Ţara-ntreagă-i un şantier

De dimineaţă au venit zece oameni. Erau aici când am ajuns eu, de fapt, la început m-am speriat că mă aşteaptă pe mine, că eram în întârziere. Apoi, pe la 9, au mai venit doi. Ăştia cred că erau ăia cu mapa, că n-au stat decât cinci minute şi s-au dus în treaba lor, păreau foarte ocupaţi. Oricum, au rezolvat ceva în cele cinci minute: i-am văzut vorbind la telefonul de serviciu (ditamai cărămida, de-aia cred că era cel de serviciu) şi peste juma’ de oră a venit UTILAJU’ (o chestie mare, galbenă, pe roţi, pe care scrie “kaesar” - pentru impresia artistică, presupun). Cei zece s-au apucat de lucru: întâi au împins utilajul în poziţie, în aşa fel încât sa-mi blocheze intrarea (s-or fi gândit că nu-i cazul să intre toţi grăsanii), şi-au îmbrăcat hainele de lucru (veste portocalii, reflectorizante, ca să nu fie loviţi de maşini în timp ce sapă), şi-au adus picameru’, şi s-au aşezat pe iarbă. Şi-au stat. Cam o oră. Într-un final, unul dintre ei, mai tânăr şi mai prost, a luat generatoru’ de zgomot de coarne şi a început, încurajat de pe margine de ceilalţi nouă. Mă rog, o perioadă au fost opt, unul plecase după cafea, aşa că nici treaba n-a mers tocmai unsă. Oricum, ţinând cont de faptul că bucata de beton pe care trebuie s-o spargă e chiar lângă cladire şi că din cauza picamerului se zguduiau pereţii, trosnea centrala, trepida biroul şi clănţăneau toate sticluţele, mie mi s-a părut că e suficient.

Ies, să văd dacă nu cumva au pe ordinea de zi demolatul clădirii. Unul dintre ei, cel mai bătrân, strigă la puştiul cu scula “ho, bă, că deranjează!” şi-mi zâmbeşte sadic. Mă măsoară din cap până în picioare, ajunge la concluzia că-s fată bună, fără fiţe în program (eram desculţă) şi întreabă “nu vă doare capul?” Scutur capul, să vadă că încă îl pot mişca, şi dau să-i expun problema mea: s-au apucat de demolări? Mă întrerupe cel mic, expunând frumuseţe de dinţi: “mergeţi la farmacie să vă luaţi nişte nurofen!”. Well, nu ştiu alţii cum sunt, da’ eu încă mai pot să zâmbesc la replica asta, chestie care i-a convins definitiv pe băieţi că-s de treabă şi n-am ieşit să fac scandal, aşa că s-au grăbit să mă liniştească: nu mai durează mult, bucata aia şi gata, până ajung la ţeavă. Ţeavă?! După ce ţeavă săpaţi, frăţiorilor, acolo nu-i decât o ţeavă de gaz!!!! Păi, după aia. Păi, cu picameru’?! Păi, ce-are? Bine măi copii, da’ dacă nimeriţi naibii fix în ea şi sărim în aer ca ăia de la Cluj? “Eh”, face bătrânul un gest a lehamite cu mâna, “nu-i prima dată!”

Şi cu ce mă încălzeşte pe mine că “nu-i prima dată”? Ba de fapt, mă încălzeşte, că m-a cam trecut un val de adrenalină până să-mi dau seama că omul se referea la prima dată când sapă cu scula aia după ţevi, nu la prima dată când au provocat o explozie. Se pare însă că aşa a zis şefu’ (şefu’ fiind unul dintre ăia doi de dimineaţă, un deştept care sâmbătă a reuşit să-şi bage o roată de la Dacie în şanţul săpat vineri), deci cine suntem noi, muritorii de rând, să punem la îndoială siguranţa lui?

Au mai intrat, pe rând, cam la 10 minute, să bea apă, deşi cred că voiau doar să verifice dacă n-au picat încă pereţii. Băieţi buni, cred că până la urmă ne împrietenim, că la cum progresează lucrările o să avem timp destul să ne cunoaştem mai bine. Dar au avut dreptate, n-a mai durat mult. N-au terminat de găurit metrul ăla pătrat de beton, da’ nu mai lucrează, e 11 jumate, sunt în pauza de masă. Până pe la 2 cred c-o să fie linişte.

A voastră Adriana

 Loading ...

credit foto

Viaţă aruncată la gunoi

Există oameni care n-au curaj să-şi ia viaţa în mână şi să şi-o trăiască aşa cum vor. Există oameni educaţi după nişte idei înţelese greşit, oameni care, până la urmă, trăiesc degeaba.

O doamnă, acum are cincizeci şi ceva de ani, ascunde în inimă un ocean de iubire. Iubeşte copiii (pentru ea nici un copil nu-i destul de răsfăţat), animalele, florile… Viaţa ei înseamnă să se dedice cuiva. N-a fost căsătorită niciodată, poate pentru că divorţul mamei a marcat-o destul de mult, poate pentru că a vrut să aibă grjiă de “mămica”, veşnic bolnavă, mai mult sau mai puţin imaginar, şi de frăţior (care are şi el cincizeci de ani, nevastă, copil). Acum “mămica” a murit, trecuse de 80 de ani, şi viaţa acestei femei este pur şi simplu goală. Nu îşi poate reveni, nu se poate întoarce în apartamentul pe care îl împărţea cu “mămica”, nu poate merge pe stradă pentru că plânge la fiecare zece minute…

Cred că e normal să te aştepţi ca fiica ta să te iubească şi să te îngrijească atunci când te ajunge vârsta şi boala. Cred că e normal să-ţi iubeşti mama şi să apreciezi sacrificiile pe care le-a făcut crescându-te singură. Dar mi se pare aberant ca o mamă să-şi oblige practic copiii să renunţe la viaţă, să le amintească zilnic de chinurile prin care a trecut la naştere sau mai târziu ca să-i crească, să ceară indirect cuiva să se ocupe numai şi numai de persoana ei. Pentru că asta a făcut “mămica“, un şantaj sentimental fără ruşine, cu un egoism dus până în pânzele albe i-a refuzat fiicei ei orice bucurie. Ar fi putut avea acum copii şi chiar nepoţi care să-i fie alături, s-o sprijine când şi-a pierdut mama, şi iubindu-şi familia , familia ei, să treacă peste momentul ăsta. Aşa… practic şi-a pierdut motivul pentru care trăia. Şi la vârsta ei e destul de târziu să găsească un alt motiv, mai ales că n-a fost niciodată o femeie puternică (dacă era, n-ar fi ajuns în situaţia asta), şi, în plus, era obişnuită să hotărască “mămica” şi pentru ea.

Aşa că, dragelor, băgaţi la cap povestea asta. Iubiţi-vă copiii, dar nu-i sufocaţi cu dragostea voastră. Învăţaţi-i să vă iubească, dar lăsaţi-i să plece când le vine timpul, iar dacă nu pleacă, daţi-le câte un şut în fund, pentru un pas înainte. Creşteţi-i puternici şi independenţi.

A voastră Adriana

 Loading ...

Naşa mea

Există oameni care îţi schimbă viaţa. Oameni extraordinari, care intră în viaţa ta când nu îi aştepâţi şi chiar şi după ce au plecat, rămân acolo. Te trezeşti, când e mai greu, încurajându-te cu cuvinte care nu sunt ale tale. Le simţi prezenţa când ai pofta să râzi, că eşti fericit… Te marchează zi de zi… implacabil, fin şi puternic în acelaşi timp. Sunt oameni-oameni. Sunt „cei mai prieteni dintre oameni”, sunt modele.

Cineva zicea de o noapte în care s-a nascut o preitenie. O… multe nopţi d-astea mai sunt! Pe unul dintre ăştia îl citiţi uneori pe aici, dulce-amarui.com . Nimeni nu poate trece nepăsător pe lângă posturile lui, ale ei. Ce bărbat nu ar fi fericit să fie iubit de prietena mea, minunata, extraordinara mea prietenă? Ce copil nu ar fi norocos să vada ce mamă are? Cât de mult îl poate iubi? Dacă ar fi după mine, aş stabili valoarea oamenilor în funcţie de puterea lui de a iubi, de intensitate. Iar draga mea ar fi în top.

Un om… altfel. Un om care nu mai are loc în lume, în lumea asta… fiindcă e bun, e deştept. Sunt mândra că cunosc un aşa om… e naşa mea. Îmi amintesc de ea. Aşa cum e. Aşa a fost mereu. Mereu râdeam din nimic când era prin preajmă. Dacă mă durea capul zicea „stai liniştită, eşti gravidă” şi altele de gen. Cea mai calmă persoană din lume, mereu ok. Nu cred că am vazut-o vreodată pesimistă. E raza mea de soare, sursa mea de încredere. Îmi încarcă bateriile. Cred că puţin îi pasă ei de asta. O doare în cot de toate! Doar e naşa mea !

A voastră Ligia

 Trimite acest articol prin email

 Loading ...