Sora perfectă

Publicat în categoria Sfaturi

Sa presupunem că ai 18 ani, nişte părinti care vor să crească o doamnă adevărată şi o soră mai mare, pe care au reuşit s-o educe cum au vrut. Să mai presupunem că ideea de „doamna” nu ţi se potriveşte. Nu-ţi plac fustele, cerceii te deranjează, uiţi să te piepteni de trei ori pe zi, îţi rupi gâtul când încerci să te sui pe tocuri, adormi la opera şi nu ştii niciodată când e ziua mătuşii. În schimb îţi place berea, ai început să fumezi (prost obicei!), stai pe scaun cu genunchii la gură, asculţi rock sau hip-hop, mănânci cu mana şi te înţelegi mai bine cu băieţii decât cu fetele.

Să mai presupunem că sora cea mare, bine-intenţionată, evident, are obiceiul să anunte acasă, de preferinţă în timpul mesei, că te-a vazut sprijinind blocul cu un băiat. Sau că a aflat de la un coleg care sta vis-a-vis de liceul tau că în ora de chimie erai la o ţigară cu o “gaşcă de nespălaţi”. Ea face toate astea spre binele tău, ca să-ţi arate cum te văd alţii, ca să înveţi din greşelile tale şi să nu le mai repeţi, sperând că încet-încet, te vei da pe brazdă şi îţi vei da seama că singurul mod de a fi fericită în viaţa e să găseşti un soţ bun, un „adevărat domn”, care să nu uite să aducă flori şi bomboane, să tragă scaunul la restaurant, şi să nu râgâie ca un porc.

Evident, un astfel de domn nu poate fi atras de un „băieţoi” ca tine, care are păreri personale categorice şi nu se sfieşte să şi le exprime, aşa că trebuie neapărat să înveţi să te porţi.

Să mai presupunem că fiecare prieten pe care l-ai avut s-a lovit iremediabil de ideile familiei tale şi a dat bir cu fugiţii, aşa că ai preferat să nu-i mai prezinţi nimănui. Părinţii şi sora cred că ai început să realizezi că ei au dreptate şi sunt fericiţi.

Şi să mai presupunem că se organizează un chef, undeva la munte, la cabana părinţilor unui coleg. De dragul discuţiei, o să presupunem şi că acest coleg e prietenul tău actual.

Ai, ca urmare, o problemă: cum faci să te duci la chef? Poţi băga mâna în foc că dacă întrebi, răspunsul va fi un „nu” categoric, indignat şi dezamăgit. Să zicem că spui doar jumătate de adevăr şi declari escapada „excursie tematică cu clasa”. „Pe urmele lui Calistrat Hogaş” sau orice alt nume îţi vine în cap. Ooo, dacă e vorba de un scriitor, desigur, ai voie!

Te duci, te distrezi un week-end. Dar marţi unul dintre colegi povesteşte unei vecine, care povesteşte vărului, care-i spune prietenei, care e colegă cu colegu’ surorii. Sora cea bine-intenţionată te anunţă că a aflat pozna, dar de dragul părinţilor nu va spune nimic, ar suferi săracii prea mult dacă ar afla cât de amarnic au eşuat în educaţia pe care ţi-au dat-o. Desigur, asta n-are nimic de-a face cu faptul că ei nu-i place să facă piaţa, să ducă gunoiul, să spele vasele, să calce hainele… tu le vei face, din recunoştinţă.

Dar pentru că nu eşti o doamnă, te gândeşti la răzbunare. În definitiv, sora aia are cam multe antene, şi află cam multe treburi. Cel mai bine ar fi dacă ai putea face în aşa fel încât să n-o mai creadă nimeni. Să-i creezi o imagine de bârfitoare prefăcută. Pardon, să deschizi ochii părinţilor asupra adevăratului ei caracter.

Complici se găsesc: colega de bancă poate suna la 10 jumate seara s-o cheme la discotecă. „da, fată, la aia la care am mers după examen, când i-ai spus lu’ maică-ta că te duci la bibliotecă! cum? Mă scuzaţi, doamna X, eu credeam că vorbesc cu fiica dumneavoastră!… Adică am greşit numărul, pardon!”. Băiatul cu care mergi la meditaţii poate sună şi el: „i-a venit ciclul până la urmă? mi-ai dat nişte emoţii!… ah, îmi cer scuze, domnu’, am greşit numărul!” Şi să mai presupunem că apar în camera ei, nu prea des ca să nu bată la ochi, CD-uri cu Paraziţii. Că mama găseşte un prezervativ în buzunarul hainei cu care a fost la examen. Că tata vede că a lăsat calculatorul deschis şi când să-l stingă apare profilul ei de Hi5, cu descrieri şi mesaje dubioase. Ca semn de carte la una dintre cărţile ei e prospectul unui test de sarcină. Că sună colegii s-o întrebe dacă-i bolnavă, că n-au mai văzut-o de mult pe la facultate. Că…

Important e să nu te dai bătută. Nu eşti o doamnă, eşti o fată deşteaptă, hotărâtă şi cu imaginaţie. Chiar dacă nu vei reuşi s-o discreditezi, merită să încerci: e distractiv!

A voastră Adriana

 Loading ...  Trimite acest articol prin email

Ipocrizia de sărbători

Publicat în categoria Discuţii

Nu-mi plac sarbatorile. Nu pentru că nu mi-ar place ideea de sarbatoare sau zilele libere, dar urăsc să mi se facă program, fie şi indirect. Şi nu există sarbatoare să nu se întample aşa ceva. De Crăciun trebuie să facem sarmale, fripturi, prăjituri, curăţenie, să ne vizităm rudele şi prietenii, să mergem la colindat sau să primim colindatori… De Paşti - aceeaşi treabă. Cândva, demult, când eram tineri, mâncam de Paşti peşte, sau ciuperci, aşa, de-a naibii, nu-şi batea nimeni capul cu oua roşii, cu prăjituri sau cu rude. Acu’ nu ne mai ţine figura: trebuie, obligatoriu şi neapărat, să plecam în turneu pe la neamuri, nu de alta, da’ dacă nu mergem noi, vin ele. Şi toţi vor să fim prezenţi de sărbători. Cum naiba să fii în trei locuri deodată? Da’ cui îi pasă? Oricum cineva se va supăra: că n-ai fost, că ai stat prea puţin, că de ce te-ai dus şi dincolo…

Prea multe traditii. M-am saturat de tradiţii până peste cap. Şi mă enervează îngrozitor că particip la păstrarea lor. Pentru că m-am obişnuit să mănânc sarmale de Crăciun şi salata cu ridichi de Paşti, m-am obişnuit să pregătesc cadouri, m-am obişnuit să fac tort, şi deja am reflexe condiţionate pe tema asta. Sigur, e frumos să-ţi vezi copiii aşteptându-l pe Moş Crăciun, sau bucurându-se de hainele noi la Paşti, şi parcă pe undeva sunt mândră că o să-şi amintească de zilele ăstea cu bucurie şi că probabil vor încerca să-şi bucure în acelaşi mod copiii. Dar în acelaşi timp mi-e ruşine de ipocrizia mea, pentru că n-am tarie să spun “gata, începând de acum, tradiţia familiei noastre zice că…” De fapt, îmi lipeşte nu numai tăria, ci şi imaginaţia: cu ce să înlocuiesc sarmalele?

Nu ţin neapărat să renunţ la tradiţii. Nu-mi place că sunt îngrădită, asta e problema mea. De câte ori n-am copiii acasă de sărbatori îmi pot permite să stau în pat până la 12 fără să mă gândesc la ciorba de cap de miel (bleah) sau la hârtia de împachetat cadouri, nu mă duc la colindat şi nu desfac şampania. Poate că asta înseamnă că sunt un părinte bun pentru că încerc să nu-mi privez copiii de bucuriile copilăriei mele, în ciuda faptului că pentru mine nu mai înseamnă decât o oboseală în plus, poate că sunt un părinte rău pentru că nu-i încurajez prin exemplul meu să renunţe la nişte obiceiuri care nu mai spun nimic (amintirile nu se pun la socoteală, că nu despre asta vorbeam) cu preţul dezaprobării unei largi majorităţi a rudelor şi prietenilor.

Complicat.

Şi mă întreb oare de ce mă apucă dilemele existenţiale exact când am mai multă treabă: trebuie să spal geamuri, să desfac bagajele… pentru că nici anul ăsta nu am pus piciorul în prag să le spun tuturor: gata, lăsaţi-mă în pace, anul ăsta vreau să dorm până-mi înghit limba, n-am chef să fac nimic, o să mănânc cremvurşti!

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...