-mea, peste vreo douăzeci de ani, ce s-a întâmplat cu mă-sa de a început să-şi iubească ginerele.

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email

I’m back

Publicat în categoria Confidenţe

Tata are o vorbă: cel mai groaznic vin e “vin din concediu”. Mai ales dacă în concediu ai fost undeva unde era linişte.
Începe cu drumul: ai senzaţia ca e prea mare traficul, că maşinile trec prea aproape de tine, că toţi depăşesc ca nebunii, că-s prea multe cisterne şi tiruri, că semaforul stă prea mult pe roşu şi prea puţin pe verde, că bicicliştii sunt turbaţi, că banda ta e prea îngustă, că toţi pietonii trec pe roşu, babele merg prea încet…

Pe urmă ajungi acasă: frigiderul e gol, că nu erai nebun să laşi mâncarea două săptămâni şi să risti să te trezeşti cu cine ştie ce forme de viaţă pe-acolo, becul de la baie s-a ars, că l-ai uitat aprins, florile sunt supărate (dac-o prind pe cumnată-mea în următoarea săptămână o scalpez), e prea cald, că geamul n-a fost deschis de tot, praf, coşul de gunoi n-are sac (şi ce mă enevează că mă prind abia după ce am golit scrumiera), nici o firmă nu mai face livrări la ora aia şi pe deasupra mirosul de la mâţele blocului se ridică până la etajul trei.

Trebuie să faci un duş, să despachetezi (adică să goleşti bagajele la spălat, că nu facem la ora aia discriminări, mai ales ca Veta, maşina de spălat, nu ştie ca unele haine n-au fost atinse), să cauţi ceva de băgat în gură (misugei cu zahăr), să te cerţi cu zăoanu’ “ba tu trebuie să te duci după o cola rece, că io am făcut altceva” şi în general ai de făcut o serie de chestii care te calcă pe nervuţ mai rău decât de obicei.

A doua zi trebuie să te duci la o nuntă (1,2) (să nu-ţi imaginezi că poţi să-ţi revii după drum), aşa că de dimineaţă calci cămăşi, iţi dai seama că rockeru’ de zăoan n-are pantofi (cum prinde momentul, cum îi dă) şi tu n-ai ruj, spumă de păr, rimel şi fard (nu râdeaţi, că tot aveam ceva: eyeliner şi ceva foarte sclipicios de la fiică-mea) şi nici măcar o pereche decentă de ciorapi, so, iute la cumpărături. Şi nunta, după liniştea de la buni, să-ţi cânte un acordeonist din sud ceardaşuri şi braşoveanca, nu zic de cum i-au ieşit dansurile de pe la Cluj, căldura sufocantă dintr-o sală plină, scaunele acoperite cu porcăria aia de satin cu fundă la spate, ca să am eu de ce-mi înnoda tocurile… oh, god! Bine măcar că mi-au dat bere şi nu vrăjeli gen martini şi campari (au dat şi de-alea, dar au avut bunul simţ să întrebe înainte să-mi pună paharele în faţă). Dar de nuntă vă povestesc mai târziu, că să mă pot lăuda cât de sexy am fost.

Apoi vine criminala zi de luni, când ajungi la lucru şi începi să auzi: bine că ai venit, că trebuie să faci aia, şi aia, şi aia, şi să nu uiţi de aialaltă. Sun-o pe X, că te-a căutat de-a înnebunit, trimite şapte mailuri, că io nu ştiu cum, printează patrusutedemii de hârtii că io n-am vrut să mă bag în calculatoru’ tău…

Şi curăţă trei zile după isteţii care nu se pot abţine să facă mişto de proşti şi proştii care pun întrebări cretine pe forumuri.

Încă nu mi-am revenit. Vă rog insistent să n-aveţi pretenţii să scot ceva intelijent. O să ajung la concluzia că mai bine nu plecam în concediu ca să nu am de unde să mă întorc.

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email

credit foto