Şpagă

Fac ce fac şi tot de belele dau. Azi, marţi, nu a fost o zi extraordinară. Se zice că marţea sunt 3 ceasuri rele. Ehh… eu am avut unu şi foarte rău. Eu fac Giurgiu-Bucureşti cam în fiecare zi, aşa şi ieri. Am ajuns la facultate, am suportat cele 4 ore de psihologie judiciară şi, ca tot omu, să vin spre casă, spre Giurgiu.

Încerc să scap din aglomeraţia de la City Mall, singurul semafor pe care-l întalnesc, şi pornesc spre Giurgiu. Trec de câteva sătuce până când, după vreo 20 de km, vine Poliţia după mine. Mă depăşeşte, trage în faţa mea, mă opreşte pe mine şi pe încă un tip.
”Actele la control.” Dau actele şi îmi spune să aştept. Stau vreo 5 minute în maşină. Între timp ei vorbeau cu celălalt tip. Se apropie unul dintre poliţişti de maşina mea.

”Domnişoară vi se suspendă permisul pe 3 luni! Aşteptaţi să scriu procesul verbal şi vă chem să semnaţi.”
Foarte nedumerită de ce am făcut, întreb: ”De ce mi se suspendă permisul?” El: ”Aţi trecut pe trecerea de pietoni fără să acordaţi prioritate.” Mă uit lung la el şi pleacă. Între timp pleacă şi tipul care fusese oprit odată cu mine. mă cheamă la ei la maşină, iar aici vine partea cea mai interesantă.

„Sunteţi conştinetă că vă iau permisul pe 3 luni şi primiţi amendă de 600 lei ? O să o plătiţi?”

Mă uit nedumerită. „Da, am să o plătesc.”

Ei se uitau ciudat la mine. „Dar sigur o plătiţi?”

„DA!”

Ei : „Atunci îmi pare rău că vă las fară permis. V-am mai văzut trecând pe aici. Unde lucraţi?” în timp ce se uitau pe acte.

Eu: „Nicăieri, sunt studentă.”

Unul dintre ei, mai cu tupeu: „Păi şi cum o rezolvăm că… te las pe picioare.”

„Eu : ”Asta e… nu am ce face.”

El : „Hai, dă 6 milioane şi rup procesu’ verbal.”

Hmmmm… În momentul ăla nu ştiam ce să fac : bani nu prea aveam la mine, nu-mi venea să cred că poliţia îmi cere şpagă! Mă uit lung la ei şi încerc să le explic că nu am 6 milioane la mine, că nu umblu cu atâţia bani după mine.

El (cel cu mai mult tupeu): ”Atunci cum rezolvăm? Mergem undeva? Bem ceva?” Deja mintea mea nu mai procesa bine. Nu-mi venea să cred! Erau totuşi nişte oameni ai legii. Vroiau să mă culc cu ei? Sau… ce? Poate mi s-a părut. Să scap îmi aduc aminte de cei 100 de dolari care-i aveam în portofel şi le spun că am doar 100 $.

El: „Cam puţin… dacă erau măcar euro…”

Eu: „Alţi bani nu am şi nici nu am de unde să fac rost.”

El: ”Hai adu banii dar să nu te vadă nimeni!”

Mă duc îngrozită spre maşină şi aduc banii. Primesc actele şi îmi aruncă un jegos ”te pup”. Am plecat îngrozită, nu ştiam ce să fac, să sun la poliţie? Să opresc în următoarea localitate la poliţie? Mi-am continuat drumul spre casă, încercând să mă calmez. Numai dădusem ŞPAGĂ niciodată şi nu am crezut că mi se poate întâmpla mie asta. Oare cel dinaintea mea câţi bani i-o fi dat?!

A voastră Oana

Buni

Buni are 84 de ani, merge în pasul ştrengarului cu furca-n spate, calcă desculţă prin toate bălţile de pe drum (se şi întoarce dacă a ratat vreuna) şi sare gardul la vecina că durează prea mult să iasă la drum, să meargă pană la poarta vecinei şi să intre. Se enervează când alte babe pun sare pe gheţuşul făcut de copii şi merge la biserică doar ca să facă mişto de popă.

Când vin pisăloagele în vizita are un stil unic de a le scoate afară: le povesteşte, le tot povesteşte, mergând spre poartă, le scoate în drum povestindu-le şi la un moment dat dispare. E criminal sa vezi babele care stau in mijlocul drumului, uimite, “oare cum am ajuns aici? că parcă voiam să-i mai spun ceva…” şi le e ruşine să se întoarcă. Stau acolo câte un minut, două, gândindu-se, şi pleacă la fel de nelămurite.
Când eram mică, se certa cu noi toată ziua. O văd acum cum se ceartă cu copiii mei şi imi dau seama câtă plăcere îi face să-i provoace, ca să poată să-mi spună dup-aia că-s răi de gura ca mă-sa. Buni a mea se ceartă cu tot ce mişcă, cu oala de pe sobă “da’ ce te stropşeste?”, cu găinile, cu porcul, cu pisicile, cu câinele… Strigă odată “obraznico!” şi toţi fug să se ascundă - câinele în coliba lui, pisicile sub paturi, găinile în şură, ţărcile la vecini, cred că şi muştele o taie de-acolo.

Tot satul îi ştie de frică. Nu pentru că ar fi rea, sau pentru că se ceartă cu ei, ci pentru că e atat de sarcastică si ironică încât niciodată nu ştiu bieţii oameni dacă vorbeşte serios sau face mişto, şi toţi prietenii mei care o cunosc o iubesc. Când a venit prima dată la mine după ce m-am căsătorit, stăteam într-un apartament închiriat împreună cu cumnata mea şi cu prietenul ei de atuci (soţul de acum). Buni se plictisea în casă, aşa că-şi căuta de lucru, ne facea de mâncare, şi tocmai ne făcuse un popricaş cum numai ei ii iese, când a venit de la şcoală cumnatu’meu, şi i-a pus omului mâncare în blid. Săracu’, s-a ars groaznic, şi în loc de compasiune s-a trezit că-i spune “da’ cum sa frigă, că de-abia am luat-o de pe foc?!” cu o uimire atât de sinceră, că bietul copil nu ştia cum să reacţioneze, i se părea imposibil să facă batrana mişto de el, da’ nici în serios nu putea s-o ia. Şi-n ziua de azi merge mai cu plăcere la buni decât acasă la bunică-sa.

Nu-i timidă deloc, intră în vorbă cu oricine, fără sa fie băgăreaţă, şi ştie şi cum să-i taxeze pe băgăreţi, ca sa le treacă ideile tâmpite. Dacă ai noroc şi te place, râzi până te doare burta. Şi nu de la scoruşe.

Are un talent extraordinar de a “citi” omul, e un psiholog înnăscut, cu şapte clase, şi n-o poţi prosti oricât de mult ai încerca. În schimb ea profită fără ruşine de imaginea de “bătrână venerabilă” ca să te ducă de nas unde vrea, şi reuşeşte să te învârtă cum vrea, asta în cazul în care nu cedezi nervos.

A voastră Adriana

 Loading ...

Din studenţie

Când am intrat la facultate şi m-am dus în alt oraş am fost entuziasmată. Eram “de capul meu”, nu mă lua nimeni la bani mărunţi (”unde-ai fost până la ora asta, că-i întuneric afară de juma’ de oră!”, “cu cine te duci? ce-i mă-sa? ce-i tac-su? învaţă bine?” etc), nu-mi lăsa nimeni de lucru (”să cureţi cartofi, să întinzi hainele, să duci gunoiul şi să aspiri”), nu mă întreba nimeni ce teme am, dacă am învăţat… rai, nu altceva. Eram în al nouălea cer, plecam şi veneam când voiam, cu cine voiam, unde voiam, şi nu-mi imaginam că poate exista o viaţă mai bună. Stăteam în chirie la un fel de unchi cu o prietenă de familie şi nu-mi doream nimic mai mult.

La un moment dat respectivul unchi a declarat că vinde apartamentul, aşa că vâju cu fetele în camin. Bine, s-a dovedit până la urmă că problema lui era că nu mai avea unde să-şi aducă mândrele, dar asta e deja irelevant, important e că a fost musai să plecăm cu căţel, cu purcel în cămin. N-aş putea spune că m-a supărat chestia asta, dar nici pe departe nu mi-aş fi imaginat că abia atunci începe sa fie cu adevarat frumos şi că prietenii din perioada aia vor fi cei mai buni din lume ;).
Îmi plăcea în complex, aveam permanent senzaţia că sunt în tabără la mare. Adoram mirosul de săpun şi şampon care domnea pe holuri, şlapii târşiţi în drum spre cameră, gălăgia din oficiu, cetele de fete oprite la o bârfă pe hol; dormeam ca un lemn, îmi ţineam hainele în valiză (ultima venită, deci n-aveam dulap) şi încercam din toate puterile să socializez şi eu cu lumea (timidă şi sălbatică, deh).

Apoi au început parţialele, şi s-au umplut sălile de lectură de n-aveai loc să arunci un creion şi, de altfel, să te ferească Dumnezeu să scapi unul pe jos - ce priviri îţi împuşcau medicinistele…
Aşa că, având în vedere faptul că eu vorbesc singură (mai precis înjur) şi am tendinţa să-mi împrăştii cursurile peste tot când învăţ, trebuia să mă duc la sala aia de lectură doar noaptea, mai precis după 12-1.

Într-o noapte mă hotărăsc eu că ar fi cazul să nu mai frec menta şi să pun mâna pe carte, îmi fac un kil de cafea, îmi strâng şatra şi mă duc să mă apuc de toceală. Dezamăgire (şi nu prea, că nu pot să spun că dădea pe-afară cheful de învăţat din mine): mai erau vreo trei gagici în sală, şi printre ele şi o colegă de-a mea. Citesc eu pe mutra ei chef de învăţat ca al meu, o întreb politicos dacă nu vrea o cafea, ea vrea, îi umplu stacana şi ieşim pe hol, că nu se poate cafea fără ţigară. Pe hol ne-am apucat de povestit, de amintiri din liceu, de foşti colegi, de actuali colegi… ne şi găsisem, naiba ştie cum, campioanele căminului la bătut din gură, scorpii cinice şi fără respect. Când am văzut noi că s-a golit sala, ne-am dus să ne apucăm de lucru, doar aveam examen la chimie analitică, dar ne-am prins repede că în condiţiile alea nu se poate învăţa: se terminase litrul de cafea, şi nu mai aveam nici ţigări.
Eu mă duc să mai fac un litru, ea se duce să ia ţigări. Acu, dacă aveam provizii, trebuia să le şi utilizăm, aşa că ne-am aprins ţigările şi ne-am umplut cănile şi ne-am apucat cu drag şi spor de… bârfe, că doar nu era să ne apucăm de învăţat.
Pe la 4, ajungem la concluzia că n-are nici un sens să ne mai obosim, oricum nu ne mai intra nimic în dovleac, ce-o fi, o fi, şi că ar fi mai bine să ne ducem la culcuş, măcar să ne trezim la timp. Eu, huhurez de felul meu, declar că mai rămân, poate-poate se prinde ceva de mine, ea se duce în camera ei. Sigur că nu s-a prins nimic, aşa că până la urmă mă duc şi eu spre cameră, şi mă opresc la uşă lovită drept în cap de-o revelaţie: dacă io mă culc la 5, cine naiba se mai trezeşte la 7? Nimic de făcut, decât să mă întorc în sala de lectură şi să aştept să treacă vremea, mai fac o fiţuică, mai pun un curs în ordine…
Pe când munceam eu mai cu spor, aud că se deschide uşa. Mă întorc şi-mi văd colega în prag, cu nişte ochi cât cepele, injectaţi şi roşii
- Să-ţi f#ţi cafeaua!… Mai ai? Mere dracu la examen!

Aşa mi-am cunoscut cea mai bună prietenă. De altfel, în cămin mi s-au întâmplat cele mai bune lucruri din viaţa mea, aşa că, fraţilor, dacă mergeţi la facultate, faceţi un efort şi staţi in cămin, ca sa nu treacă studenţia pe lângă voi.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Prima iubire

„Atunci când totul va fi povestit şi repovestit de mai multe ori , atunci când lucrurile prin care am trecut ,momentele pe care le-am trăit , paşii pe care i-am facut pentru el, se vor transforma în amintiri depărtate, va rămâne doar, pur şi simplu,iubirea adevărată ” P.Coelho

Se spune că prima iubire nu o poţi uita niciodată , în cazul meu aşa este. Prima iubire o cunoaştem când încă suntem prin genereală sau liceu , este pasul către o altă lume de cea a păpuşilor şi maşinuţelor , perioada în care suntem plini de iluzii, vise , veselie şi chiar considerăm că putem muta munţii din loc pentru acea pesoană.

Atunci când o întâlneşti te schimbi radical , te faci mai frumos, deja crezi că ai crescut îndeajuns încât să poţi iubi şi sa oferi totul. Se mai spune că prima iubire aduce şi prima decepţie , momentul în care nu mai eşti copilul de altadată , drumul spre maturitate. Citeşte mai mult »