Un colţ de rai

Întotdeauna am fost atrasă de colţuri. De parcă ar fi oferit siguranţă, de parcă m-aş fi ascuns. Desigur că acel cititor ce pretinde a ştii năravurile unei femei, m-ar cataloga drept „una care vrea să pară mai slabă”, căci indiferent de postura ce o încheagă într-un colt, insul pare mai mic. N-am cunoscut… N-am întrezărit niciun bărbat atras de miniaturi (asta dacă excludem lenjeria intima pentru bebelusi aruncată peste corpul unei femei mature). Acest lucru face un bărbat perfectionist? „Maximalist” ? În fine, ce e perfecţionismul? Pură dorinţă (deşi înclin către conştiinţă) de a fi perfect: nici bun, dar nici rău, nici frumos, dar nici urât, nici deştept dar nici prost, nici, dar nici. Sau mă înşel ? Perfectul constituie îmbinarea angulara şi complex structurată a psihicului cu fizicul; o completare şi relaţionare reciprocă între Yin şi Yang. Perfect ca un colţ.

Ce ar putea semnifica unghiul de 90 de grade? De ce 90 şi nu 127 de grade şi 34’ ? De exemplu, între şinele de tren, oriunde te-ai deplasa, în orice COLŢ al lumii, nu este o distanţă exactă, dar este constantă. Totuşi, chiar dacă sunt colţuri cu măsuri mai largi, colţuri ce depind, ce se agaţă de arhitectură ca de o mână din Rai, ele iau forma abstractului, neobişnuitului, şi îşi depăşesc fondul. Imaginaţi-vă o cameră fără colţuri. O cameră rotundă. Cerc. Cum e? O cuşcă, o învârtire în neant - incognito. Perfecţionismul, deci, se simte atras de „femeia-colţ”, de exactitatea unei picături de ploaie.

Raiul fără perfectul unui ceva, nu este. A fi sau a nu fi? Aceasta este întrebarea. A nu fi Rai, e Iad. A fi Rai e colţ, minimalizarea a tot ceea ce zboară şi ne înconjoara. Un colt de Rai… Nu e pleonasm ?

A voastra Andreea

 Loading ...

 Trimite acest articol prin email

credit foto

Scrisorile (de dragoste)

Comunic mult prin scrisori. Pentru că îmi place! Când vreau să mă relaxez, îmi iau o foaie şi scriu. În urmă cu ceva ani, comunicam cu o bună prietenă, care este din acelaşi sat cu mine la bunici, dar locuim în oraşe diferite. Ne scriam de câte ori aveam câte ceva de povestit, de câte ori găseam câte o coală pe masă. Am trimis o scrisoare, nu am primit raspuns, am trimis-o şi pe a doua, nimic, am mai încercat o ultimă dată până am aflat că tipa se mutase din ţară din cauza unor neînţelegeri între părinţii ei care erau despărţiţi. Nimeni nu mai ştie nimic de ea! Mă întreb oare ce mai face?

De curând, am început să corespondez şi cu iubitul meu (fiind din alt oraş). Nu ne scriem foarte des, am doar 3 scrisori de la el, însă le păstrez cu cel mai mare drag. Nu sunt scrisori de dragoste, nu sunt scrisori indescifrabile, sunt scrisori pe care le poţi citi de n şi n ori şi nu te plictiseşti. Sunt scrisori în care sunt surprinse toate momentele amuzante şi plăcute.

Deşi toate aceste lucruri le discutăm şi la telefon şi pe internet şi când ne întâlnim, în scrisori prind altă valoare. Sunt mai amuzante, ştim că vor rămâne întipărite ani şi ani acolo şi ne vom aduce aminte cu mare drag. Scrisorile trebuie să fie simple, dar să ai ce descoperi în ele. Trebuie să le priveşti de două ori înainte de a îţi da seama de idee (la noi chiar se aplică, pentru că amândoi scriem urât şi nu prea ne înţelegem scrisul ).

După ce am văzut împreună filmul „Notebook”, care este romantic, am hotărât noi, mai exact eu am promis că voi scrie 365 de scrisori, adică în fiecare zi câte una. Bineînţeles că nu m-am putut ţine de promisiune, aşa că i-am promis că în perioada BAC-ului va primi mereu câte o surpriză. Zis şi făcut. Am pus un plic mare unde se afla o mare supriza (el urmând să afle când va ajunge acolo).

Scrisorile te apropie de persoana cu care comunici, chiar dacă nu e acolo. Scrisorile redescoperite şi citite după ani şi ani îţi umplu sufletul de bucurie, hârtia care se îngălbeneşte capătă o autencititate istorică, iar fiecare rând te ajută să vezi cum gândeai în clipa de faţă.

Îmi place să scriu scrisori, chiar dacă nu îmi înţelege nimeni scrisul. Îmi place „să chinui” oamenii cu asta şi să îi văd cum se chinuie să înţeleagă. Îmi place să îmi privesc dosarul din sertar plin cu scrisori. Sper doar să se întregească şi să am parte de mai multe.

Îmi place mult ideea filmelor care adoptă scrisorile, fie ele scrisori trimise de pe frontul de lupta, fie ele scrisori de dragoste: „The Lake House”, „Notebook”, „PS I love you”. Cel puţin se face apropierea de o epocă destul de îndepărtată şi veche. Am uitat să precizez desenele Tom&Jerry, cand Tom îi scrie scrisori de dragoste iubitei lui, cu o pană înmuiată în cerneală (am imaginaţie, nu-i aşa  :lol: ?)

Dacă cineva se plictiseşte şi nu are ce face acasă, să-mi zică, putem conversa prin scrisori  :mrgreen:

A voastră Flori

 Loading ...

credit foto

Feminismul

FEMINÍSM s.n. 1. Mişcare socială care urmăreşte dobândirea egalităţii în drepturi a femeilor cu bărbaţii. ♦ Doctrină care propagă emanciparea femeii şi extinderea drepturilor ei. 2. Stare patologică caracterizată prin dezvoltarea la bărbat a caracterelor sexuale feminine. [Cf. fr. féminisme].

MISOGINÍE s.f. (Livr.) Atitudine a misoginului, ură faţă de femei; misoginism. – Din fr. misogynie.
MISOGÍN, -Ă, misogini, -e, s.m., adj. (Livr.) 1. S.m., adj. (Bărbat) care urăşte femeile. 2. Adj. Care manifestă, exprimă ură faţă de femei. [Var.: misoghín, -ă s.m., adj.] – Din fr. misogyne, germ. Misogyn.

A nu se confunda feminismul ca antonim al misoginiei (corect spus şi misoginism). De aceea am pus mai sus definiţiile celor două termene, ca să fie clar despre ce discutăm. Nu o să deviez de la subiect bătând câmpii despre misoginism, acesta putând fi un subiect pentru un alt articol, ci o să ma concentrez mai mult asupra a ceea ce înţeleg EU prin feminism.

Mă lovesc adesea de concepţiile unor bărbaţi cum că aş fi o feministă înrăită, doar pentru că îi contrazic şi “mă iau în gură” cu ei. Cum zice şi definiţia feminismului de mai sus, atitudinea mea de “certăreaţă” (cum o interpretează unii) nu are nimic a face cu feminismul. Sunt de acord că unele meserii sunt dedicate în întregime bărbaţilor. Nu încerc să mă amestec în treburile lor de mecanică sau de inginerie. Până şi faptul că am învăţat singură să instalez un windows, să formatez un calculator, să cunosc nişte piese hardware ale PC-ului este văzut de unii bărbaţi ca un act masculin din partea mea. Am învăţat de nevoie, fraţilor. Nu suport să par neputincioasă când calculatorul decide că s-a săturat de personalitatea mea şi să sun pe nu-ştiu-care prieten IT-ist la o oră indecentă că am eu o problemă. Acum, fără modestie, spun că ştiu mai multe despre acest subiect chiar şi decât logodnicul meu, iar masculinitatea lui nu se simte deloc ameninţată de faptul ăsta. Ba chiar îmi cere ajutorul când se confruntă cu o dilemă calculatoricească.

Feminismul, zic eu, a căpătat un aspect deja exagerat, atât din cauza câtorva feministe înrăite, cât şi din cauza misoginilor. S-a exagerat pe principiul ăsta până la a ajunge în final în faţa ideii că femeile nu au nevoie de bărbaţi deloc. Schimbă ele becurile, bujiile, tund gazonul, bat cuie, fac politică, trag pârţuri, râgâie, lasă părul pe picioare să crească asemenea Pădurii Letea, nu se pensează, se uită la meci etc.

Haideţi, fetelor, zic eu, o dăm în diverse. O femeie este în esenţă “sexul frumos” numit şi “sexul slab” de nu ştiu care misogin. De ce să exagerăm în exprimarea feminismului? Noi suntem graţioase, aromate, îngrijite, delicate, mămoase. De ce să nu ne simţim bine în pielea noastră doar pentru că urâm misoginii şi trebuie să le arătăm noi lor?

Cosmetizarea noastră a pornit tot din antichitate, dar nu că aşa ne-au impus bărbaţii, ci pentru că acesta era atuul nostru de a reuşi să răzbatem cât de cât în societate cu unele idei, chiar dacă păreau a veni din partea bărbaţilor. Ne cosmetizăm pentru a MANIPULA bărbatul. Corect? Vrem să îi apărem cât mai tentante, cât mai aţâţătoare, să îi dăm cu pletele mirositoare a piersici pe la nas lăsându-l suspinând. Asta înseamnă putere. Multe dintre noi nu ştiu să folosească această putere în scopuri benefice acceptate de ambele părţi: atât feminină cât şi masculină.

Ei sunt conştienţi că pentru sacrificiile noastre estetice ei sunt datori să schimbe o butelie, să ne urce sacul de cartofi de 50 de kile’ în casă, să ducă gunoiul, să spele maşina, să ne alinte de Valentine’s Day, 8 Martie, Crăciun, ziua noastră, ziua în care ne-am cunoscut, ziua mariajului şi câte şi mai câte. De aceea se şi simt datori să aducă mai mulţi bani în casă, să pară că fac mai multe eforturi în a întreţine financiar familia, tocmai pentru că noi facem mâncare, noi facem curăţenie, noi facem cafeaua dimineaţă, noi băgăm rufele în maşina de spălat etc.

Aceste aşa-numite “sacrificii estetice” pe care le facem noi, femeile, sunt pur şi simplu din concurenţă. La fel cum fac şi bărbaţii. Şi ei (nu toţi) sunt atenţi să aibă unghiile tăiate, să miroasă cât mai atrăgător, să nu fie ciufuliţi, să aibă pantalonii călcaţi, să nu le miroasă gura şi picioarele şi altele. Dar asta (am observat) până îşi cuceresc partenera. De aceea trebuie să le mai aducem aminte din când în când să facă duş sau să-şi taie “copitele” de la picioare.

În mod analog, şi femeile se dichisesc tocmai ca să atragă “bărbatul ăla bunu’ ”, cât să iasă măcar la o întâlnire şi să vadă că nu suntem frumoase da’ proaste. Să vadă că ne duce capu’, şi că ar fi un fraier să ne piardă. Este un dans de “curting” până ajungem cu inelele pe deget. Apoi se cern uşor-uşor toate responsabilităţile şi personalităţile fiecăruia. Căci, nu-i aşa, cu toţii purtăm o mască la început, până vedem dacă celălalt ar putea să ne accepte cu ţăcănismele noastre cu tot.

Părerea mea este, totuşi, că în societatea contemporană s-au echivalat cât de cât drepturile femeilor cu cele ale bărbaţilor, şi că puţinii misogini care au rămas nu au decât să se certe parte în parte cu feministele deja masculinizate care mor cu sutienul ars în mână şi să-şi ia o “Vasilică” de la ţară să le fie nevastă, că numai pe acolo mai găseşti femei crescute în doctrină misogină. O femeie deşteaptă ştie să profite de misoginismul oricărui mascul.

A voastră Roxana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Prietenia

V-aţi întrebat vreodată ce e prietenia adevărată şi în ce constă? Oare aceasta chiar există? Prietenia începe de la o simplă amiciţie, prin comunicare şi încredere. Am putea porni cu o mică definiţie: prietenia este legătura strânsă între două sau mai multe persoane bazată pe încredere deplină, sinceritate şi cel mai important lucru… respect.

De curând am realizat că indiferent câţi prieteni am, dacă pot fi numiţi aşa sau cel mai bine spus amici ori simple cunoştiinţe, nu ştim mai nimic unul despre altul, cu atât mai puţin să ajungem să folosim cuvintele „sinceritate”, „încredere” etc. Toate persoanele pe care le-am considerat prietene până la urmă au ajuns să mă dezamăgească.

O tipă, care era cea mai bună prietenă a mea, mi-a spus: „De persoane trebuie să te foloseşti, îţi vezi interesul în fiecare persoană, apoi o arunci”. Şi atunci marea întrebare: oare şi prietenia noastă a vazut-o la fel din moment ce după un timp nu a mai dat nici un semn de viaţă?

DA. Ăsta-i adevarul. Astea sunt persoanele în care noi avem încredere, ne spunem toate secretele, dorinţele, ajungem să facem anumite compromisuri ca lor să le fie bine. Pentru ce?! Pentru că genu ăsta de oameni să-şi bată joc de sinceritatea noastră. Să mai povestesc despre „prietenele” mele? Când au nevoie de ceva sună, iar eu sar de fiecare dată, indiferent dacă am treabă sau nu pot ieşi, fac cum fac şi fug repede, însă dacă eu sun … nimeni nu are timp, trebuie să mănânce.. sau cea mai penibilă scuză : „să termine telenovela”. Mai sunt motive de genu „nu am auzit telefonul, îl am pe silenţios ”. Voi chiar credeţi? Nici eu.

Fiecare persoană pe care o cunoaştem, ne face să credem în ea, ne dezamăgeşte, lasă o oarecare amprentă în viaţa noastră, iar după plecarea ei niciodată nu vom mai fi aceiaşi. Aşa ajungem să ne schimbăm şi să nu aveam încredere în persoanele din jurul nostru atât de mult.

Dar suntem toţi până la urmă la fel: ne formăm unul pe altul, ne minţim, apoi reflectăm puţin, ne spunem că nu vom mai accepta, stăm supăraţi vreo 2 zile şi ajungem să ne confensăm aceleiaşi persoane, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Totu-i ok, apoi o luăm de la capăt.

Însă cea mai tare relaţie de prietenie a mea, este cu un băiat. Mulţi spun că nu are cum să existe prietenie sinceră între un băiat şi o fată, deoarece până la urmă se sfârşeşte prost, că unul dintre ei ajunge să se îndrăgostească de celălalt fără să vrea. Eu nu prea cred asta , dar acum depinde şi de situaţie. În cazul meu chiar nu are cum să se întâmple. Ne considerăm aproape fraţi.

A voastră Oana

 Loading ...

Încrederea în sine

De fiecare dată când încercăm să facem ceva ne întrebam: sigur o să fie bine ? sau, dacă nu îmi iese cum mi-am propus?

Încrederea în sine este felul în care obişnuieşti să gândeşti despre propria persoană,aprecierea proprei persoane ,prin gândirea pozitivă - vă determină succesul datorită puterii de a prevedea ceea ce îţi va putea influenţa speranţele, aspiraţiile, acţiunile şi neprevăzutul din planurile tale.

De multe ori tot auzim de la parintii noştrii : „ai luat notă mică, normal … eşti proastă , nu ai luat examenul x … eşti proastă” sau în momentul în care ne ducem la parinţii noştrii plini de idei, aşa cel puţin sunt ai mei, de fiecare data îmi prezintă partea proastă… „dacă aş fi în locul tau nu aş face aşa pentru că nu e bine” şi atât. Dar niciodată nu mi-au dat o idee mai bună de face altceva decât ceea ce mă gândisem, doar mi-au tăiat avântul ăla pe care mi-l luasem.

De cele mai multe ori cuvântul „prost/proastă” îl auzim şi în cercul nostru de prietenii „mă, dar mare prost mai eşti” , „hai să-l sunăm şi pe prostu’ ăla de X ” etc. De cele mai multe ori acest cuvânt te pune pe gânduri când eşuezi în ceva, mai ales dacă îţi este repetat mai mereu de părinţi … „sunt proastă, am picat examenul, au dreptate ai mei ”.

De curând am întalnit un om, un bărbat mult mai mare ca mine, care m-a facut să văd lucrurile altfel. Încrederea care mi-a acordat-o şi micile complimente pe care mi le facea de fiecare dată când ne întâlneam m-a facut să vad altfel lucrurile, să am încredere în mine

Am început cu gândirea pozitivă, deciziile proprii, apoi treptat treptat mi-am recâştigat âncrederea în mine. De fiecare dată când îmi propun ceva reuşesc, pentru că gândesc pozitiv, apoi dacă ar fi să eşuez… tot răul spre bine.

Încrederea în sine este singura care îi poate ajuta pe oameni să meargă mai departe, indiferent de ce trăiesc.

A voastră Oana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...