Idilă de vară

Tot timpul am considerat că idilele de vară nu sunt genul meu, până când plec într-o tabără şi cunosc o altă parte a acestor gen de relaţii faţă de cum îmi închipuiam eu. Într-o vară li se pune pata părinţiilor mei să plec într-o tabără cu mulţi necunoscuţi în Grecia. Vine ziua când trebuie să-mi iau tot bagajul, mă duce tata spre vama de unde trebuia să mă urc în autocar , cu gândul că va fi o simplă tabără , unde eram singură, fără controlul părinţiilor.

Ajunşi în acolo, fiecare încerca să-şi ia bagajul,destul de greu că aveam de stat vreo 3 săptămâni, ne îndreptam uşor către cabanele unde eram cazaţi,până când un tip trece într-o mare grabă pe lângă mine şi îmi trânteşte bagajele,fără a-şi cere nici măcar scuze.

Marea surpriză a fost a doua zi când l-am zărit prin mulţime. Deja mă pusese stăpânire pe gândurile mele,lucru pe care-l află şi prietena mea şi se duce cu tupeu la el şi îi spune, aducându-l să facă cunoştiinţă cu mine. De aici incepe idila mea de vară. La început am fost simpli amici,până când într-o seară avea să se schimbe totul.

El vine şi mă întreabă ”mă poţi ajuta să pun şi eu o pilă la cineva?” , iar eu mă uit mirată şi întreb la cine , iar el se apropie de mine imi spune uşor ”la tine” şi mă sărută. De atunci eram nedespărţiţi, eram pur şi simplu indrăgostiţi ,încercam să petrecem cât mai mult timp împreună,vroiam să oprim timpul în loc. Cel mai romantic loc in care am fost cu el a fost puntea vaporului cu care am fost într-o croaziera, era perfect , iar eu in braţele lui mă simţeam invincibilă. Pe măsură ce trecea timpul îmi dădeam seama că îl pierd, îl pierd în sensul că el trebuia să plece , iar noi nu ne vom mai putea întâlni,poate niciodată , nefiind din acelaşi oras.

Lucru care m-a facut să cobor cu picioarele pe pământ. Asta nu ne-a făcut să ne despărţim pe moment, ci să ne încurajăm că vor mai fi şi alte vacanţe în care ne vom putea întâlni şi vom fi amândoi. Ajunsesem să-l iubesc. Dar totul s-a terminat atunci când am ajuns în ţară şi am realizat că nu mai este atât de aproape de mine cum era înainte. Am încercat să povestesc pe scurt cu lacrimi în ochi, multe amintiri , dar şi mai multe regrete.

Sunt însă curioasă cum văd alţii idilele de vară…

A voastră Oana

 Loading ...

Infidelitatea pe internet

Ca să nu rămână cumva la vechile practici, observ că astăzi până şi conceptul de infidelitate îmbracă straie moderne. Ce să mai stai cu grija-n sân (vorba vine) să nu te prindă partenerul/partenera că ai relaţii în afara relaţiei (sau ce se presupunea a fi o relaţie) oficiale, acum s-a simplificat şi această tehnică. E mult mai simplu să vii acasă “obosit” şi după ce treci de rutina mâncat- schimbat trei vorbe cu iubita (bună, ce faci?)- plimbat câinele- spălat, să te refugiezi în interesanta şi benefica navigare pe internet. Cum e un spaţiu privat, câtă vreme celălalt îşi face de lucru prin casă, multe se pot întămpla.

Infidelitatea oricum îşi are deja sădită sămânţa de când se instalează acea rutină de care am pomenit, pe care am avut ocazia s-o observ în mai multe cazuri. Iar prin analogie cu situaţia unui an ploios => o recoltă bogată, se deduce că a fi infidel nu e ceva ce creşte într-o persoană din nimic. Variante sunt multe: din lipsă de comunicare (fiecare cu ale lui, subiecte mai puţine de abordat împreună); din lipsă de interes din partea uneia dintre părţi (mă refer la interesul acordat acestei relaţii per ansamblu); din lipsă de timp pe care să-l petreacă împreună (din nou nu mai e nicio legătură comunicativă, dacă se întâlnesc doar la ora de culcare şi se salută numai cu “neaţa!” şi “noapte bună!”); din plictiseală faţă de modul în care celălalt se comportă (opus aşteptărilor tale); iar cel mai tâmpit motiv mi se pare faptul că unii susţin a o face din curiozitate (nici nu mi-aş pierde timpul să-i ascult pe aceştia, pentru că din comportamentul prostesc şi imatur e clar că este doar o relaţie de “să fie”).

Ideea este că din momentul în care a apărut cineva “în plus” în viaţa ta, fair-play este să te hotărăşti de care parte a bărcii te aşezi. Nu cred că bălăngănindu-te de o parte şi de alta a acesteia nu vei cădea din ea. Când apare dezechilibrul, e bine să rezolvi situaţia cât mai civilizat. În acest mod, nu vei avea mari probleme nici tu, iar partenerului/partenerei nu-i vei spori suferinţa. Iar când mai dobori în nepriceperea ta şi alte persoane, cred că te poţi mândri cu o pată mare pe conştiinţă. Paralela pe care o fac nu vreau să încurajeze în vreun fel infidelitatea la nivelul unui cuplu, însă când faci pană, ştii că nu mai poţi continua drumul.

E urât din partea cuiva să înşele. Nu folosesc alte cuvinte, pentru că se înţeleg de la sine. Când vrei să fii cu altcineva, îţi doreşti asta pentru că ceva te atrage la acea persoană, dar modul în care nevoile tale de cuplu se completează alături de partener, nu te lasă să renunţi nici la acesta. Iţele se încurcă la un moment dat şi te vezi prins în jocul pe care tu singur l-ai creat şi complicat.

Pe de altă parte sunt destule cazuri în care acest lucru se întâmplă fără a fi observat. O aventură de-o noapte, plecat fiind într-o delegaţie sau chiar o aventură pe internet, care poate rămâne sau nu la stadiul acesta, trec repede şi par ca şi inexistente. Dar oare aşa să fie? Aş zice că un partener ce n-are-n traistă doar prostie observă anumite schimbări, şi decide să le dea curs, sperând de fiecare dată că nu se va mai întâmpla. Iar speranţa e singura care nu moare, căci infidelitatea e un comportament de care vei deveni dependent. Apare în momente de criză în care niciunul nu ia nicio măsură şi cum acestea se repetă, aşa vor merge pe bandă rulantă şi “scăpările” de acest gen.

Totul dintr-un singur motiv: fidel nu-i poţi fi decât unei persoane. Cea cu care ai o relaţie clădită pe iubire. Altfel, unul din cei doi va cădea pradă tentaţiei, că balta-i mare şi cu mulţi peşti prin ea.

A voastră Arinia

 Loading ...

Rara avis

Bărbatul ideal. Nu-l mai căutaţi că nu există. Sau, dacă aveţi impresia că l-aţi găsit, închideţi ochii şi prefaceţi-vă că aşa va fi până la adânci bătrâneţi (adică atunci când o să cadă pielea de pe noi şi n-o să mai auzim când nepoţii ne strigă “Vezi, bunico, c-ai să te împiedici de pisică!”, iar noaptea o să visăm la nebuniile din tinereţe şi-o să devenim insomniaci).

M-am gândit să fac totuşi o caracterizare acestui tip de bărbat inexistent sau, dacă totuşi mai există vreun specimen, două, sunt sigură că-i pe cale de dispariţie (asta nu înseamnă că trebuie protejaţi . Citeam demult, nu mai reţin unde dar tind să cred că era o revistă din asta în care scriu don’şoarele frustrate că cel mai important e să te iubească. Nu ştiu cum se face că multe femei acceptă ideea că “le iubeşte” în timp ce se poartă urât, le tratează cu indiferenţă sau uită că sunt parteneri cu drepturi şi responsabilităţi egale. Adică “te iubesc” spus de câte ori ai chef şi dovezi… ioc.

Bărbatul ăsta minunat de care vorbesc este un tip deştept, cu umor mai fin sau mai acid dar în nici un caz nu face glume de prost gust. Nu e un pierde-vară şi nici nu-şi afişează ostentativ puterea financiară. E o persoană discretă, corectă, fără pretenţii absurde, cult şi în stare să aprecieze un concert de muzică clasică. E înţelegător şi îţi dă dreptate (aproape) totdeauna . Ştie să sorteze lucrurile pentru maşina de spălat şi să facă o listă de cumpărături pe care să nu o uite acasă când se duce la Carrefour. Iubeşte copiii şi se implică în jocurile lor, la schimbat scutece, baie şi ce se mai întâmplă prin casă . E capabil să se ducă la hipermarket cu doi copii mofturoşi în dotare (aşa cum sunt capabile majoritatea mamelor) şi să nu-l uite pe nici unul când pleacă acasă. Chiar dacă a uitat când e ziua pisicii tale, a doua zi vine cu un buchet pentru ea, unul pentru tine, şi-o pungă de wiskas. Dacă pleci în delegaţie, îşi aduce aminte să ude totuşi nenorocitele alea de flori din casă care îţi fac ţie plăcere. Dacă pleacă în delegaţie, te sună des şi mult şi nu-ţi face în ciudă spunând că, de fapt, leneveşte toată ziua şi înoată la piscina hotelului unde sunt cele mai tari tailandeze în arta masajului. E perfect capabil să-şi facă singur bagajul pentru concediu fără să uite lucrurile esenţiale.

Pe lângă aceste amănunte, e un barbat care doreşte să-şi asume responsabilităţi şi nu lasă totul la întamplare…

A voastră Miruna

 Loading ...

Iniţialele dragostei

Mai întâi vă rog să ascultaţi cuvintele acestei melodii:

Se spune că iubeşti cu adevărat o singură dată-n viaţă. Ei, aş! Ar fi înfiorator de dureros dac-ar fi aşa. Ce-nseamnă “cu-adevăratul” ăsta? De ce nu pot să iubesc 10 bărbaţi? Uite c-am putut! Şi pe câţiva deodată! Platonic, neplatonic, ce mai contează? În final rămâne sertarul cu amintiri, de dragoste, că ai iubit şi că totul a fost reciproc, că n-ai stat să te mai gândeşti la prejudecăţile, morala şi invidia altora şi ai făcut aşa cum te-a dus pe tine capul şi că nu regreţi nimic. Pentru c-a fost ceva ce ai trăit la intensitate maximă, cu fiecare celulă a ta şi care ţi-a adus atâta satisfacţie încât, atunci când te uiţi în urmă, ai impresia că ai trăit poveşti, nu realitatea. I-am iubit pe L, pe B, pe G, pe doi de C, pe M, pe W si pe S (cu W a fost doar o iubire flamboiantă, de la distanţa, o iubire neconsumată cum s-ar spune… dar ce iubire!). Însă nu vorbesc acum despre asta. Cu L şi B au fost relaţii plăcute, iubiri “mari”, dar platonice. Cu G o iubire specială, din aia care te face să tremuri la ani distanţa… cu unul din C şi M cele mai tandre, dulci şi intense iubiri. Cu celălalt C, scurt şi nebunesc. Iar cu S prea puţin, prea târziu…

Tu te uiţi la ele şi nu vezi decât nişte iniţiale. Banale, ca oricare altele. Eu văd călătorii, zile şi nopti de reguli încălcate, de aşteptări, flirturi, telefoane, întâlniri, aeroporturi şi hoteluri.Nu mă aştept să fiu înţeleasă de cei care-au trăit iubiri cuminţi, cu întâlniri prin parc, trandafiri şi declaraţii siropoase. Dar măcar nu judecaţi ce nu înţelegeţi, că cineva s-a abandonat unor relaţii mai mult sau mai puţin convenţionale. Am avut nevoie să trăiesc nebuneşte ca să fiu fericită. După toate aceste trăiri şi iubiri am ales una singură, sunt femeia unui singur bărbat şi n-aş schimba niciodată asta.

Am iubit mult, dar nu ştiu dacă tot de-atâtea ori am fost şi îndrăgostită. Pentru că dragostea nu înseamnă numai freamătul fluturilor din stomac şi nopţi pierdute. Dragostea se probează în timp. Iar eu vreau să continui să iubesc. Aşa cum respir. Egal şi adanc. Pentru totdeauna.

Voi… cum iubiţi?

A voastră Miruna

 Loading ...

O greşeală pe care n-o regret!

Între prieteni nu încap secrete, unui prieten adevarat poţi să-i spui orice, cele mai ascunse taine, cele mai fierbinţi dorinţe, cele mai penibile întâmplări… Aveam şi eu un astfel de prieten. Vorbeam nopţi întregi, ne dadeam sfaturi unul altuia, eram împreună cu orice ocazie şi abia aşteptam sa ne revedem atunci când nu puteam fi în acelaşi loc. Vacanţele erau destul de greu de suportat, în special pentru că lui nu-i plăcea să vorbească la telefon, internetul era încă SF şi de scris scrisori… vedea-l-aş!

Ne simţeam lipsa. Şi ne-am hotărât să ne minţim părinţii că vacanţa se termina mai repede (era de Paşti, şi în anul ăla 1 mai pica imediat după) şi să ne întoarcem mai repede la facultate. Bun plan, şi ne-am trezit singuri în cameră, dotaţi cu vreo şase litri de vin producţie tata şi trei kile de prăjituri producţie mă-sa. Chef, nu?

Şi chef ne-am facut. Am băut, am râs, am băut, am vorbit, am băut, am băut, am fumat, am băut, am cântat (pardon, el a cântat, eu am făcut ca măgaru’, ziceai că s-a mutat spitalul de câini în camera mea), am băut… îmi amintesc perfect că ni se terminaseră ţigările şi ne-am certat când ne-am dus să cumpărăm altele, pentru că mă tot bătea la cap:

- Gata, acum taci, uite, aproape am ajuns.
- Gata, închide gura, stai să caut banii şi ne întoarcem în cameră, vorbeşti acolo.
- Gata, nu mai vorbi, stai că acum vine.
- Gata, tu copilă, taci că nu mă pot înţelege cu omul ăsta!

Mă enerva. De ce să tac? Proastă nu-s, să i se faca ruşine cu mine când casc gura, beată nu-s, că sprijinită de el n-am nici o problemă cu echilibrul… Atunci? Ha? De ce să tac? Bine, mă, bine, uite că tac, numa’ atât am de spus, că ş-aşa nu-i nimeni pe alee să mă audă, atât am de spus şi tac imediat, mai vorbesc până vine agariciul ăla care vinde ţigările, da’ taci tu, nu vezi că nu vine? I-auzi mă frate, nu mai poate omu’ să vorbescă dacă a băut o gură de vin, mare scofală, ce dacă vorbesc prea tare, tu nu vezi că nu-i nici dracu’ pe aici? Da, da, bine, tac, uite-acu’ tac, lasă-mă-n pace că tac, nu vezi că tac? Uite, am tăcut, na, mai auzi vreun zgomot? Acu’ eşti fericit că tac?…

El îşi aminteşte şi cum ne-am întors în cameră, dar nu mai ştie dacă nu cumva am cântat, eu nu. Asta nu înseamnnă că nu ne-am continuat cheful, nu ne-a deranjat nimeni până am terminat vinul. Presupun că după aia ne-am culcat.
Dimineaţa (vorba vine, cred că era trei) mă trezesc pentru că era musai să mă duc în locul ăla unde şi împăratul mere singur, şi-l văd pe bunul meu prieten că stă într-un cot, oarecum amărât şi cam nedumerit. Mă concentrez profund, constat că nu mi-e greaţă, nu mi se freacă pereţii de cap, nu tropăie pisica şi în general n-am nici un semn de mahmureală, trag urgent concluzia că nici el nu-i mahmur şi dau să mă ridic din pat să văd care-i problema. M-am lămurit imediat, în momentul în care mi-a aruncat tricoul. Da, tricoul meu, ăla roşu, pe care l-am fost ars aseară cu o ţigară.

Dintr-o mişcare l-am tras pe mine, m-am făcut şi eu roşie, am controlat să fiu sigură că am ceva textilă mai jos de buric şi m-am trântit lângă el, pe covor. Vreo cinci minute n-a vorbit nimeni, nu ne-am uitat unul la altul. Într-un târziu, mi-a povestit că mi se făcuse cald, si că mi-a spus în glumă “dă-ţi jos tricoul!”. Că a înţepenit când a văzut că-l arunc, şi că i s-a rupt filmul la scena asta. Mai departe nu se ştie ce-a fost. Am tot întors noi pe toate părţile problema şi am hotărât că nu s-a întâmplat nimic: eu am dormit în pat, el pe jos, eram praştie amândoi, şi gata.

Problema a fost că nici unul n-a fost pe deplin satisfăcut de explicaţia asta. Nu puteam renunţa la prietenia dintre noi din cauza unei tâmpenii, deci am continuat să ieşim împreună, şi când între noi au început să apară tăceri stânjenitoare a pus piciorul în prag: mi-a spus că mă iubeşte. L-am crezut, pentru că am vrut să-l cred.

Peste două săptămâni se împlinesc 16 ani de când am facut o greşeală pe care ar fi trebuit s-o regret. Mă, ce bine că mai greşeşte omu’!

A voastră Adriana

 Loading ...

Scrisoare de dragoste

Am regăsit printre vechi e-mail-uri o scrisoare de dragoste, scrisă de “prima mea iubire”. A aşteptat smerită, înghesuită printre alte e-mailuri timp de 9 ani până să-şi scoată literele la iveală în faţa dumneavoastră. A fost o iubire interzisă, secretă, matură şi nebunească la cei 16 ani pe care îi aveam în acel moment.

Ar fi superb….
Să izbucnim cu toată ardoarea pasionată a sufletului nostru, să înfrângem toate rezistenţele şi să distrugem toate piedicile din calea marii noastre nebunii. Să fim mândri de curajul nostru absurd şi infinit şi să poenim în beţia acestui orgoliu şi a acestui extaz, spre ultimile culmi ale fiinţei, împinşi de setea marilor cuceriri şi de dorinţa ultimelor realizări.
Gestul nostru să fie o creaţie, un semn de lume nouă şi orice avânt să fie o misiune, precum gândul o poruncă. Nebunia noastră, intensă şi adâncă până la sublim să dezlănţuie o teroare dulce şi o nelinişte nemărginită, din vârtejurile căreia să crească flăcările vieţii noastre, prea vie pentru a nu arde şi prea dramatică pentru a nu exploda.
Nimic să nu oprească elanul de afirmare şi vieţile noastre să lase atâtea morţi în urmă, încât ultima noastră afirmare să răscumpere toate sacrificiile.
Suprema cucerire şi avântul absurd în lume să ne domine toate gândurile şi toate dorinţele, iar setea de lumi infinite să crească în măsura înălţărilor noastre.
Să nu ne clădim viaţa pe certitudini. Şi să n-o clădim, fiindcă nu le avem, iar noi nu suntem atât de laşi ca să ne inventăm certitudini stabile şi definitive….. Căci unde am găsi în trecutul nostru certitudini, puncte sigure, echilibru sau reazem? Nu ne trebuie certitudini, fiindcă ştim cum ele nu pot fi găsite decât numai în suferinţă, tristeţe, moarte. Nebunia noastră să consiste în a călca pe certitudinile ce se nasc în noi fără să le fi dorit.
Pentru că…
Iubirea este cu atât mai profundă, cu cât se îndreaptă spre fiinţe mai nefericite. Dar nu nefericite fiindcă n-au condiţii de existenţă, deoarece acestea nu ne trezesc decât mila, ci nefericite în sâmburele fiinţei lor. De ce să iubim un singur om pe drumul vieţii?
Are el nevoie de iubirea noastră? Cu cât sunt mai mulţi oameni mulţumiţi cu condiţia lor pe pământ, cu atât iubirea din mine se coboară la un nivel mai inferior.
Aş vrea să fiu numai rază şi zi, să mă înalţ în ritmuri sonore spre culmi de splendoare şi adâncimile de întuneric să nu mă poarte pe aripile unei muzici sumbre….Nu ştiu dacă lumina se ridică în mine sau eu mă avânt în lumină, nu ştiu dacă sunt lumină sau devin lumină….. Dar tremură în mine mănunchiuri de raze, flori de lumină, ca apariţii îngereşti şi plâng străluciri de lacrimi! Şi nu cad aceste lacrimi din mine ca stele dintr-un cer părăsit, dintr-un cer ce îşi topeşte în flăcări propriile înălţimi? Cum creşte lumina în mine şi se adună, cum devine lumina grea de prea multă strălucire şi cum se răspândeşte în mine asemenea timpului, a timpului care curge în mine!?
Când mă apucă dorinţa de tandreţe şi săruturi infinite, pentru a nu cădea în neliniştea unei voinţe care nu ştie ce vrea şi într-o măcinătoare confuzie de senzaţii contradictorii, încerc să-mi consum într-o fugă de mine însumi tot surplusul de energie şi de încordare nervoasă.
În momentele când absenţa iubirii mă doare, mă eliberez prin alte metode, prin alte căi.. coborând din ideal în realitatea mocirloasă.
Alerg fără ţel pe străzi şi risipesc prin fuga de mine în braţe străine obsesia imposibilului de realizat. Cheltuiesc, în fiecare clipă de realitate “găsită”, un sărut din miile pe care aş fi vrut să le dau într-o realitate “dorită” şi uit de toate femeile pe care iubirea mea ar fi vrut să le îmbrăţişeze. Săruturile se desprind din mine ca petalele dintr-o floare în furtună. Şi risipirea aceasta nu se aseamănă unei înfrângeri şi nici unei renunţări, ci miile de săruturi imaginare înseninează iluzoriu viaţa cu atâtea zâmbete, cu câte tristeţi ea a întunecat-o.
Şi totuşi…

În iubire ne gustăm, ne savurăm pe noi înşine, ne încântăm de voluptăţile tremurului erotic. Din acest motiv, iubirea este cu atât mai intensă şi mai profundă, cu cât distanţa de persoana iubită este inexistentă.
Iubirea de departe, iubirea care creşte alimentată de fatalitatea spaţiului şi a “principiilor” , se prezintă ca o stare fals-pură.
Atunci trăieşti iubirea ca iubire mentală, adâncindu-te până la înecare în zvâcnirile unui sentiment, în farmecul lui voluptos şi imaginar de fruct interzis, care face suferinţele fluide…. le topeşte într-o iluzie… până când sfârşitul vieţii îţi va demonstra că ai trăit degeaba… refuzând vieţii dreptul la realitate.

PS: Sper să nu mă judeci prea aspru pentru ceea ce am scris!

Numele autorului l-am şters intenţionat pentru a-i păstra anonimitatea. Pe viitor o să vă spun mai multe despre această iubire.

A voastră Roxana

 Loading ...

Aşa zic eu!

Sunt fascinată de toate procesele de formare şi, în special, de procesul de formare a unei persoane - asta mă face să fiu atentă la adolescenţi. Mă intrigă şi mă amuză teribil modul în care emit păreri categorice, şi faptul că nu acceptă nici bătuţi ideea că s-ar putea înşela. Au probleme majore, unice şi irepetabile, şi se simt atinşi până în măduva oaselor dacă li se sugerează că au avut şi alţii aceleaşi probleme. Sunt nemuritori şi intangibili, cred în tot felul de prostii (stiloul norocos pentru teze, că bate “U” numai dacă nu se uită ei la meci, pisica treişpe etc), sunt intoleranţi dar au nevoie să facă parte dintr-un trib, să iubească şi să urască cu toată puterea. Şi-i iubesc din suflet pe copiii ăştia.

Fiecare dintre ei are sau a avut o mare iubire, unică (desigur) şi prima, desigur. Adevărul e că-mi vine să râd când îi ascult, pentru că nu mă pot abţine să nu mă gândesc la prima mea iubire. Am avut vreo cinci prime iubiri. Întâi şi-ntâi m-am îndrăgostit prin grădiniţă, nu-mi mai amintesc nici tăiată în bucăţi cum îl chema, dar eram sigură că o să mă mărit cu el, dacă nu se putea cu tata. Puştiul mă cucerise pentru că avea “sânge rece” - îmi amintesc exact - se opărise cu apă fiartă şi asta i-a spus medicul care l-a pansat, iar el s-a lăudat prin toată grădiniţa şi a topit toate fetele, dar mă iubea pe mine, stătea cu mine la măsuţă şi cred că m-a şi pupat o dată. M-am mai îndrăgostit prin clasa a doua de un coleg căruia i-am şi scris bileţele de dragoste şi am fost distrusă când m-am prins că facea mişto de mine cu prietenii lui (bine, bileţelele nu erau semnate, copiii râdeau de toanta care le scrisese, fără să ştie exact care-i aia) aşa că pe ăla mi l-am scos de la inimă.

În clasa a patra mi s-a pus pata pe altul, dar aveam o problemă: încă îl iubeam pe ăla de la gradiniţă (ce vreţi, sunt consecventă), şi era cam dubios să fiu îndrăgostită de doi băieţi odată, aşa că am hotărât că “ochii care nu se văd se uită” şi l-am uitat. Ăsta, ultimul de care mă îndrăgostisem, era frumuşel, înalt şi negricios (v-am spus că dacă-mi place ceva, aia e, nu se mai schimbă) şi desigur, rebel. Scria povestiri SF şi voia să se facă marinar. Pe ăsta l-am iubit până m-am dus la liceu, când a trebuit să-l uit, conform teoriei cu ochii care nu se văd. În liceu au mai fost vreo câţiva de care am fost îndrăgostită cam câte o săptămână dar, în general, aveam concurenţă în persoana prietenei mele, aşa că renunţam ca să n-o fac să sufere (deşi ei îi plăcea foarte mult să sufere, era ceea ce azi s-ar numi “emo”, fără freze şi haine ciudate).

Pe urmă mi-am tras un prieten (pe care nu-l iubeam, dar trebuia să fiu şi eu în rând cu lumea, nu?) şi nu m-am mai îndrăgostit.
S-a întâmplat în schimb ceva foarte ciudat când m-am dus la facultate şi am prins curaj să-mi fac cunoştinţe noi: printre ei era un tip cu care mă înţelegeam perfect: ironic, sarcastic, practic, amuzant… Îndrăgostită nu eram, evident, doar cunoştem sentimentul, nu puteam să mă înşel. Naiba ştie ce-a fost, cert e că nu-mi mai aminteam viaţa mea înainte de a-l cunoaşte, era ca şi cum ar fi fost dintotdeauna o parte din mine, prezent lângă mine de când am deschis ochii. Dubios era că brusc toate suferinţele mele din dragoste au devenit puerile şi hilare. Toate primele mele iubiri s-au dus naibii, am realizat că iubisem până atunci doar din nevoia de a iubi şi suferisem doar ca să ma aflu în treabă.

Şi cu ocazia asta am început să mă mir şi eu câte-i poate capul omului când ţine neapărat să-şi facă de lucru: mari şi unice iubiri, inadaptare, suferinţe, şi cam toate vin dintr-o nevoie de a fi altfel, dar nu singur, şi de a da nume: modificările hormonale se cheamă “prima iubire”, nesiguranţa se cheamă “emo”, prejudecăţile sunt adevăruri universale, cei pe care nu-i înţelegi sunt “cu capul”, adulţii sunt “expiraţi”, colegii sunt “infantili şi superficiali”, numai tu şi prietenii care gândesc la fel sunteţi normali.

Zâmbesc gândindu-mă cum să închei predica, pentru că-mi imaginez figuri enervate, gata să-mi spună vreo două referitor la aroganţă şi la faptul că mă înşel, nu toţi sunt la fel, iubirile lor sunt chiar de-adevăratelea şi nici unul nu se scarpină unde nu-l mănâncă, oamenii chiar nu-i înţeleg, părinţii chiar nu-i iubesc şi în nici un caz “a fi emo” nu-i o modă. Aşa e, aveţi dreptate. Dar şi eu am.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Ah, să nu uit: am făcut o schimbare a temei. Ce ziceţi, vă place?

Ceasul biologic

M-am gândit şi răzgândit despre ce subiect aş vrea să vă scriu. Şi m-am decis. Ceasul biologic al femeii. Când începe acest ceas să bată, oare? Când luaţi în braţe un bebeluş şi vi se îndoaie instant genunchii? Când te gândeşti că ai 28 de ani şi nu ai o relaţie stabilă şi că întotdeauna ţi-ai dorit casă plină de copii? Deja la vârstă asta nu găseşti decât d-ăia divortatii sau d-ăia pe care nu i-a vrut nici una. Sau o începe orologiul să bată atunci când te duci la nunta unei colege de liceu sau facultate şi îţi dai seamă că tu eşti singură nemăritată din tot colectivul? Ei, şi ce-i de făcut? Îmi iau geantă, îmi pun machiajul de seară ăla bunu’, mai iau o prietenă (mai urâtă ca mine) şi ies la agăţat prin cluburi. Mmm…nu, nu e bine nici aşa, că în cluburi găseşti numai aventuri de o noapte sau cel mult de o partidă.

Atunci hai să vorbesc cu toţi prietenii să-mi aranjeze întâlniri pe nevăzute. Mmm…nici aşa nu e bine. Intru pe mirc să asl pls? Neah. Offf…. Ce trebe dom’le să facem? Rămânem fete nemăritate? Că cică până la 25 de ani te măriţi singură şi apoi te mărită babele. Încă o mai aud pe bunica-mea: “Tu, să nu ajungi că aia a lu’ Maritza de peste drum, la 40 de ani şi cu 10 pisici, că cică a murit într-o noapte sufocată cu un ghemotoc de blană. Ia-ţi un bărbat: bun, rău, te bate, îl laşi şi cauţi altu’, da’ te ofileshti, maica, aşa. Păcat de tinereţile tale.”

Eh, da, mamaie.. e păcat. Dar, ştii mata’, când înaintezi în vârstă începi să ai nişte pretenţii de la omul cu care vrei să-ţi petreci tot restul vieţii (lui – că cică văduvele trăiesc mai mult ca bărbaţii) şi îţi vine foarte greu să spui “Ai du” când Gigel al tău se scărpina în nas cu acelaşi deget pe care şi l-a băgat mai devreme în ureche după un partz savuros. Că ştiţi voi, feţelor, că băieţii după ce ne-au cucerit deja nu se mai cenzurează, pe principiul “dacă mă iubeşte, mă iubeşte aşa cum sunt”.

Şi mai sunt unele care se resemnează şi zic: “eh, dacă e să fie, o să fie. N-o să stau acum să caut că bezmetică pe unu’ să mă ia de nevastă”. Dar apar depresiile în serile solitare, şi alcoolismu’ la femei şi liliecii în tanga (nu liliecii care poartă tanga, ci aceia care se găsesc în tanga). Va las să ajungeţi singure la o concluzie – ce e de făcut, căci nu aş putea să va dau un sfat aplicabil tuturor. Tot ce pot să spun este să nu rataţi o şansa în viaţă din motive greşite. Spor la agăţat, gagici.

A voastră Roxana

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Încă visez (II) - Guest post

*continuare*

La început îi fu teamă să se întoarcă, să-şi îmbete ochii cu imaginea lui, ca într-un vis în care ţi-e teamă să nu faci un pas greşit care să spulbere iluzia. Însă, de dragul lui, îşi luă inimă în dinţi.

-Cătălin, în sfârşit!

Şi nu îşi mai putu stăpâni lacrimile. Îi sări în braţe şi îl strânse tare, ca şi cum ar fi avut o încercare nebună de a-l integra propriului ei trup. Deşi vroia să îl privească, să facă şi altceva, nu putea. Se rezumă doar la a-l ţine strâns. Şi a plânge cum nu o mai făcuse până acum. Lumea trecea, se uita la ei, dar lor nu le păsa. Nimic nu mai conta în acele momente, căci perna pe care amândoi o strângeau în braţe seara a luat în sfârşit chipul dorit.

-Linişteşte-te, sunt aici acum. A trecut, gata. Nu-mi place să te văd plângâng.

Nu ştia ce să mai spună pentru a o linişti. Aşa că o trase puţin, se uită fugitiv în ochii ei şi o sărută. Cuvintele lui s-au destrămat, lacrimile ei s-au oprit. Şi timpul parcă s-a oprit. Sau cel puţin ceasul ticăia doar când buzele lor se depărtau.

-Mai bine-o luăm din loc. Până la urmă, nu avem aşa mult timp la dispoziţie şi cred că amândoi vrem să profităm la maxim de el.

Ea încă nu era în stare să îi răspundă, aşa că încuviinţă din cap.

-Bleguţa mea, promite-mi că nu vei mai plânge vreodată! Nici măcar de fericire!

Lăsă privirea în jos şi din nou încuviinţă doar prin gestică. Nu aşa ar fi vrut să reacţioneze la prima întâlnire, dar pur şi simplu sentimentele îi scăpaseră de sub control. O luă de mână şi porniră la drum. Nu ştiau încă încotro, erau multe lucruri pe care vroia să i le arate. Nu ştia cu ce să înceapă, cu ce să termine.

-Suntem pe strada numită Parfumul teilor pentru că toţi copacii din zonă sunt tei. Să vezi ce frumos e vara, mirosul ăla care parcă te îmbată… şi se opri. Privirea lui o intimida oarecum. Nu ştia ce e în spatele acelei priviri, iar asta o neliniştea oarecum.

-S-a întâmplat ceva?

-De ce trebuia să se întâmple ceva? Te privesc şi eu în sfârşit şi nu mă mai satur. De câte ori mi te-am închipuit, de câte ori te-am visat, niciodată nu am crezut că realitatea poate să bată visul.

Iar ea roşi.

-Uite, chiar şi partea asta mi-am închipuit-o, dar niciodată atât de frumoasă.

Iar din vorbă în vorbă, din glumă în glumă, din sărut în sărut, timpul trecea. După ceva mers, ea îl opri.

-Aici stau eu. Având în vedere că ai mei sunt plecaţi weekendul ăsta, ce spui să pleci înapoi cu trenul de 5:00 în locul celui de 20:00?

-Nu mă aşteptam la o aşa propunere.. dar bineînţeles că mi-ar plăcea să petrecem mai mult timp împreună, nici nu se pune problema. Eşti sigură că asta vrei?

-Dacă nu eram sigură, îţi mai propuneam?

-Nu, cred că nu… şi o sărută entuziasmat la gândul că, pentru o noapte, va fi a lui.

Nici măcar în vise nu sperase la aşa ceva. Era parcă trăia un vis pe care nici măcar nu îndrăznise să îl viseze. Până acum. Odată intraţi înăuntru, părea că s-au izolat de restul lumii. De parcă între pereţii acelei case era un univers diferit, universul LOR. Sărutări pasionale, şoapte la ureche, mângâieri tandre şi priviri adânci. De asta au avut parte la început.

A voastră CrissA

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...

Sweet sixteen

Sună telefonul şi-ţi sare inima din loc. Până ajungi la el, realizezi că nu eşti normală! Cu fostu’ te-ai certat de-o săptămână urât de tot, nici o şansă să fie el; cu colega de banca nu te-ai certat de alaltăieri, totul e bine; diriga nu dă telefoane; mama, tata nu sună să te verifice, bleago, şi oricum eşti în regulă… de ce naiba te agiţi aşa? Mda, e un loser care vrea să-i aminteşti lu’ sor-ta că are întâlnire cu el, ţi se rupe, oricum n-o să se ducă. Înapoi la carte, mâine ai teză la mate. Intri în cameră, caietul de notiţe e pe jos, lângă pat; te întinzi pe canapea, bagi mâna sub pat şi scoţi Shogunul. Să citim. Citeşte mai mult »