Chestiuni de familie

Când mi-am informat părinţii că mă mărit, mama a luat-o ca pe o jignire personală. Adică vine un măgar care-i lasă fata gravidă şi mai are şi pretenţia să fie de acord să i-o dea?! După ce că n-are nici un ban, s-a lăsat de prima facultate pentru motive neserioase (ce aberaţie e aia “nu-i place”?), e pletos ca un câine vagabond şi fumează!… Bineînţeles, n-a spus nimic, numai că mama habar n-are cu ce se mănâncă diplomaţia. Dacă nu te place, trebuie să fii complet idiot ca să nu-ţi dai seama de asta. După ce am născut, a venit şi m-a luat acasă, profitând de nevoia de a avea un loc curat şi liniştit pentru aia mică şi de sesiunea zăoanului, şi n-aş putea spune că i-a convenit faptul că el a venit după mine. Luni de zile l-a tratat pe săracul om ca pe un musafir nepoftit. Politicos, la limită. A început să-i treacă anumite chestii cu vederea doar când s-a convins că sunt fericită şi că e un tătic bun.

Acum, la aproape unsprezece ani de la anunţul ăla, nici nu mă mai bagă în seamă decât ca să mă ia la rost că n-am făcut nimic de mâncare şi l-am lasat flămând. Sau că-l trimit pe el să plătească facturi şi să ia copiii de la şcoala sau grădiniţă, că-l exploatez care-va-să-zică.

Nu pentru că ar fi de modă veche (câte femei de cincizeci şi ceva de ani care sunt fan Paraziţii cunoaşteţi?), dar ei i se pare normal că femeia să facă de mâncare. E irelevant faptul că la talentul meu culinar am consuma cantităţi industriale de antiacide şi enzime digestive, eu trebuie să fiu aia de la cratiţă. Deşi de câte ori o întreb “cum se face aia?” răspunde întorcându-se (vorba poetului): “deci, Rosto, fii atent: căleşti ceapa….” Sau, în ciuda faptului că el lucrează de acasă, dacă şi când are chef, şi eu merg zilnic la un job şi jumătate, întreabă: “s-a odihnit Rosto în concediu?”. Niciodată nu ne cheamă la masă că a facut ceva ce-mi place mie, dar întotdeauna ne cheamă când face ceva ce-i place lui. Nu întreabă “Adri, ce bei?”, întreabă “aţi venit cu maşina?”, ca să-i poata da lui ceva. Nu mă iartă nici de-al naibii de sarcinile neplăcute, în schimb lui îi găseşte scuze şi motive ca să nu-l care la o înmormântare, de exemplu, pentru că ştie că detestăm amândoi întrunirile oficiale. Îmi cumpără laptop (de serviciu) şi mă întreabă a doua zi “i-a plăcut laptopul lui Rosto? Poate lucra pe el?”
Lămuriţi-mă şi pe mine: e cazul să mă supăr sau să fiu fericită că se înţeleg? Care-i mecanismul prin care cineva trece de la categoria “troagher” la categoria “îmi place de el”? Cum se face că de la “inamicul” se ajunge la “hai ajută-mă cu o treabă” de trei ori pe săptămână? Şi de ce soţul soră-mi n-a trecut prin fazele astea? O fi din cauză că el a fost întotdeauna tuns regulamentar?

Cel puţin cu tata treaba a mers la fel pentru amândoi: văzut pretendenţii, încercat miştocăreli şi intimidări de şantier, candidaţii nu pus botul, încercat să-i îmbete ca să-i facă de râs, nu reuşit, dat de lucru chestii mărunte de care s-au achitat cu brio, dat chestii mai importante, căpătat încredere progresiv - “hai ajută-mă”. Se şi vede că treaba stă la fel: Rosto e mai demn de încredere - are voie să stoarcă strugurii pentru vin, în timp ce cumnatu-meu e încă la stadiul “du-te şi mai adă un kil de zahăr”, sau “Dane, instalează-mi upgrade-ul” (adică zăoanu’, inginer de case) comparativ cu “Adi, cumpără-mi nişte cd-uri, stai că-ţi dau model” (cumnatu-meu fiind informatician probabil că a stricat mai multe cd-uri decât a văzut tata). E clar că încrederea aia vine în funcţie de vechime.

Poate că o fi la mijloc adevărul din celebra vorbă “omul când îmbătrâneşte ori se-ngraşă, ori prosteşte”, că tata s-a îngrăşat şi mama nu…

Ajutaţi-mă să înţeleg. Vă rog. Ca să nu vă întrebe fiică-mea, peste vreo douăzeci de ani, ce s-a întâmplat cu mă-sa de a început să-şi iubească ginerele.

A voastră Adriana

 Loading ...

Viaţă aruncată la gunoi

Există oameni care n-au curaj să-şi ia viaţa în mână şi să şi-o trăiască aşa cum vor. Există oameni educaţi după nişte idei înţelese greşit, oameni care, până la urmă, trăiesc degeaba.

O doamnă, acum are cincizeci şi ceva de ani, ascunde în inimă un ocean de iubire. Iubeşte copiii (pentru ea nici un copil nu-i destul de răsfăţat), animalele, florile… Viaţa ei înseamnă să se dedice cuiva. N-a fost căsătorită niciodată, poate pentru că divorţul mamei a marcat-o destul de mult, poate pentru că a vrut să aibă grjiă de “mămica”, veşnic bolnavă, mai mult sau mai puţin imaginar, şi de frăţior (care are şi el cincizeci de ani, nevastă, copil). Acum “mămica” a murit, trecuse de 80 de ani, şi viaţa acestei femei este pur şi simplu goală. Nu îşi poate reveni, nu se poate întoarce în apartamentul pe care îl împărţea cu “mămica”, nu poate merge pe stradă pentru că plânge la fiecare zece minute…

Cred că e normal să te aştepţi ca fiica ta să te iubească şi să te îngrijească atunci când te ajunge vârsta şi boala. Cred că e normal să-ţi iubeşti mama şi să apreciezi sacrificiile pe care le-a făcut crescându-te singură. Dar mi se pare aberant ca o mamă să-şi oblige practic copiii să renunţe la viaţă, să le amintească zilnic de chinurile prin care a trecut la naştere sau mai târziu ca să-i crească, să ceară indirect cuiva să se ocupe numai şi numai de persoana ei. Pentru că asta a făcut “mămica“, un şantaj sentimental fără ruşine, cu un egoism dus până în pânzele albe i-a refuzat fiicei ei orice bucurie. Ar fi putut avea acum copii şi chiar nepoţi care să-i fie alături, s-o sprijine când şi-a pierdut mama, şi iubindu-şi familia , familia ei, să treacă peste momentul ăsta. Aşa… practic şi-a pierdut motivul pentru care trăia. Şi la vârsta ei e destul de târziu să găsească un alt motiv, mai ales că n-a fost niciodată o femeie puternică (dacă era, n-ar fi ajuns în situaţia asta), şi, în plus, era obişnuită să hotărască “mămica” şi pentru ea.

Aşa că, dragelor, băgaţi la cap povestea asta. Iubiţi-vă copiii, dar nu-i sufocaţi cu dragostea voastră. Învăţaţi-i să vă iubească, dar lăsaţi-i să plece când le vine timpul, iar dacă nu pleacă, daţi-le câte un şut în fund, pentru un pas înainte. Creşteţi-i puternici şi independenţi.

A voastră Adriana

 Loading ...

Tudor

Tudor

Se spune „eşti plin de tabieturi ca o fată batrână”, dar cine spune asta nu-l cunoaşte pe fiul meu. În viaţa mea n-aş fi crezut că un copil de nici patru ani poate fi atat de tipicar. Şi poate te pune dracu’ să nu-i respecţi tabieturile, că ai încurcat-o! După ce că se poartă ca un boşorog, mai e şi pisălog, ca să fie treaba făcută ca la carte. Locurile sunt împărţite: acolo tati, acolo mami, acolo soră-sa, dincolo el, nici nu se poate pune problema să stea unul pe locul celuilalt, indiferent de motiv, că se lasă cu scandal.

Sâmbătă dimineaţa toată lumea trebuie să mănânce iaurt cu cereale şi duminică dimineaţă pâine prăjită cu ou. Jucăriile au fiecare locul lor, creioanele colorate stau în ordine, pantalonii în sertarul de pantaloni, cănile în raftul de sus, mănâncă numai din bolul verde, ştie exact pe unde-şi lasă lucrurile… mă omoară cu zile. Eu sunt o dezordonată, dacă nu v-am spus, iar el mă ceartă!

Pe deasupra are şi simţul proprietăţii foarte bine dezvoltat: „cutare chestie e a lui tati, de ce umbli cu ea?”, „aştia nu-s papucii mei!” „ba da, măi copile, ieri ţi i-am cumpărat, sunt pentru tine!” „nu-s ai mei!” (nu pot cumpăra ceva fără să fie de faţă, că nu poartă chestiile respective, trebuie să-i spun din start că mergem să cumpărăm pijama special pentru el), „ţi-a dat Andrada voie să-i citeşti cartea?” etc.

Singura care poate să-l manipuleze de fiecare data e soră-sa, nouă nu ne iese figura întotdeauna. Dacă-l pedepseşti, să zicem că nu mai are voie la calculator, replica la care trebuie să te aştepţi e „da’ io nici nu vreau să mă joc pe calculator!”. N-are voie afară? „nici nu vreau să ies afară!”. Nu-ţi mai cumpăr nimic? „nici n-am nevoie!”. Treci la colţ? „nici nu mai vreau să plec de la colt, ca io aici vreau să stau pâna mâine, aici dorm!” Pur şi simplu te face să te rogi de el să plece de la colţ.

Soacră-mea îl ameninţa cu „lupu’ rau” - Tudor zicea „mă duc sa-l bat!” (are o filozofie de viaţă foarte interesantă: „mi-e frică de ăla, mă duc sa-l bat”, şi chiar porneşte). O vreme a ţinut „dacă eşti rău, te amendează poliţia”, până l-a amendat unu’ pe tac-su pentru viteză şi a văzut Tudorelu’ că nu-i nici o scofală să fii amendat. Lui trebuie să-i explici logic orice, de ce nu trebuie să vorbească urât, să se bată, de ce să se culce, să mănânce mazarea, să nu plece din mijlocul lecţiei la grădiniţă… şi dacă nu-i mulţumit de explicaţie, face pe dos.

Cu grădiniţa este un circ întreg. Una dintre educatoare se teme de el. Da, de un mucos de patru ani. De câte ori mă prinde prin zonă îmi face capul calendar: că nu face ce face toata lumea (au trebuit sa picteze pe o hârtie cu o creangă maro nişte frunze verzi, cu degetele muiate in vopsea. Tudor - nu şi nu, că el pictează cu pensula, că degetele nu-s pentru pictat, asta e treabă pentru pensulă. N-a facut nimic, si educatoarea i-a scris pe foaie “n-a dorit să lucreze” ); că stă la măsuţă până vine rândul lui să răspundă, după care o taie la jucării; că a aruncat cu ciorba după îngrijitoare (avea “pihe” - adică mizerii - că era ciorbă de chimion); că nu vrea să mănânce (motive are săracul copil - fasolea frecată e “ca drumul”, cartofii franţuzeşti nu sunt albi, macaroanele n-au brânză); că nu vrea sa se culce; dacă se culcă nu se scoală la timp; că face mişcari de karate; că le cântă prostii…

Apropo de cântat, copilaşul ăsta are ureche muzicală. E mare fan Cargo, şi ştie exact când cântă Kempes („ăsta-s io!”) şi când cântă grasu’ („ăsta-i prietenul meu!”), recunoaşte orice melodie de-a lor dupa trei acorduri, ştie versurile - şi le cantă la grădi „nu mai am ţigari”, „fraiere, ia-ţi o maşină”, „batacanda”, „spiritus sanctus”… Educatoarea îmi spune doar mie care-s problemele cu ăla mic, cred că a tras concluzia că taică-său e satanist şi i-e frică să nu-i faca vrăji. Tudor e şi mare fan Phoenix, culmea e că recunoaşte stilul de interpretare în melodii pe care nu le-a auzit niciodată („aici e Covaci?”). Mă gândesc cu groază că peste zece ani în subsolul casei mele o să facă repetiţii vreo patru puradei şi că o să trebuiască să cumpăr baterii, sintetizatoare, pedale, amplificatoare şi chitări electrice. Că nu-i place cum sună chitara rece decât dacă o ia tati în mână.

Abia aştept să împlinească cinci ani, să-l trimit la karate. Atunci o să trebuiască să mituiesc părinţii, că în toamnă, când l-am dus la grădiniţa nouă, în prima săptămână a bătut toţi copiii, ca să se ştie cine-i şefu’. Dar poate până atunci se mai calmează şi turbatu’ ăsta micu’, poate i se mai consumă din baterii şi n-o mai avea chiar atâta energie. Sper.

A voastră Adriana

 Loading ...

Andrada

Andrada.

Copila asta mă sperie. Seamăna cu mine. N-are frică de nimic, o doare-n cot dacă o pedepesc şi nu dă doi bani pe ceea ce n-o pasionează.
Ce mă enervează îngrozitor e faptul că e atat de deşteaptă şi nu-si foloseşte capul deloc. Pe de altă parte, nu ştiu de ce dracu mă mir, eram exact la fel la vârsta ei. Până nu m-am dus la facultate nu m-am obosit cu învăţatul nici cinci minute. Da, dar eu citeam. Mă sperie puţin gândul că e posibil ca, dacă m-aş fi nascut cu douăzeci de ani mai târziu, să nu fi citit nici eu. În definitiv, informaţia vine în ziua de azi din atâtea surse, încât nu-i nevoie să deschizi vreo carte. Probabil tot ce trebuie să fac e să aştept să vină vremea când nu va mai fi satisfăcută cu ce găseşte pe net sau vede la teveu. Să aştept.
Cine, eu? Să aştept, EU? Hai că asta-i bună, abia am răbdare să mi se facă porţia de cafea!

Acum fiica mea cea frumoasă şi deşteapta vrea să aiba blog. M-a vazut pe mine scriind. Cred că totuşi sunt un fel de model pentru ea, sper asta, din tot sufleţelul meu mic şi negru.

Când era mică, ne sărea de gât cu orice ocazie. Acum ne mai sare de gât când primeşte ceva ce-şi dorea de mult. Nu ma miră chestia asta, nici eu nu-s prea pupăcioasă, de fapt în afară de socră-mea nimeni din familie nu prea stă la îmbrăţişări. Ce mă miră e faptul că fetiţa asta de zece ani ştie cum să obţină ce-şi doreşte, şi ştie să facă asta de când avea trei ani! E un escroc sentimental în devenire, şi mă doare capul când mă gândesc ce-o să fie când creşte. La trei ani, ştia exact cum să ne ia pe fiecare: ” mami, vrei să-ţi fac masaj?” “Ica, ce bluză frumoasă ai! de unde ţi-ai cumpărat-o?” “tati, io te iubesc!”… Nu spunea niciodată “îmi iei asta?”, spunea doar, trecând printre magazine, “mie-mi plac capşunile…”, “sandalele astea cred că mi-ar fi bune!”, “uite o raţa potrivită pentru mine!”. Acum s-a schimbat treaba: cere. Şi dacă nu-i dăm noi, cere de la bunici. Din patru bucăţi numai bune de fraierit, găseşte ea unul pe care sa-l ducă de nas. Daca nici aşa nu merge, se duce la unchiu-său, care e topit după ea de când a gasit-o dând din cap pe Iron Maiden în timp ce stătea pe oliţă. Avea cam doi ani.

Săptămâna trecută a fost la un concurs de mate. Nu ştiu ce brânză a făcut, că din ce mi-a spus am impresia că a pus răspunsuri “la bungheală”, cine mama naibii a inventat testele grilă, să-i spun ceva de drag… Ăsta-i copilul care a dormit cu culegerea sub pernă, la propriu, când i-am dat-o pe prima, dar nu era să se obosească fata, când tot ce avea de făcut era să încercuiască litere, nu?

Sunt optimistă, nu mă tem că se va găsi un şmecher care să-i sfarme inimioara. Sincer, nici nu-l văd prea bine pe şmecherul care ar încerca, pentru că fata mea e inventivă şi are memorie bună, şi un talent fenomenal de a găsi puncte sensibile… Nu ştiu de ce mi-e mie frică, poate că n-am motive, dar copila asta are prea multă încredere în forţele ei. În clasa a patra nici prin cap nu-mi dadea că aş putea să mă duc la şcoală cu temele nefăcute (”las că mi le scriu în pauză!”), şi să mor dacă pot să-mi dau seama de ce o laudă atâta în văţătoarea, că acasă nu învaţă nimic, nici măcar dacă urlu la ea. Cică e cuminte (acasă e dracu gol), răspunde bine, gândeşte bine… nu pot să înţeleg. Cred ca fata mea are personalitate de mers la şcoală şi personalitate de stat acasă. Acu nici asta nu-i de mirare, că săraca mama nu crede pe nici unul dintre cei care-i spun cât pot eu să vorbesc, încă are impresia că-s un copil taciturn şi retras.

Una peste alta, cum spuneam, fetiţa mea ma sperie. Are prea mult tupeu, şi e prea conştientă de ce-i poate capul. Nu face absolut nici un efort sa se împrietenească cu cineva, deşi n-are absolut nimic de comentat daca fac alţii acest efort (un băieţel a sunat-o săracu’ la interfon luni de zile să iasa afară şi asta habar n-avea cum îl cheamă - n-o interesa problema). Se joaca pe calculator, cu păpuşile, face probleme sau citeşte enciclopedii cu exact aceeaşi plăcere. Mă enervează, mai ales pentru că nu ştiu ce să fac ca s-o îndrum pe un anumit drum, şi mă enervează şi faptul că ştiu că n-are sens să mă stresez: oricum n-ar face ce spun eu, numai de-a naibii. Fix ca mă-sa. Mă enervează că ştiu exact ce-i în capul ei (aşa cum şi ea ştie ce-i în capul meu) şi mă simt exact ca şi cum aş încerca să fac pe şmechera şi pe mama cu mine însămi. Şi mă enervează chestia asta de mor.

A voastră Adriana

 Trimite acest articol prin email

Puiul meu…

Acest articol îl scriu în urma apariţiei pe care a avut-o Bianca Brad la emisiunea “Naşul” în care a prezentat trăirile pe care le are o mamă care trece printr-o situaţie nefericită : moartea unui copil nou născut. M-am căsătorit în anul 1987 cu cel pe care credeam că l-am ales pentru toată viaţa, dar care s-a dovedit a fi un om al interesului. L-am ajutat să-şi termine facultatea, iar astfel a reuşit să prindă o repartiţie bună, căci avea familie şi eu aveam un serviciu stabil (sunt învăţătoare). Când am trecut prin tragedia de a-mi pierde puiul a considerat că e mai bine să-şi caute fericirea în braţele altei femei. Pentru că educam copiii de la şcoală, abia aşteptam să am şi eu copilul meu (pe care să-l iubesc şi să-l educ aşa cum îmi doream).

Dar soarta nu a vrut aşa; cele 9 luni de aşteptare au fost în zadar. Am plecat din spital cu braţele goale; alte mămici plecau cu drag, cu copilul lor în acasă, iar eu eram singură, singură. Vă daţi seama ce a fost în sufletul meu, când după un travaliu de o zi întreagă mi s-a spus că bebeluşul meu nu va trăi sau cel puţin nu va prinde nici măcar 5 ani. Gândiţi-vă că toţi doctorii îmi spuneau că voi face alţi copii, dar nimeni înţelegea că un copil e UNIC, cineva pe care nimeni nu ţi-l mai aduce înapoi. Nimeni nu înţelegea că în sufletul meu se dădea o mare luptă, că eu căutam puţină alinare şi nimeni nu mi-a dat-o.

Până în ‘89 femeile erau doar nişte «maşini» de produs copii, iar după momentul care a schimbat istoria acestei ţări, serviciile unui psiholog erau mult prea scumpe pentru nivelul de trai al românului de rând. Poate că ar fi mai bine ca fiecare spital să aibă psihologi cu care mamele ce trec prin necaz să discute, preoţi cu care să păstreze legătura şi după ieşirea din spital, căci necazul nu se termină brusc.

Eu am suferit ani întregi. Am făcut o depresie urâtă cu tot ce implică ea, cu mai multe episoade care m-a bulversat, atât pe mine cât şi pe familia mea. Acum sunt bine, mi-am refăcut familia, alături de un om minunat pe care nu l-a interesat decât viitorul nostru împreună; am un copil minunat care în curând va împlini 16 ani care îmi face viaţa fericită. E adevărat că aş fi fost şi mai fericită să-i am pe amândoi copii lângă mine, dar asta e viaţa, oferă de multe ori mai multe rele decât bune…

va urma…

A voastră Cristina

 Loading ...