Iun
16
Publicat în categoria
Confidenţe Când încercam să adorm, prin mii şi mii de gânduri, întrebări fără răspuns pe care le aveam în minte, primesc un mesaj : „Când ai fost ultima dată fericită cu adevărat?” … era o prietenă de-a mea care şi ea se gândea la asta.
Întrebarea care m-a pus pe gânduri rău de tot şi nu m-a lăsat să dorm deloc. I-am răspuns simplu : ”de ce?” , iar ea mi-a dat răspunsul pe care îl simţeam şi eu destul de aproape : ”eu nu-mi amintesc momentul în care am fost fericită şi te întrebam pe tine”. E genul de întrebare care te pune pe gânduri şi te face să te gândeşti neîncetat până când găseşti un răspuns cât de cât plauzibil, pentru liniştea ta.
Acum … când ai fost ultima dată fericit(ă) cu adevărat?
A voastră Oana
Loading ...
Trimite acest articol prin email
Apr
07
Publicat în categoria
Discuţii Bravo Adriana! Orice clipă prezentă devine trecută - aşa e şi în cazul iubirilor puerile. Şi eu am tot fost îndrăgostită când eram mică, chiar sufeream, plângeam, mă simţeam cea mai cea dintre toţi. La vârstă de 14-15 ani probleme cu părinţii, neînţelegeri, toată lumea îmi zicea a e doar o perioadă, eu nu şi nu, că la mine e cel mai grav, că la nimeni nu a mai fost aşa. Ba chiar, în generală am avut o dirigintă cu care m-am înţeles extrem de bine, şi cu care mergeam acasă în fiecare seară poentru a îmi povesti din experienţele ei de când era de vârstă mea. Mă regăseam întru totul! Era rebelă, nu ascultă, exact ca şi mie părinţii îi făceau planuri: tatăl ei zicea să dea la Medicină, iar mama ei zicea să dea la Drept. Se certau în fiecare seară fără să o întrebe vreodată unde vrea, iar după BAC a zis: eu vreau Litere. Ceea ce a provocat aproape un preinfarct.
La mine e un pic mai grav: tata vrea să dau la Academie, mama vrea unde în Craiova, numai să nu cheltuie bani cu mine prin alt oraş, dar mai e şi fratele care vrea să dau la Medicină, tot în Craiova, că doar o pupă pe mama în funduleţ în orice minut al vieţii lui. Iar eu, eu vreau Timişoara. Eu vreau limbi străine, comunicare, eu vreau să merg la cel mai bun prieten şi să rămân acolo. M-am îndragostit pur şi simplu de acel loc. Mai exact de râul Bega, de bancuţele de-acolo, de centru, de porumbei, de apa bună de izvor dintr-un loc ascuns doar al meu. Acum sper să nu fie doar vise şi să nu mă dau îndurerată că părinţii nu mă înţeleg.
Am cam deviat un pic de la subiect, dar ceea ce vroiam să evidenţiez este că viaţa nu poate fi frumoasă dacă nu ai probleme de care mai târziu să râzi cu gura până la ureche. Copii mei sunt sigură că vor avea mereu un cuvânt de spus în faţă mea, şi mereu îşi vor spune punctul de vedere. Nu vreau şi mă bucur că nu am fost o retardată ca fratele meu care să asculte întocmai ce zice părintele, să fiu mută, să zic „da ai drepate”, chiar dacă nu îmi convine. De ce să se numească adolescenţă, dacă nu ai probleme, dacă nu rişti să mai faci acele lucruri minore pe ascuns care în vremea aceea par cele mai importante din viaţă.
Em am avut cam 4 prime iubiri, la care visam în fiecare noapte, însă acum mă apucă un râs când îmi aduc aminte de acele clipe. Deşi am doar 17 anişori cred că încep să simt aceleaşi lucru pe care le-ai simţit tu când ai mers în facultate. Nu ştiu cum, dar sper că de data asta să mă dau mare că-ş deşteaptă şi chiar să fie adevărat, nu ceva de care să râd când îmi aduc aminte 
A voastră Flori
Trimite acest articol prin email
Loading ...
Mar
17
Publicat în categoria
Dulce Timpul nu ne lasă vreme de gândit. Uneori mintea noastră devine gazdă pentru tot felul de idei neprevăzute în codul logicii comune şi astfel ne trezim zburând uşor , purtaţi pe aripi de secunde în locuri inedite , iar când realizăm că nisipul clepsidrei acelor momente s-a scurs de tot , ne dezechilibrăm subit şi topim în păreri de rău ceara minutelor.
De multe ori ne dăm seama cât de mult înseamnă pentru noi ceva , atunci când realizăm că-l putem pierde . Într-un fel , e o tendinţă de-a noastră de a regreta după ….
Cu timpul, toţi ne îndepărtăm uşor de acel ţărâm al inocenţei , în care visele se înfiripă şi aşteaptă să fie îndeplinite peste ani - copilăria , şi mai devreme sau mai târziu , nostalgia amintirilor ne va vizita sufletele. Nu va avea însă câştig de cauză când următoarea treaptă se cheamă ” Adolescenţă ”
Culeasă parcă din basmele cu ”voinici şi viteji” , cu fete frumoase , isteţe , adolescenţa este timpul afirmării propriilor idei ale copilului de ieri , e vremea primelor răspunsuri primite la întrebările chiar în subconştient puse , precum şi a dezvoltării originalităţii. Conflictul între generaţii vine şi el să îndârjească ”spiritul de luptător” al tânărului ce vrea să arate că are întradevăr ceva de spus, neputând sta pasiv şi să accepte doar ceea ce i se impune. Disputele pe teme variate cu toţi cei care nu se pot obişnui cu ideea că timpul a trecut ca o părere , lăsând în spate jucăriile şi acadelele , sunt doar mijoace de la trecere la un statut individual.
Adolescenţa nu se rezumă doar la vârsta socializării aspiraţiilor , a dificultăţilor de adaptae sau a independenţei excesive , devine mult mai mult , devine o stare de spirit care înconjoară cu vraja ei ciudată , care poate înălţa sau coborâ în acelaşi timp fără să lase drept de replică sau care dă tânărului posibilitatea de a-şi defini personalitatea , prin toate încercările inedite la care îl supune.
Neprevăzutul sau chiar riscul ne sunt prieteni în acest joc cu viaţa , în care noi ieşim de cele mai multe ori învingători , unde fiecare vis poate căpăta valenţe metaforice reale, iar orice iluzie este ocazia pentru momentele fermecătoare.
Numai că farmecul aparte al fiecărei clipe nu poate fi descris , ci doar simţit , căci conţine parcă ceva din bucuria încă netrăită a unei clipe anume, pe care ne-o dorim, deosebită şi care poate fi specială, în aşa fel gândurile pot influenţa uneori realitatea.
Aşa e cel puţin în adolescenţă …
A voastră Oana
Trimite acest articol prin email
Loading ...
